Dosar VR
Bujor Nedelcovivi

SCRIITORUL ŞI EXILUL

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

„L’écrivain a pour mission
de rendre les autres furieux” (Ian McEwan)

Vreau să felicit Uniunea Scriitorilor pentru că şi anul acesta a reuşit să organizeze Festivalul Internațional ZILE ŞI NOPȚI DE LITERATURĂ – Neptun/Mangalia. Şi, mai ales, pentru că a ales o temă extrem de interesantă, pasionantă şi actuală.
Am fost criticat că, „odată cu consumarea subiectelor legate de regimul comunist şi de exil, autorul nu mai are despre ce scrie”. Chiar dacă am scris şi despre alte teme, prin acest colocviu se dovedeşte contrariul. Subiectele legate de comunism – de imperiul minciunii – şi de exil sunt inconturnabile şi inepuizabile, pentru simplul fapt că au marcat adânc istoria secolului XX. Claude Lefort spunea în cartea „La Complication” că regimul comunist – care a făcut 100 de milioane de victime – este un eveniment fără precedent în istoria omenirii ce trebuie analizat din punct de vedere filosofic şi fenomenologic. Iar despre exil s-a scris şi se va mai scrie încă multe secole, fiindcă este un fenomen ce a început cu Exilul poporului evreu – Fuga din Egipt – petrecut în jurul anului 1.700 î.Hr. şi continuă şi astăzi prin migrația dinspre Sud spre Nord şi dinspre Est spre Vest. Dar cel mai îndepărtat exilat şi, în acelaşi timp, apropiat de sufletele noastre, este poetul Ovidius Naso, care a fost expatriat la Pontul Euxin, Tomis, actualmente Constanța. Poetul latin avea 51 de ani când împăratul Augustus, în anul 8 d.Hr., l-a pedepsit şi l-a trimis în exil pentru o cauză ce a rămas un mister. El spunea: „Ochii mei sunt vinovați, am văzut ceea ce nu trebuia să văd”. Poate vom reveni la poetul exilat Ovidiu, ca să ilustrăm la nivel real şi simbolic cum a supraviețuit autorul „Tristelor”, „Ponticelor”, dar şi al „Metamorfozelor”, şi care a murit în anul 17 d.Hr., pe teritoriul nostru. Consider că acest festival poate reprezenta un pelerinaj spiritual spre cel care a spus: „Nu vreau ca sufletul meu să se distrugă într-o angoasă şi, de aceea, scriu”.
Succintul meu expozeu vă va fi prezentat sub forma capitolelor următoare:
1. Termenii şi categoriile folosite pentru definirea exilului
2. Exilul scriitorilor şi savanților din Franța, Germania, Rusia şi România
3. Exilul ca limbaj folosit în scris şi oral
4. Despre exil, din punct de vedere filosofic
5. Despre experiența personală a exilului interior şi exterior.


1. Termenii folosiți pentru definirea exilului

Diaspora provine din cuvântul grec „diaspora”, adică dispersiune, răspândire şi a fost folosit de comunitățile evreieşti stabilite în afara Palestinei. În ebraică, este utilizat cuvântul „Gôla”, captivitate, deportare, fenomen care a început în sec. VIII, când Asirienii au cucerit Israelul prin Nabucodonosor şi evreii au fost duşi la Babylon.
Exil vine din latinescul „exilium” şi înseamnă deportare, condamnare, proscriere, expatriere, expulzare.
Azilul sugerează ideea unei limitări temporare în vederea întoarcerii acasă după ce situația se va fi schimbat. Specificitatea azilului politic în Occident – după anii ’50 – consta în faptul că el reprezenta un act defintiv şi irevocabil. Când cereai azil politic, nu mai aveai permisiunea să te întorci în țara de baştină, de aceea, caracterul irevocabil era foare greu de suportat. Nimeni nu a prevăzut implozia imperiului comunist şi acest „pour toujours” era ca o condamnare fără drept de apel şi inacceptabilă.
Migrația are o motivație economică, adică oamenii pleacă din cauza sărăciei şi fluxul de persoane este îndreptat spre țări bogate, cum sunt cele din Europa sau din America de Nord, pentru hispanici.
Alte categorii ale exilului: voluntar, involuntar, interior, exterior…

