POEME

CARACATIȚA SENTIMENTALĂ

Poetul şi poporul suferă, de când se ştiu, de
mania persecuției, o boală nobilă dar
periculoasă, care se
manifestă prin tentația de a pune
orice eşec
pe seama altora.
Dacă s-ar fi născut cu câteva mii de
kilometri mai spre vest
viața poetului, la fel ca şi
viața poporului său,
ar fi fost cu totul alta.
Nu cotropiți, ci cotropitori.
N-ar fi plătit, ci
ar fi încasat biruri. În loc să
dea altora aurul, grâul, laptele, mierea şi
fecioarele, ar fi luat ei
de la alții aurul,
grâul, laptele, mierea şi
spăimântatele fecioare.
Ba, în plus, țin-te bine, ar fi luat şi
diamante, petrol, cafea, ceai,
banane, argint, cupru, aluminiu,
lemn, fildeş, tot, tot, dă-i în spume de
ignoranți şi de nespălați!
Poetul nu se mai lasă pradă convenției,
iluziei că soarele ar apune.
Aşază, delicat, un semn la pagina 142
a cărții pe care o citeşte,
îşi întinde brațele amorțite şi
picioarele păroase, emite
un geamăt de plăcere imperceptibil,
socoteşte amuzat
corăbiile încărcate cu bogății, cu
bunătăți, ce ar fi putut
ancora în porturile noastre, dacă.
În inimă i s-a cuibărit o caracatiță
sentimentală, tentaculară,
posibilă explicație a tandreții cu care
poetul îi şopteşte
poporului său,
pe-nserat:
„Amărâtule, hai să ne culcăm şi noi!”


O FIINȚĂ SENSIBILĂ

În primii ani de şcoală, poetul a aflat
de la Marele Povestitor
al poporului său, prin mijlocirea
mai multor dascăli, câteva
chestii care l-au cam pus pe gânduri.
Se tot vorbea despre
prostia omenească, despre un tip
atât de leneş încât
între muncă şi ştreang a ales ştreangul,
despre o capră
hotărâtă să răzbune moartea iezilor,
mâncați de lup într-un
segment al lanțului trofic, trei nurori
îşi ucid soacra cu sadism,
un cal răpciugos
se dovedeşte a fi, în cele din urmă,
mai deştept şi mai inspirat
decât papagalul de Făt-Frumos.
Şi lirica anonimă a poporului
relata fapte stranii, greu
de acceptat, un cioban vrâncean
şi-unul ungurean
plănuiesc asasinarea celui
moldovan, c-are oi mai multe,
mândre şi cornute,
apoi,
nouă meşteri mari,
calfe şi zidari, cu Manole zece care-i şi întrece
zidesc de vie o
tânără femeie însărcinată, apoi
viteazul, eroul doarme dus, legănat de vise,
este în mare pericol,
scoală Gruio, drag copil, scoală
Gruio dragă, au nu vezi cum vin tiptil turcii
şi te leagă?
Ființa sensibilă a poetului era
de-a dreptul traumatizată de
toate aceste grozăvii, nu găsea nimic
metafizic, sublimat, profund
înălțător, educativ,
când închidea ochii de copil ostenit vedea
rânjind în fereastră capetele însângerate
ale iezilor, vedea
limba umflată a soacrei, străpunsă cu acul şi
presărată cu sare şi piper,
se simțea captiv în fundul fântânii
pe capacul căreia triumfa
spânul cel viclean,
poetul-copil aştepta
paralizat de frică
jungherele ciobanilor lacomi,
plângea neputincios auzind
tânguielile Anei, zidul
rău mă strânge, țâțişoara-mi plânge,
trupuşoru-mi frânge,
poetul-copil refuza somnul, de teamă să nu
se trezească legat fedeleş cu
funii de mătase, funii
răsucite-n trei, împletite-n şase.
„Băi, janghinosule!, protestează
vărul din partea mamei,
te dai mai deştept decât
marea noastră literatură? Ai făcut
căcat la creier? Marş de-aici, că te pocnesc!”
Ființa sensibilă a poetului se
ridică şi pleacă
simultan cu trupul său,
travesează bulevardul prin
ploaia rece a acestui sfârşit de octombrie,
sfârşit de an, sfârşit de secol, sfârşit
de sfârşit.


