Poezie
Ion Pop

ION POP – 70

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

PENTRU O DEFINIȚIE A MĂRII

Atât de singur acum în fața mării,
şi marea atât de abstractă,
încât simt nevoia să-i caut o definiție –
niciun vapor, nicio pânză,
nici pescăruşi, nici nori.
Fereastră-a ferestrelor, poate,
prin care se văd tot ferestre,
vuiet din care n-au mai rămas decât v şi t,
şi între ele albastră tăcere nemişcată.

Ca să mă regăsesc trebuie să mă întorc cu spatele,
să-mi pipăi fața, să-mi simt ochii şi buzele,
să-ntind brațul spre scoarța pinului,
să-ncep să-mi număr anii,
să-mi aduc aminte sângele, vocile.
20 octombrie 2010


AM CREZUT

Am crezut că, privind marea calmă
pe linia orizontului, în ziua bună
ce se cunoaşte, cum ştim, de dimineață,
mă voi umple şi eu de pace.

Dar nu şi nu, imaginația barocă
nu vrea să stea cuminte, pretinzând
că ceea ce văd eu în zare
e numai o linie trasă
sub socoteli cereşti, sub ceva unde
nu ştiu ce se adună, se scade,
cu nu ştiu ce şi din nu ştiu ce.
Ba, mai mult,
că nici rezultatul adunării, scăderii,
nu-i deloc limpede şi că îndată
ce cobor sub linia albastră
aş putea da de tot felul de grozăvii.
Că, de fapt,
ceea ce văd eu nu-i decât o scară
a unui alt Iacob, de care zadarnic
mă tot țin cu mâna tremurătoare, nesigură,
că din fuscel în fuscel mă voi prăbuşi
tot mai strident, mai nemuzical,
şi aşa mai departe,
tot mai amețitor,
până în fundul apei.

Aşa mă trage marea, fără să ştie,
mereu la răspundere, aşa
mă obligă să trag linii, să fac socoteli,
aşa se joacă ea, neîndurătoarea,
cu biata mea pace,
în plină zi, în amiaza plină.

Poate crede că-s o piatră din țărm.
Dar, iată, nu sunt piatră.
22 octombrie 2010


CINA

Nu voi mânca, nu voi bea-n seara asta
pe terasa din fața mării, –
prea mare-i tăcerea de sub roşul apusului,
apele-s mute şi negre, orice mişcare a mâinii
prin aer rămâne, ca scrisă.

Mi-e teamă, Doamne, ca, rupând acum pâinea,
să nu mă trezesc rostind
„Acesta este trupul meu
ce pentru voi se frânge
spre iertarea păcatelor”.

Frică mi-e foarte să nu cutez,
luând, apoi, paharul cu vin, şi să zic:
„Beți dintru acesta toți,
acesta e sângele meu,
ce pentru mulți se varsă”.

Mi-e teamă, Doamne, de-o oră
în care să-ncremenesc
acum, când marea m-aude
doar cu timpanul ceresc,

mi-e teamă să nu uit de mine,
o, cu mult, mult prea curând,
acum, când e noapte în ceruri,
şi noapte e şi pe pământ.

De-o rană mai mare mi-e frică
în care-aş putea îngheța.
cu sângele curs de pe limbă,
cu trup frânt şi cu inima grea,
vorbind despre mine cu spaimă,
ca despre altcineva.
23-24 octombrie 2010


SURPRIZA

E-o oră în care aud
atâtea zgomote-n mine, încât
îmi pare
că aş putea găsi rime
ori măcar asonanțe
pentru cele ce se petrec în mare.
Ce zarvă şi ce risipă, –
consoane, frânturi de cuvinte,
stropi de valuri şi spume,
vocale şi sare.

Numai că, ajuns pe țărm,
am surpriza
de-a nu mă mai auzi.
Iar marea îşi vede de treaba ei,
nu pare deloc sensibilă
la avânturile mele romantice.
A devenit foarte anticonvențională,
de parcă ar fi citit
manifestele avangardei.
Vrea să fie, s-ar zice, autentică, tranzitivă,
pur şi simplu mare,
şi nu pare deloc preocupată
de problemele mele de poetică
şi de prozodie.

Ca specialist numărul 1 în materie,
ar trebui să fiu foarte încântat
de această neaşteptată confirmare.
Însă sunt, totuşi, puțin dezamăgit.
ba chiar un pic trist.