2. Exilul scriitorilor, artiştilor şi savanților din Italia, Franța, Germania, Rusia şi România

Italia. Autorul „Divinei comedii” a fost nu numai în căutarea lui Beatrice, dar s-a implicat în agora având funcții în administrația Florenței, a activat alături de guelfi şi a avut misiuni diplomatice pe lângă Papa Bonifaciu al VII-lea. Când ghibelinii, partizani ai împăratului Germaniei, au luat puterea la Florența, Dante a fost condamnat la un exil definitiv şi a murit la Ravena, în 1321. Leonardo da Vinci, „omul universal”, s-a consacrat multiplelor vocații, dar s-a alăturat puterii politice a lui Ludovic, prințul de la Milano şi Republicii florentine, drept urmare, în cele din urmă a părăsit Italia la invitația regelui Franței, François I. A murit departe de țară, în 1519, în apropiere de castelul Amboise.

Franța nu a cunoscut exilul decât în timpul războaielor religioase, când protestanții s-au refugiat în Germania. Prima dintre personalitățile ce mi-au atras atenția a fost Victor Hugo, care în tinerețe a spus: „Vreau să fiu Chateubriand sau nimic”. După lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea, a scris articole critice la adresa împăratului. Urmarea: între 1851 şi 1870, a fost obligat să plece în exil, locuind mai întâi în Belgia, apoi în insulele Jersey şi Guernsey. Din exil, a trimis articole extrem de acide, adevărate pamflete, care au fost, totu?i, publicate la Paris. S-a întors din exil în plin război şi în timpul Comunei din Paris, spunând: „Exilul nu este un lucru material, ci unul moral. Proscrierea mea a fost bună ?i îi mulțumesc destinului”. A murit în 1885 şi a avut onoarea unui doliu național, iar mesajul pe care l-a transmis posterității a fost: „Arta nu trebuie să slujească numai Frumosul, ci şi Binele”, urmat de: „Geniul înseamnă un sacerdoțiu spre a găsi vastul şi magnificul echilibru al cosmosului”.
Sărind peste timp, să vedem care au fost scriitorii care şi-au părăsit teritoriile naționale, unii au venit în Franța, în timp ce alții au părăsit Franța, obligați de evenimentele istorice şi, în special, de războaie. Joyce a plecat din Irlanda, a trăit mai mulți ani la Trieste şi în alte oraşe din Europa. Camus, algerian de origine, a trăit şi a murit în Franța. Samuel Beckett, irlandez, a trăit şi a scris la Paris.
În schimb, iată lista scriitorilor francezi care au părăsit Franța înaintea şi în timpul ocupației germane: Jean Renoir, Julien Benda, Jacques Maritain, Claude Lévy-Strauss, André Bréton, Simon Weil, Henri Bergson, Georges Duhamel, Jean Giraudoux, François Mauriac, Marcel Mauss, André Siegfried, Georges Bernanos, Jules Romain, André Maurois, André Masson, Roger Caillois…suprarealişti: Denis de Rougemont, Aimé Césaire Etiemble şi Jean Wahl…pictorii: Chagall, Léger, Masson, Tanguy, iar Max Ernst se căsătoreşte cu miliardara Peggy Guggenheim. Au fost urmați de matematicieni, fizicieni, geografi etc. Toți aceşti eroi ai exodului „des artistocrates de l’esprit et du cœur” au găsit refugiu la New York şi au fost întâmpinați de Statuia Libertății. În total – din 1933 şi până în 1945 – 303 universitari, dintre care 191 germani şi 36 francezi au fost salvați din Europa nazistă.