DE TINEREȚE

Poetul n-a uitat cum orbecăia în
prima lui tinerețe prin oraşul
întunecat, aglomerat şi ostil, iată
ce-i scria iubitei
Marilena Ivaşcu, multă vreme după
ce ea îl părăsise ca o
perversă
pentru a-l lua de bărbat pe
arhitectul Cernat:
„Eu citeam, tu dormeai, vaci cântau la vioară,
tu dormeai, strecuram tulburatul tău somn
de legumele fierte,
surâzând selenară tu dormeai bătălii.
Eram domn,
faraon, arhivar la ospicii,
tu dormeai despletind vreun vis ruşinat,
eu şi îngerii mei te păzeam strict de vicii,
tu dormeai,
păsări kiwi ciuguleau din halat.
Tu dormeai, în prisacă sforăiau difuzoare,
un anunț
despre miere şi ceară şi moarte, eu
pluteam spre pământ,
tu dormeai spre ninsoare
şi spre litere strâmb călărind pe pancarte,
caii verzi pe pereți,
fulger, tunet, panteră,
tu dormeai, legănai o corabie-n val,
tanti vița-de-vie mesteca filoxeră,
eu citeam un roman de amor fluvial”.
Discret,
îmblânzit,
aşezat la marginea zdrențuită a poporului său,
poetul nu-şi mai permite
luxul de a face
risipă de sentimente,
Marilena Ivaşcu-Cernat,
cu nasul trecut prin
câteva operații estetice, a obținut
o diplomă universitară, a născut
copilul Constantin,
căruia îi spune Tintin,
l-a părăsit pe arhitect, are o vilă
la Breaza
şi pare destul de
mulțumită cu viața ei trecută şi viitoare.


ORIZONT NEPOPULAT

E mult mai prețios, mai auriu poetul
mort decât poetul viu. Acum,
pierdut, rătăcit printre nişte nimeni, în
orizontul intangibil al poporului său
poetul îşi palpează jugulara şi
îşi simte pulsul… el a iubit consecvent,
cu mare intensitate
şi tensiune
absolut toate femeile,
adică absolut niciuna,
în afară de ultima.
Poate n-ar fi trebuit să le şoptească,
în intimitate, nimic despre
mecanica fluidă a
lichidului seminal, despre
forma perfectă a
organului genital, despre frecție şi erecție.
Are dreptate vărul din partea mamei când
îi zice poetului:
„Bă, tu ai fost toată viața
mai prost decât tine!”.
O molie iese, amețită de naftalină,
dintre faldurile vremii:
vagoanele burduşite cu sfeclă dulce
intră pe poarta Fabricii de Zahăr.
Sensei susține că
zahărul dublu rafinat
a ucis
secolul trecut
mai mulți oameni decât alcoolul
şi tutunul la un loc,
sună la uşă doamna Apostol,
vecina nonagenară de la etajul 4,
să împartă, fără lumânare, nişte
colaci şi o sticluță cu vin,
fie de sufletul celor plecați, bogdaproste!
Poporul poetului este
declarat credincios,
este creştin-ortodox,
îşi aminteşte asta pe la nunți,
botezuri, înmormântări şi parastase,
când scoate viața de apoi din găleata
de gunoi, când uită blestemul
şi înjurătura:
d’ar-ar boala-n tine,
’tu-ți morții mă-tii,
mânca’te-ar buba dulce,
grijania şi hristoşii, crucea, anafura,
călca’te-ar vaca neagră,
futu-ți mamarea-n bot!
Greu de găsit
sponsorul
oficial al
dimineților ploioase,
al inundațiilor, al potopului,
al vaselor comunicante
pline de atâta mizerie.


OM BUN

Om bun, deschide-ne poarta,
dă-ne o coajă, nu ne lăsa
nici pomeneală de vreo prințesă sau
de vreun castel sau
de vreun rătăcit menestrel,
poporul poetului trăia în mici
căsuțe din chirpici, în bordeie date cu var,
acoperite
cu stuf, cu şindrilă,
al dracului poetul Adilă,
parcă totul îi pute,
zice că poporul lui n-avea voie
nici să tuşească, nici să strănute, nici
să ridice turnuri,
ziduri sau metereze, să sape
şanțuri de apărare, să le umple cu guvizi
şi cu stele de mare,
om bun, deschide portița sculptată,
din lemn,
dă-ne o coajă,
nu ne goni, leagă şi cânii,
adu-ți nevasta,
şi damigeana, c-om râde
şi ne-om veseli.