Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu

NECESARA OBSESIE A OCCIDENTALIZĂRII

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

Nu cu mult timp în urmă, într-o discuție cu studenții polonezi de la secția de Limbă Română a Universității din Pozna? despre europenism, teoria sincronismului, Eugen Lovinescu şi Lucian Boia, mi s-a adresat o întrebare asupra căreia (destul de bizar şi frustrant!) nu mă aplecasem niciodată cu foarte mare atenție: de unde obsesia românească pentru Occident? Fără să pună la îndoială validitatea argumentelor, înțelegând cu acuratețe contextul românesc, pentru tinerii polonezi, crescuți în proximitatea unei culturi care nu poate înțelege dihotomiile româneşti, există, totuşi, în mod firesc aş zice, această uimire. În primul rând, mi-a atras atenția folosirea substantivului obsesie. Apoi, mi-am imaginat cât de bizar vor fi sunând în urechile unor studenți crescuți într-o cultură ca cea poloneză toate contorsiunile acestea culturale care definesc de secole peisajul românesc. În spațiul culturii române, întotdeauna mi s-a părut că Occidentul e singura opțiune firească, sinonimă progresului, evoluției. Sunt convins şi azi că am dreptate. Întrebarea care se pune, însă, e cum am ajuns aici? Cum de paradigma aceasta Orient/Occident e atât de acaparatoare, atâta de… până la urmă obsesivă?! Cum de ea a ajuns atât de relevantă şi, mai ales, de ce se pune problema tranşantă a opțiunii, ceea ce presupune în mod logic că Orientul şi Occidentul nu pot coexista în mod concret?! Ne place să credem că spațiul românesc ar fi un soi de creuzet în care se armonizează contrariile, dar în mod concret, de fiecare dată când am avut parte de dezbateri reale, ele au fost purtate pe un ton violent, intolerant adesea, instaurându-se domnia lui sau/sau în dauna lui şi/şi. De unde acest sangvinism (cuvântul nu e acreditat de DEX) al dezbaterii?!
De ce nici în timpul Şcolii Ardelene, nici în paşoptism, nici în interbelic şi nici în postcomunism nu ne-am putut raporta cu calm la două sfere culturale care, indiscutabil, dacă rămânem doar pe tărâmul culturii, sunt (ambele) fecunde? De ce, prin urmare, am văzut noi mai mereu aici o dihotomie tranşantă? Ce mecanism a generat tensiuni într-o sferă în care polemica ar fi trebuit să se poarte civilizat, cu forța argumentului? Cum de s-a ajuns la bizarerii de genul purismului Şcolii Ardelene, a excentricităților vestimentare ale europeni?tilor paşoptişti, a violenței de limbaj din interbelic, a diabolizării Occidentului de către comunişti?! În lumina tuturor acestor interogații, am încercat să-mi amintesc eu însumi de tonul pe care îl folosesc de fiecare dată când vorbesc despre Orient şi Occident şi am descoperit cu surprindere că a fost întotdeauna la fel de angajat, la fel de lipsit de o necesară neutralitate. Or, pe tărâmul culturii, ar trebui teoretic să avem detaşarea de a vorbi deopotrivă despre Nichifor Crainic şi ale sale Puncte cardinale în haos sau despre Lovinescu şi sincronismul său cu aceeaşi lipsă de subiectivism.
Răspunsul mi se pare a fi unul singur. La noi, Orientul şi Occidentul nu sunt simple sfere culturale care-şi confruntă viziunile artistice şi despre lume, care intră deci în dialog generând doar tensiuni culturale… La noi, a opta între Occident şi Orient presupune o angajare totală a unei întregi societăți, presupune un tip de atitudine care nu se rezumă doar la actul de cultură, ci e prezent în aproape fiecare gest cu semnificație al vieții noastre cotidiene. Cu alte cuvinte, elita românească a încărcat Orientul şi Occidentul de semnificații pe care aceste lexeme nu le au în altă parte. Aşadar, există o percepție românească a Occidentului şi Orientului, cu puține puncte de tangență cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Orientul şi Occidentul în accepțiunea publică românească nu au mai nimic de a face cu viziunea unui Spengler, de exemplu.