Germania. Exodul intelectualilor germani spre Occident şi Statele Unite a fost masiv. Iată o listă succintă: Thomas Mann, Klaus Mann, Heinrich Mann, Sigmund Freud, (cinzeci de medici din Societatea de psihanaliză s-au expatriat), Stefan Zweig, Karl Popper, Bertold Brecht (care, după război, s-a întors în RDG şi a devenit directorul Teatrului Berliner Ensemble, dar nu a protestat atunci când tancurile sovietice au înecat în sânge revolta de la Berlin, din 1953), Robert Musil, Albert Einstein, Hannah Arend, Ernst Bloch (după război, s-a întors în RDG), Lion Feuchtwanger, Walter Benjamin, Schönberg, reprezentanții Şcolii de la Frankfurt, precum şi toți cei care au lucrat la Hollywood…
Numele unor personalități, toate aceste liste şi statistici nu evocă decât parțial şi sumar suferința fiecăruia dintre cei care au fost, în fond, „un Être brisé”, un Ego în depresie…Părăsirea unei case, abandonarea unei biblioteci ce reprezenta iubirea pentru carte a câtorva generații…trecutul, amintirile, copilăria, iubirile, prieteniile, toate părăsite pentru un viitor necunoscut şi plasat într-un spațiu şi timp străine, uneori ostile şi chiar damnate, cum a fost cazul lui Stefan Zweig, care s-a sinucis… Într-un cuvânt, acesta reprezintă EXILUL.




Rusia. După Revoluția din 1917, Lenin a hotărât expulzarea cu forța a 167 de eminenți reprezentanți ai culturii ruse. Atunci, au plecat: Nicolai Berdiaev, Semion Frank, Ivan Ilynn, Lev Karasian, Roman Jakobson, Valentin Bulgakov (secretarul lui Tolstoi). Gorki, care era în exil la Capri – încă nu se hotărâse să se întorcă în Rusia – i-a trimis o scrisoare lui Lenin, în care protesta împotriva expulzării intelectualilor. Iată însă opinia celui care avea să fie fondatorul Uniunii Sovietice: „Les intellectuels, les laquais du capital, pensent qu’il sont le cerveau de la nation. En réalité, ils n’en sont pas le cerveau, ils en sont la merde”.
De-a lungul anilor, au fugit din Rusia bolşevică multi alți scriitori, profesori, fizicieni şi compozitori: Bunin, Chagall, Serghei Bulgakov, Nabokov, Gordiaev, Leon Şestov, Kandinski, Stravinski, Nina Berberova etc. Lista este prea lungă, dar, din rândul ei, sunt demn de amintit poeții Maiakovski şi Esenin, care s-au sinucis. Apoi, să nu-l uităm pe Vladimir Bukovski, care a fost condamnat şi apoi expulzat din URSS. Cartea lui, „Şi se întoarce vântul”, are ceva profetic? Ce anunță?...A urmat „Generația Soljenițîn”, ce a contribuit cel mai mult la prăbuşirea celui mai cumplit sistem despotic cunoscut până acum. Niciun alt scriitor din secolul XX nu a avut o asemenea influență asupra istoriei, cum a avut Soljenițîn. În volumul „Cine sunteți, Bujor Nedelcovici?”, publicat în 2010, i-am consacrat primul capitol.

România. Se cunosc patru valuri ale exilului românesc: Înainte de război; Anii 1940-1950; Anii 1960-1970 şi Anii 1980.
Un exilat vrea să iasă din logica sufocantă a contradicției, a binarității, a lui Da sau Nu. Un exilat rămâne o ființă scindată, un străin aruncat în lume, un locuitor fără loc, un nomad fără cort, un voiajor fără bagaje, o casă vidă în căutarea unui oaspete… „Un exilat are întotdeauna aerul de a-şi cere iertare”, spunea Cioran. Şi tot el afirma: „Nu sunt de aici; condiție de exilat în sine; nu sunt niciunde acasă – inapetența absolută la orice. Paradisul pierdut – obsesia mea de fiecare clipă”. Sau: „Cine eşti? Sunt un străin pentru poliție, pentru Dumnezeu şi pentru mine însumi”. Să nu uităm că doi poeți români exilați s-au sinucis aruncându-se în Sena: Paul Celan şi Gherasim Luca.