Ca să mă răzbun cât de cât,
voi intra cu picioarele-n apă.
29 octombrie 2010


SPOVEDANII

Aseară, îndată ce a căzut întunericul,
mi s-a părut că marea
a început să se confeseze.
Cum urcă ea spre țărm, cât de greu,
cu atâta amar de ape,
cât de tare o dor loviturile de asprele stânci,
cum are ea, totuşi, sentimentul limitei
când îşi dă seama că nu va putea, de fapt, niciodată
să-şi iasă din matcă precum
le e dat râurilor
şi chiar cu mult mai modestelor
pâraie şi văi.
Fuxul, când e, o consolează
mult prea puțin,
căci se retrage, repede obosit,
ca o elegie.
Ba, nu o dată,
nu ştie exact de unde,
simte chiar gust de sânge.
Iar când câte-o stea, zice,
i se oglindeşte-n ape,
ea face doar un gest formal,
de protocolară compasiune.
Aşadar, o altă, foarte slabă, consolare,
căci, de fapt, ea, steaua,
nu se va uda niciodată.

Eu, unul, ce era să-i mărturisesc?
Am repetat cam aceleaşi lucruri,
mult reduse, desigur, la scară,
păstrând cu modestie proporțiile,
despre micile mele mari dureri,
despre felul, de pildă, cum, sub tirul încrucişat,
al unor otrăvite alice roşii,
trase, de nu ştiu cine, chiar din carnea mea,
era să cad ca o stemă printre gândaci şi râme,
despre spaima cu care alerg mereu de atunci
să-mi găsesc adăpost
între linii care, ştiu bine, abia aşteaptă
să mă ucidă.
Sau despre atâtea dificile raporturi dintre
gramatică şi sânge, căci
vei înțelege şi tu, mare, ziceam,
că nu-i deloc uşor
să-ți înmoi pensula
în propria ta rană.

Multe am mai îndrugat eu sub patrafirul stelar
cu care mi-a venit să compar cerul,
în timp ce m-am trezit mângâind o piatră ciudat de netedă,
în timp ce-mi treceam degetele încet prin nisipul negru,
ca prin părul unei iubite.
Nădăjduind, desigur,
un timid început de mântuire.

De mă auzi cumva, cum te-am auzit eu,
spală-mă, totuşi, apă curată şi răcoroasă,
spală-mă măcar tu, dacă poți.
29 octombrie 2010


MĂSLINE NEGRE, VERZI

Măsline negre, verzi, pe care călcăm -
ce risipă,-mi spui tu - pe cărările de pe țărm,
dar le vedem mai ales prin grădini, scuturate,
strânse cu grijă în plase subțiri, sub argintul
de pe coline, acum neclintit.
Ca într-o aşteptare
a porumbelului de pe vremuri.
Iar ceea ce sus se dezleagă
şi în mare va fi dezlegat,
de pe alte crengi, în năvoade,
sub alte arginturi, sub altă sare.

Uleiul e încă în sâmburi ascuns,
sub carnea fructului, foarte amară, -
va curge-n curând de sub teascuri
în chip de dulce, lină lumină verde.
Numai puțin din el va ajunge
şi-n câte-o candelă. Şi ai vrea,
încă de-acum,
să bei din uleiul
de sub acea lumină.

Foarte curând,
umilele bucate, limbile noastre, şi ele,
ceva mai curate vor fi, vorbele, poate,
ceva mai limpezi în guri. Va trece în ele
şi partea noastră de rugăciune.
Să fim, aşadar, cu băgare de seamă:
când strivim acum
sub tălpi măslinele negre şi verzi,
călcăm ca pe lucruri sfinte.
Atenție, să nu stingem în ele
lumina ce poate fi mâine.
30 octombrie 2010


LA ZID

Nu ştiu de ce, acum,
când stau cu spatele la mare,
mă simt parcă pus la zid.
Oricine-ar putea vedea tot ce e-n mine,
scris pe albastrul încremenit.

Nu că m-aş simți foarte vinovat,
dar am, aşa, ca o stânjeneală,
ca pe vremea când, recrut, eram consultat
de-un ofițer medic, în pielea goală,
ca să ştie dacă sunt apt pentru înrolare.

Acum ar fi cam târziu să vină
să mai consulte un bătrân, fost rezervist.
S-ar trezi, poate, spunând, ca din întâmplare,
„Ecce Homo!”
şi m-ar lăsa aşa, un pic trist,
singur în multa lumină.
Apoi spre mare
ar coborî, doar ca să se spele pe mâini,
părăsindu-mă între apă şi țărm, în paranteze
de murmure vagi, libere, ele,
să spună ce şi cum
va să urmeze.