Eliade, într-o extrem de interesantă pledoarie pentru Eurasia afirma: cultura română constituie un fel de punte între Occident şi Bizanț, între Occident şi lumea slavă, lumea orientală şi lumea mediteraneană. Puntea, însă, mi se pare a fi o metaforă nepotrivită de vreme ce ea mai degrabă înlesneşte trecerea de pe un mal pe altul fără a face opțiuni, fără a avea o libertate decizională proprie, fără a fi entitate vie, fără a cauza tensiuni între cele două maluri. Or, spațiul cultural românesc nu s-a mărginit doar la a înlesni trecerea valorilor culturale dinspre Orient spre Occident şi în sens invers, ci mai degrabă a încercat el însuşi să se poziționeze pe unul dintre maluri, printr-o ruptură uneori violentă față de celălalt. Prin urmare, nu puntea ar fi, în opinia mea, metafora potrivită, ci brodul despre care vorbeşte Blaga în romanul său autobiografic Luntrea lui Caron. Brodul, cuvânt de etimologie slavă folosit regional, este un soi de pod plutitor care merge de la un mal către celălalt, traversând oameni şi bunuri, în voia curentului şi a valurilor, când pe malul stâng, când pe malul drept, niciodată aflându-se în acelaşi timp pe ambele maluri. Pentru a trece dincolo de enunțuri e nevoie de un recurs sintetic la istorie.
Şcoala Ardeleană, afirmând latinitatea limbii române şi militând pentru unirea cu Biserica Romano-Catolică, face prima opțiune de substanță pentru Occident în dauna Orientului. Însă, ceea ce e demn de remarcat, pentru că ne aflăm în fața unei constante, e că Şcoala Ardeleană nu face o opțiune culturală, ci una politică. Elita Şcolii Ardelene este educată în Occident, la colegiul De Propaganda Fide din Roma şi în universitățile vieneze. Mulți îşi vor fi imaginat că a ține de Biserica Romei şi a demonstra fără putință de tăgadă caracterul latin al limbii e sinonim cu a dobândi drepturi egale cu ale celorlalte trei națiuni din Transilvania secolului XVIII. Leopold al II-lea şi Dieta transilvană aveau, însă, viziuni şi sensibilități diferite. În Moldova şi Țara Românească, Orientul are în secolul XVIII alte accepțiuni. Regăsim, totuşi, aceeaşi constantă: dimensiunea culturală e anexată celei politice. Opțiunea lui Dimitrie Cantemir pentru alianța cu ruşii, bătălia de la Stănileşti din 1711 şi, în Țara Românească, decapitarea lui Constantin Brâncoveanu în 1714 sunt considerate momentele de debut ale epocii fanariote. În imaginarul nostru, Orientul e suprapus domniilor fanariote, despre care ponciful ne spune că sunt în integralitate negative. Iată, deci, o nouă devalorizare a Orientului. În câmpul culturii, influența grecească şi turcească în vestimentație, în literatură şi în muzică începuseră cu mult înainte de perioada fanariotă. O ştim, însă, de la Lucian Boia şi nu numai de la el… istoria şi modul în care ea se înregistrează pe retina memoriei colective sunt lucruri diferite. La 1821, Revoluția lui Tudor Vladimirescu reinstaurează domniile pământene (adevărul istoric e cu mult mai complicat). Simbolic, deci, un român autentic ne smulge din tentaculele hidrei Orientului. Că marii corupți ai Fanarului sunt înlocuiți de corupți autohtoni e considerat un detaliu. Iată, deci, că până la paşoptişti, adică până în secolul XIX, Orientul şi Occidentul au aproape în exclusivitate valențe politice. Mai mult decât atât, viziunea e profund maniheică: Orientul e decadență, regres, în vreme ce Occidentul are alura spațiului civilizat, progresist.