3. Exilul ca limbaj folosit în scris sau oral

Fiecare scriitor a găsit calea care s-a sincronizat cel mai bine cu structura sa sufletească şi mentală. Joseph Conrad, polonez, a trăit la Londra, a călătorit în lumea întreagă şi a scris în engleză. Nabokov – rus – a scris în germană, franceză, engleză şi a trăit ultima perioadă din viață în Statele Unite. Lauwrence Durell şi Beckett au scris în franceză. Ionescu a scris marea sa operă tot în franceză. Cioran a învățat zece ani limba franceză şi a scris în limba lui Voltaire, devenind unul dintre cei mai mari stilişti ai acesteia, precum şi un moralist comparat cu Chamfort, Jubert sau Lichtenberg. Mircea Eliade a scris tratatele filosofice şi de istoria religiilor în franceză, iar romanele în limba română. Milan Kundera a scris la început în limba cehă, apoi în franceză, iar Iosif Brodsky a scris în engleză. Este cunoscută fraza „On n’habite pas un pays, mais une langue”. Deci, un exilat este în căutarea permanentă a unei limbi, a unei țări, a unui loc, a unui „acasă”. Un exilat este un Iov care încearcă să afle de ce s-a abătut suferința asupra lui şi, de aceea, se revoltă cerându-i socoteală lui Dumnezeu.
Eu mi-am păstrat scrierea romanelor în limba română, pentru că un roman nu se scrie numai la nivel rațional; o narațiune complexă de genul romanesc se scrie şi cu emoții, sentimente, percepții figurative…Un roman este o imersiune în imaginar şi ficțiune, într-un domeniu mântuit sau damnat şi, atunci când vrei s-o traduci într-o limbă străină, produci, din păcate, doar o călătorie avortată. În schimb, am avut tot timpul uşurința de a scrie eseuri, articole de presă, cronici literare, cronici de film, toate în limba franceză.

4. Despre exil din punct de vedere filosofic

Exilatul este în căutarea disperată a unui „auto-fondation”, este în căutarea unui loc care în sfârşit să-i aparțină, a unei case sufleteşti şi pământeşti. Un exilat este un spectator care nu se confundă cu spectacolul pe care îl contemplă, el nu aparține acestei lumi, este lipsit de identitate (Etre, Soi, Moi), este o ființă scindată care are impresia că nu e locuitor al acestui pâmânt, că e un nomad fără cort, un voiajor fără bagaje, dar care vrea cu obstinație să caute un loc în această lume şi să nu se mai întoarcă acolo de unde a plecat, admițând că mai ştie de unde a plecat…(La Philosophie de l’exil, Huguette Dufrénois şi Christian Miquel)