Între acele,
gândite murmure, mă aflu acum, cu urechile încordate,
deşi ştiu că, oricum, într-o zi,
se va face un fel de dreptate.
Deocamdată, ca să dau semn că-s atent,
am trimis, curajoase, în avangardă,
câteva trupe elegiace.
Nu prea departe
apare şi grosul trupei,
cu albe, mari steaguri de pace.

Doar un fenomen de falsă memorie
mă face, de bună seamă,
să cred că eu sunt acela care
a scris cândva Ne cheamă pământul
sau,
cu o mică, dar sugestivă modificare,
„pământul la dânsul ne cheamă”.
Aşadar, nişte ordine de chemare
ce nu-mi ies din minte, de la o vreme.

Va trebui să fac verificări mai atente.
Cred că sunt, totuşi,
numai titluri de cărți, fragmente,
ale altora, de poeme.
5 noiembrie 2010


MONUMENT

Mormântul monumental începe de jos, prozaic,
de la degetele picioarelor. Simți mai întâi
o uşoară, nevinovată amorțeală,
un fel de somnolență a tălpilor,
ca şi cum ai călca pe un nisip foarte fin,
şi numai destul de târziu – trec ani –
îți aduci aminte de marmură.

Încet-încet, ai impresia că eşti o statuie care se plimbă
şi încolțeşte în tine un soi de mândrie neoclasică,
eşti foarte flatat că lumea te salută
cu tot mai adânci plecăciuni, cu luminoase
surâsuri apolinice,
şi numai dacă ți-ai prelungit prea mult plimbarea
oboseşti un pic şi tare mult ai dori să urci
ca să te odihneşti pe primul soclu liber.

Dacă, împiedicat de-un măcieş apărut în cale,
te zgârii, aproape nu bagi de seamă,
iar când observi, totuşi, că-ți curge sânge din deget,
îl pui pe seama unui vers din Rilke,
tocmai la timp apărut în memorie.

Vine şi ziua în care
ți se pare surprinzător că ți se-ntinde mâna
şi că eşti invitat de-un glas amical la cină,
spui „da”, ca să răspunzi totuşi ceva,
pe când „ah, Don Giovanni”, – gândeşti,
privindu-l cumva pe deasupra –
„simt totuşi că-ți tremură glasul”.

Într-un târziu, ca din întâmplare,
cineva o să te-ntrebe cum preferi să-ți fie scris numele, –
Ion, sau Ioan, cum apare în cartea de identitate,
şi cu ce caractere, în ce fel stilizate,
şi dacă în fața cifrei 1941 mai este cazul
să adauge şi 1 iulie.
– Cum nu? – e o dată extrem de importantă,
vei răspunde, aproape fără să-ți dai seama,
sigur de atâta cuvenită atenție.
Şi vei surâde, poate, puțin melancolic,
nu lipsit însă
de-o anumită satisfacție.
Căci, în sfârşit,
vei putea locui liniştit în tine
pentru totdeauna.
31 octombrie 2010

AFORISMELE

Aforismele m-au neliniştit întotdeauna.
Arogante, despotice,
definitive ca morții. Am şi scris
că atunci când vântul vorbeşte în aforisme
nu-i deloc un semn bun.

Acum,
la presupusa etate a Înțelepciunii,
mă tem şi mai mult de ele, ca de nişte schelete
mai asemănătoare cu calcarul decât
cu vertebrele mele vii. – „Oase de sepie”,
îmi vine să spun, cu ochii pe marea asta
genoveză, a lui Montale.
Acum, când vântul
nu cristale
aduce din depărtări în auz, ci doar fărâme,
fulgi de sunete, nelămurite cenuşi
din vetre şi cimitire şi, din amintire,
lente de tot picături de sânge. Au fost
ale mele cândva. Se întorc.
Materii
ce se-ncheagă încet, se desfac umile,
aproape neştiute, în penumbre de vorbe
timide, temătoare nădejdi,
rostiri sfioase,
pâlpâiri de păreri în părere.
Retrase cu-un fel de scuze, ascunzându-se
ca apa-n nisipul plajei,
parcă dând de-nțeles că ar vrea să uite
că a fost val.

Aşa aş vrea să vorbesc şi eu
cât voi mai avea cuvinte. Aşa,
până ce voi deveni întreg o şoaptă,
şi-aproape n-o să-mi dau seama
când mă va înlocui o adiere.
8 noiembrie 2010