Odată cu paşoptiştii, discuția îşi asociază şi câteva componente culturale, insuficiente în raport cu cele politice, încă majoritare. Prefacerea vieții române?ti din secolul XIX este profundă. Aproape peste noapte, aşa cum remarcă istoricul Neagu Djuvara, moravuri şi instituții se întorc cu fața către Occident. De ce? Este aceasta o opțiune culturală a elitei româneşti? Este ea legitimată exclusiv sau preponderent estetic? Nicidecum. E una ideologică. Suntem în secolul națiunilor şi, pragmatic vorbind, crescuți de prea multă vreme în umbra Imperiului Otoman, e vremea eliberării. E, de altfel, şi perioada apariției unui curent pe care l-am putea numi europocentrism românesc. Din paşoptism şi până în zilele noastre, în discursul nostru public, în imaginarul nostru cultural, Europa este sinonimă Occidentului.
Pentru o vreme pare că, vorba sintagmei pe care Suetoniu i-o atribuie lui Caesar, alea iacta est… Cum-necum, elita românească paşoptistă se şcoleşte în special în Franța, elita junimistă are o puternică înclinație germanofilă iar statul român se construieşte prin invitarea unui rege dintr-o dinastie occidentală (în aprilie 1866). Literatura noastră îşi manifestă apetența pentru spațiul cultural francez, se imită masiv, se vorbeşte de influența modelatoare a culturii franceze… pare, deci, că Orientul e de domeniul… tristei amintiri, să zicem. O opțiune tranşantă, aparent fără întoarcere. Cu toate acestea, interbelicul românesc reaprinde disputa Orient – Occident. De ce? Aceasta mi se pare a fi întrebarea importantă. De ce experiența trecutului nu fusese suficientă pentru a continua drumul către Occident? Răspunsul poate fi relativ u?or formulat. Paşoptiştii şi înaintaşii lor într-ale occidentalizării româneşti uitaseră un amănunt. Aparent nesemnificativ. Există totuşi în chiar fibra interioară a culturii române o dimensiune profund orientală, care nu poate fi înlăturată şi care nu se simte deloc bine în interiorul paradigmei occidentale: Ortodoxia. În graba firească de a moderniza statul român, de a-l elibera de sub axiologia orientală, această inadecvare fusese trecută cu vederea. Cum, însă, în materie de identitate națională, toate problemele nerezolvate la timp irump şi generează implozii, occidentalizarea României, atât de sigură, de ireversibilă la un moment dat, a fost din nou pusă sub semnul întrebării. Aşa a fost posibilă virulența polemicilor interbelice. Aşa au fost posibile discursurile poporaniştilor, sămănătoriştilor şi gândiriştilor.
Comunismul românesc a contribuit şi el la revigorarea imaginii Occidentului. Diabolizându-l la modul absolut, asociindu-i etichete ridicole, comuniştii au obținut efectul invers. Aşa se face că postcomunismul românesc începe sub zodia re-occidentalizării. Nici acum nu avem de a face, de fapt, cu o opțiune reală. Suntem în interiorul aceleiaşi paradigme căreia nu ne putem sustrage nu dintr-o cine ştie ce apetență culturală, ci din lipsa de alternative reale, căci dacă nu ne îndreptăm spre Occident, atunci încotro?
Am redus, din rațiuni evidente, secole întregi de ezitare a brodului între un mal şi celălalt, la doar câteva paragrafe. Sunt, cred, suficiente pentru a da răspuns întrebării inițiale: de unde obsesia pentru Occident, încrâncenarea?! Simplu: la români, paradigma Occident – Orient n-a fost o problemă eminamente culturală, cu mize exclusiv în zona gândirii abstracte şi a esteticii. Opțiunea pentru Occident a fost şi este pentru noi o problemă de supraviețuire, de axiologie vitală, de aspirație către normalitate.