5. Despre experiența personală în exilul interior şi exterior

„Exilul este cerneala pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a scrie istoria lumii”. Am cunoscut şi eu, ca mulți dintre noi, „exilul interior”. Aşez gândurile următoare sub semnul celui care a spus: „Nu plânge, nu râde, înțelege!”. Dar şi sub cel al întrebărilor: „Am fost eu oare un masochist, aşa cum m-au considerat unii?! Mi-a plăcut să sufăr? Şi oare cine a fost sadicul?”. Să nu ne pierdem însă umorul...
După ce am terminat Facultatea de Drept, am fost nevoit să mă duc la munca de jos, fiindcă tatăl meu fusese condamnat politic. Am muncit la Bicaz, în Oraşul Stalin şi Bucureşti, timp de 12 ani. La Bicaz, am început să scriu. Iată, deci, că Securitatea mi-a făcut un imens serviciu. După ce am debutat cu romanul „Ultimii”, bine primit de critică, mi-am dat demisia din funcția de economist. Nu am fost primit în justiție – de unde fusesem radiat – şi nu mi-am găsit niciun post de muncă la o revistă, la un ziar sau la o editură. N-o să vă spun cum am supraviețuit…Dar, din acel moment am început să greşesc şi să comit multe erori.
Am pornit să scriu romane – unul, două, trei şi chiar o trilogie – pe vremea când la modă erau povestirea scurtă şi nuvela. Redactorii de la editură şi de la Cenzură îmi cereau să fac modificări de cuvânt, fraze, pagini întregi şi să plasez narațiunea în altă...țară. Refuzam orice modificare, iar, din cauza asta, trebuia să aştept un an sau doi până publicam o carte. Ar fi trebuit să cad la un compromis, aşa, acolo, o târguială cu târguitorii de cuvinte, o corectură, două, dar nu era vorba de „şopârle”, ci de o viziune contrară normelor în vigoare. Totul s-a împotmolit în 1982, când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”, scris în deplină libertate interioară şi exterioară. Am aşteptat răspunsul doi ani de zile, până când, în cele din urmă, directorul Editurii Cartea Românească mi-a spus că nu poate să publice romanul. Am dus atunci manuscrisul la Editura Albatros. Dar şi aici, acelaşi rezultat sau aceeaşi lipsă de rezultat. S-a spus: „Ar fi mai onest să admitem că romanul era de nepublicat. Autorul nu s-a împăcat niciodată cu această idee, dând vina pe editori, pe critici, pe toată lumea”. Dacă lucrurile erau atât de simple şi de clare, de ce oare am fost obligat să aştept doi ani, ca, după aceea, directorul Editurii Cartea Românească să-mi spună că nu poate să-mi publice cartea? De ce m-am certat cu criticii şi cu toată lumea, când cartea nu fusese publicată?! Deci, eu eram vinovat că scrisesem un astfel de roman, şi nu editurile şi cenzura? Eu am fost vinovat că am vrut să rămân în țară? Eu am fost scandalagiul şi certărețul? Cel care s-a răfuit cu toți şi cu toate! Iată, aşadar, cum se inversează rolurile! Am greşit! Şi iarăşi am greşit, atunci când am trimis manuscrisul, pe căi clandestine, la Paris. Eroare capitală, deci! Doar că în 1985, eram în Franța şi, după câteva luni, urma să fie publicat romanul „Al doilea mesager” la Editura Albin Michel. Şi ce credeți? M-am întors în țară, contrar sfaturilor pe care le primisem. Mare greşeală! Puteam să cer azil politic la Paris. La Bucureşti, însă am fost primit cu brațele deschise. Obligat să-mi dau demisia din funcția de responsabil al Secției de proză a Asociației Scriitorilor din Bucureşti…am fost scos de la „Almanahul literar”, propunându-mi-se, în acelaşi timp, să public o altă carte. Am prezentat imediat manu-scrisul unui volum de nuvele, „Oratoriu pentru imprudență”, la aceea?i editură, Cartea Românească. Şi, din nou, mi s-au cerut modificări, ba chiar şi retragerea unei nuvele. Şi eu iarăşi am refuzat! Iar am greşit! De data asta, însă grav şi irevocabil. Am hotârât să plec din țară şi, în 1987, am ajuns la Paris.
Şi iată, acum, câteva reflexii despre exilul exterior!
La Paris, am început prin a lucra, aşa cum se spune, la munca de jos. Trec peste avatarurile primelor luni, dar merită să spun că am muncit, printre altele, ca spălător de vase şi portar la un mare imobil de pe Avenue Montaigne, unde am cunoscut-o pe Marlène Dietrich…la telefon. Apoi, am fost primit în colegiul de redacție al revistei „Esprit”. Ceea ce nu obținusem timp de 17 ani în România, adică de la debutul din 1970 şi până la plecarea din 1987, iată, la Paris izbândisem, unde mă integrasem în mai puțin de un an. Am publicat, apoi, cinci romane bine primite de presa de la Paris, din Belgia, Suedia, Italia, pentru care am primit numeroase premii în Franța, Statele Unite şi Canada. Bref! dosarul meu de presă din străinătate este mai voluminos decât cel din țară.
