POET ÎN EXIL: CIRCA SECOLUL XXI

„Poetul e mort”, sună primul vers al celei mai faimoase poezii din limba rusă, scrisă de Lermontov, la 16 ani, despre moartea în duel a lui Alexandr Puşkin. Moartea este un exil final pentru un artist.
Atât cât trăieşte poetul, există mereu speranța că se va întoarce acasă. Condiția ar putea fi greşit înțeleasă, fireşte, de artist, deoarece acesta este mereu în exil, aşa cum a fost Puşkin în Rusia veacului al XIX-lea, şi, în acelaşi timp, acasă, cu geniul şi limba sa. Casa poetului este limba sa şi, mai mult decât atât, sufletul poetului îşi spune povestea în orice idiom la îndemână. Care este, aşa cum arăta odată Brodsky, adevărul metafizic al sufletului poetului. Moartea fiind un exil final, ea este şi o pătrundere pe tărâmuri de unde nu e cale de întors, dar unde îți poți vedea, în fine, chipul. Kafka, un exilat chintesențial în propriul său oraş natal, spunea odată în jurnalul său: „Există o linie, dacă o treci o dată – nu mai e cale de întors“. Scopul (unui artist) este să încerce să ajungă la acea linie. Kafka şi Celan, doi mari exilați ai secolului XX nu au fost judecați acasă, spre deosebire de Ovidius, Brodsky şi mulți alții. De aceea, povestea vieții acestor poeți germani a fost prefața atât de multor poveşti ale unor artişti din epoca noastră, care trăiesc şi creează nu în țara lor de origine şi călătoresc cu trenul timpului spre o destinație necunoscută.
În prezent, majoritatea dictaturilor s-au prăbuşit, aşa că ținta evidentă pentru ura poetului, pentru lamentațiile şi „capacitatea negativă” a acestuia a dispărut, la fel ca şi baza pentru poziția meritată de erou, martir etc. Acum, suntem toți pe cont propriu, fără contragreutatea unei societăți sau a unui regim oprimante. Ei bine, însă nu întrutotul. Lipsa de interes a societății, indiferența, apatia spirituală şi intelectuală şi marea varietate a culturii pop de tip fast-food sunt duşmanii naturali ai poetului. La fel este şi sistemul din ce în ce mai stufos de premii, poziții academice etc., cu alte cuvinte, altă încercare a societății de a-l țintui pe poet într-un pat al lui Procust al culturii reglementate.
În epoca noastră de globalizare, care nu este întrutotul rea, poetul este exilat în propria sa limbă sau îşi creează propria sa limbă, aşa cum a făcut-o odinioară Celan. Era noastră este cea a globalizării culturale, a vorbirii în limbi diverse. Şi niciodată nu a fost poetul mai destinat să se apropie de limbajul primordial, originar, al poeziei, un limbaj superior nevorbit, pe care îl înțelegem cu toții, dar pe care îl vorbim diferit în limbile noastre. Acesta este limbajul poeziei dinainte de Babilon. „Acum tot pământul era o limbă şi cuvinte uniforme... Iar Domnul a zis «Ei sunt un popor şi au toți o singură limbă», şi asta este ce au început să facă. Acum, le va fi ea oare retrasă, cu tot ce au plănuit ei să facă? Hai să pogorâm şi să ne zăpăcim limba, aşa încât nimeni să nu înțeleagă limba aproapelui său“. Noi mai avem însă această poveste îndepărtată a limbii noastre primare şi aceasta este limba poeziei, indiferent de premisele ei istorice sau lingvistice. Aceasta este, de asemenea, limba originară a rugăciunii. Aşa s-a întâmplat de Rusalii la Ierusalim, când mulțimea de oameni din nații diferite au auzit aceeaşi predică vorbită într-o singură „limbă“, dar toți au auzit-o în limbile lor materne.
Poetul creează în exil prin definiție şi, în secolul XXI, pe măsură ce ne îndepărtăm de neînțelegerile şi suspiciunile reciproce, de natura oprimantă a reglementărilor dictatoriale, ne apropiem şi de limba noastră comună a artei, a metaforei. Departe de umilința de a fi un străin în propria ta țară.
În româneşte de ROXANA DASCĂLU