Şi atunci, cum poate fi înțeleasă oare afirmația unui critic „Ca şi altora, exilul nu i-a folosit deloc scriitorului”? Cu alte cuvinte, trebuia să rămână în țară, „să mănânce salam cu soia” şi toate ar fi fost minunate. Clişeul nu este nou, a fost folosit şi înainte de ‘89.
Unii au binecuvântat închisoarea, pentru că le-a oferit o experiență existențială pe care, altfel, n-ar fi avut-o. În ce mă priveşte, eu binecuvântez exilul. Care a fost pentru mine o probă inițiatică, de cunoaştere a propriilor limite de rezistență fizică, sufletească, mentală şi spirituală. O moarte şi o înviere care m-au ridicat pe o treaptă superioară a cunoaşterii ontologice şi existențiale, în timpul şi spațiul în care trăiesc.
Dar să revin! După 1980, am continuat seria erorilor. Nu am învățat morala de la Descartes, care spunea: „Înaintez mascat!”. Eu am înaintat cu garda deschisă, drept pentru care am încasat multe lovituri. Am pornit, de pildă, o polemică aprigă cu cei care susțineau superioritatea esteticului, partizani ai disocierii dintre etic şi estetic şi ai analizei separate a operei de viața autorului. Una e viața, alta-i opera! – spuneau ei. Nu voiau să priceapă în ruptul capului că, aşa cum spunea Nietzsche, „Autobiografia este la originea operei” şi că fiecare dintre noi este copilul timpului în care am trăit.
Evident, strategia era de a nu vorbi despre scriitorii care s-au compromis în vechiul regim. Am fost blamat, insultat, disprețuit, considerat un „procuror al națiunii române, un Jdanov la Paris, un Moraru sau Novicov”, mi s-a cântat Prohodul, substantivul justițiar a fost declinat pentru mine, cu dedicație, însoțit de diverse adjective, dar şi „un masochist al scormonirii trecutului şi un intransigent gata a se răfui cu toți şi cu toate”. Am fost chemat la judecata „Consiliului de Onoare” al Uniunii Scriitorilor. M-am prezentat. Trec peste amănunte…Dar marea greşeală a fost că am cerut dosarul de Securitate – 800 de pagini – şi, pe baza lui, am scris un eseu intituat „Un tigru de hârtie”. Vai, vai ! Imprudență de neiertat! Cum să scrii un eseu despre dosarul de Securitate?! Chiar un eseu?! Cât mai simplu, domnule, o poveste sau în cel mai rău caz un roman autoficțional. Lasă alegoria, utopia, parabola, fabula. Stiluri demodate! Noi avem nevoie de o poveste clară şi simplă şi pe înțelesul tuturor. Cartea a fost considerată „Un bla-bla-bla împănat cu citate şi referințe pretențioase”. Trec peste faptul că am îndrăznit să cobor în „Pivnițele Vaticanului” securist, dar şi peste uimirea că acolo am descoperit mai mulți prieteni şi colegi de breaslă care au fost colaboratori al Securității. Nu e nimic adevărat! Este o cabală pentru a compromite Uniunea Scriitorilor! Trec şi peste faptul că încă mai sunt scriitori care îi apără, îi consolează, îi publică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat sau – după o evidentă dovadă a colaborării lor şi în alte dosare – preferă să tacă şi să nu-şi asume nicio responsabilitate, nici măcar una morală. Dar imensa eroare de perspectivă a fost…
Nu m-am iluzionat că după ’89 vom trăi o ruptură, o fractură – un „înainte şi un după” – dar am sperat că se va produce o desprindere, o detaşare, o analiză lucidă şi responsabilă! Nu mi-am imaginat că vechea nomenclatură va ceda pozițiile, dar machiajul, impostura, viața în travesti au devenit pentru mulți o existență care a uitat toate umilințele şi înjosirile fizice, morale şi spirituale suportate timp de 50 de ani…Cei care purtau masca anterioară s-au transformat într-un chip adevărat şi falsul nu mai poate fi diferențiat de adevăr. O imensă farsă grotescă…o mistificare aproape incorijabilă care a produs o hipertrofie a eului personal…Etosul național, era de părere Ion Negoițescu, este acomodarea şi continuitatea în alte forme, dar cu aceeaşi esență. În concluzie! Trebuie să fim cuminți, echidistanți,, dilematici, prudenți, neutri (dacă n-ar fi fost neutralitatea laşă a lui Pilat din Pont, poate lumea creştinismului ar fi avut o altă înfățişare sau nu ar fi fost creştinism; de aici, să conchidem oare că laşitatea este uneori necesară ?), să fim optimişti şi plini de speranță într-un viitor luminos…să avem o „dezinvoltură superioară”, să nu tulburăm apele şi să nu fluierăm în biserică, pentru că numai aşa nu-i supărăm pe ceilalți şi ne putem face o carieră literară sau politică strălucitoare. Nimic nu e serios, nimic nu e grav! Nu, nu! Nimic nu e tragic!
Totul este să ne păstrăm umorul, ironia, surâsul, jocul, sarcasmul, causticitatea, grotescul, comedia, carnavalul de fiecare zi, circul şi circarii, iarmarocul, clovnii şi scamatorii….Să ne păstrăm optimismul, cinismul şi în fiecare zi să cântăm un imn închinat „Zeului Deriziunii”, Carpe diem. Şi chiar să apelăm la băşcălia noastră națională, pentru că s-a susținut ideea că „nu s-au produs fracturi ontologice şi am ieşit, totuşi, cu bine din coşmarurile fascismului şi comunismului”. Oedip a spus: „Totul este bine”, dar, după ce a păcătuit, şi-a scos ochii. Revolta lui Iov sau cea a lui Prometeu…desuete! Ele aparțin religiei sau mitologiei care nu mai interesează pe nimeni în epoca electronicii şi a cuceririlor spațiale.
Acum, „la vârsta maturității de gândire”, cum spunea Simone de Beauvoir, când am depăşit o vârstă ce mă obligă să trag o linie pe răbojul vieții şi să mă întreb „Cum, de ce şi pentru ce am trăit?”, am credința că toate erorile pe care le-am comis sunt o dovadă că nu m-am încadrat în rândul celor ce au tăcut şi au suportat rigorile legilor absurde de atunci şi de acum, că am fost şi am rămas un simplu scriitor, care nu a avut nicio funcție politică, nici înainte ?i nici după. Şi în special…În special! Am supărat, am enervat, am scandalizat, am contrariat, m-am răfuit cu toți şi cu toate...„Un fanatic, o intrasingență patetică, o încruntare permanentă, fără umor”, cum s-a spus, recent, într-o cronică apărută în România literară. Şi nu-mi pare rău! N-am tăcut, m-am revoltat, m-am indignat şi n-am suportat insuportabilul, am strigat în deşert, chiar dacă ştiam că strigătul meu poate a fost inutil. Mi-am asumat anumite riscuri, am trecut prin momente grele de disperare, de sfâşiere, de angoasă şi m-a bântuit chiar şi gândul sinuciderii, dar…am spus NU! „Ce este un om revoltat?, se întreba Albert Camus. Un om care spune nu, asta însemnând că lucrurile au durat prea mult timp”. La rândul său, Miguel de Unamuno afirma: „Despre ce este vorba, ca să mă opun!?”. Iar Mario Vargas Llosa era de părere că „Scriitorii trebuie să învețe să rostească cuvântul NU”. De aceea, îmi pare bine că am spus de fiecare dată „Nu” în fața inacceptabilului şi a insuportabilului.
Zenon, filosoful stoic, arăta mâna stângă: degetele întinse însemnau reprezentările, dacă îndoim puțin degetele înseamnă asentimentul (supunerea), dacă închidem mâna, înseamnă înțelegerea şi armonia. Iar Nietzsche vorbeşte în „Aşa grăi-t-a Zarathustra” despre cele trei ipoteze existențiale: cămila (supunerea), leul (creația şi libertatea - je veux) şi copilul (consimțământul, devenirea, rostirea lui „Da”)
Eu n-am reuşit să trăiesc în armonie, pentru că n-am putut să-mi dau asentimentul şi să mă supun timpului în care am trăit; nu am acceptat supunerea (cămila) nietzscheeană, dar am fost de acord cu leul; m-am consacrat creației şi libertății, însă nu am atins stadiul copilului, pentru a-mi da consimțământul şi rostirea lui „Da”.
Recent, a apărut la Paris o carte de 28 de pagini intitulată „Indignez vous!” scrisă de Stéphane Hessel, care are 93 de ani. În câteva săptămâni, s-au vândut un milion şase sute de mii de exemplare din acest veritabil „manifest” al „insurecției pacifiste”, cum a numit-o autorul însuşi. Indignați-vă, revoltați-vă, provocați, protestați, strigați, dislocați articulațiile ruginte, clişeele din gândire, respingeți trişorii, falsificatorii, manipulatorii, perverşii în gândire, alungați prostia arogantă şi încercați să rostiți în cuget, în tăcere şi singurătate…un singur cuvânt: NU…
Undeva, într-o carte a cărților, se spune: „Există un timp pentru a plânge, un timp pentru doliu, un timp pentru dans, un timp pentru a râde”. Poate că pentru mine a sosit timpul de a râde…dar vreau să râd împreună cu dumneavoastră…Sau, cel puțin să împărtăşim un zâmbet!