Proză
Constantin Abăluță

ÎNTÂMPLĂRI IMAGINARE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

Pe strada Lovişte nr. 15 stă domnul Niederlungen Herbert. Domnul Niederlungen Herbert este plecat în Tunis, la New York, în Sierra Leone, Madagascar sau în alte locuri minunate de pe glob unde rămâne un timp nedefinit. Imprevizibilitatea revenirii sale nu mai sperie de-acum pe nimeni, oricum nu pe bătrâna lui menajeră şi pe fiul său care continuă să-i țină locul cald preparându-i bucatele preferate, cumpărându-i ziarul şi trabucul zilnic, îngrijindu-i cactuşii şi trandafirul japonez şi plimbându-i haiosul dalmațian ce răspunde la numele de Ninja. În anume momente ale zilei, când se trezeşte brusc din moțăială, Clameria nu mai ştie dacă fumul de trabuc din salon are ca sursă pufăielile domnului Herbert ori doar cele ale lui Sică, băiatul ei care adesea, în aşteptare, intră în rolul stăpânului cu mare uşurință. De altfel, uşile trântite prin toată casa simulează şi ele firea nervoasă a lui Herbert, iar apa uitată deschisă la baie, neglijența sa. Aşa că nici după aceste semnale, Clameria nu se poate lămuri, iar, ca să se scoale din fotoliul adânc unde a prins-o lenea de după masă, nici nu poate fi vorba, nu roboteşte destul toată dimineața ca să prepare bucatele invizibilului, căci aşa s-a obişnuit să-i spună în gândurile ei... Nu e prea sigură nici pe lătratul de bucurie al lui Ninja care, aşa nătântol cum e, poate confunda uşor bustul zeiței Pallas-Atena, la care latră de zor când primele raze de soare îl scaldă în lumină şi-l face parcă viu, cu nu ştiu ce potaie care trece pe stradă şi pe care hămăiturile lui n-o slăbesc decât atunci când s-a îndepărtat. Aşadar, oricum ar da-o, Clameria a învățat că venirea domnului Herbert nu poate fi niciodată prevăzută, el apare dinaintea ei brusc ca un strigoi şi, cu nedespărțitul lui surâs stânjenit în colțul buzelor, îi spune: Clamerio, ți-am adus ilustrate şi piepțeni din Valparaiso, iar asta o dă gata pe menajeră. Colecțiile de ilustrate şi de piepțeni ale Clameriei sunt fascinante. Cele două geamantane de carton presat sunt aproape pline şi noaptea, câteodată, când nu poate dormi, Clameria le scoate pe rând de sub pat şi-şi prefiră printre degete minunățiile dintr-însele. Degetele crăpate şi butucănoase ating cartoanele lucioase şi oasele lustruite şi-o bucurie nespusă o cuprinde pe bătrână căci iată, îşi zice, câteva fragmente din acele ținuturi îndepărtate sunt acum în poala ei şi le poate manevra cum doreşte, le poate amesteca între ele, le poate chiar sfărâma şi arunca la gunoi dacă vrea. Pătrunsă de calitatea ei de stăpână absolută a acelor bucățele din toată lumea, Clameria se-ntâmplă să adoarmă cu câte-un pieptene în mână şi peste noapte, întorcându-se prin somn, pieptenele înghioldind-o şi zgâriind-o, să se trezească speriată: cineva vrea să-i fure comorile... Cum Sică nu e colecționar, lui îi ajung bacşişurile sporite care marchează întotdeauna întoarcerile domnului Herbert. Dacă însă escala stăpânului în propria-i locuință depăşeşte o săptămână, Sică începe să tânjească după havana zilnică, simțindu-se deposedat de-un drept al lui. Dreptul înlocuitorului, oricât ar părea de curios, este un drept ca oricare altul. Şi Sică răsuflă uşurat abia atunci când domnul Herbert pleacă în Honduras. Clameria e şi ea bucuroasă, căci din colecție îi lipsesc piepțenii hondurasieni. Doar trandafirului japonez îi pare rău că stăpânul n-o să mai apuce să-i prindă înflorirea, şi-i supărat pe dânsul că i-a uitat sorocul pentru care altădată îşi amâna orice călătorie. Vecinul Tunderiu nu l-a văzut niciodată pe domnul Niederlungen Herbert. Vecinul Asdrubal nici măcar nu crede în existența lui Herbert. Vecinul Viforeanu l-a surprins acum doi ani pe când se urca într-un taxi şi-şi prinsese pulpana pardesiului în portieră. A venit şi i-a atras atenția : Domnul meu, i-a spus, de-aia nu se închide uşa. Domnul Niederlungen Herbert i-a zâmbit vecinului său atât de îndatoritor, şi-a tras pulpana, şi-ntr-adevăr portiera s-a închis. Domnul Viforeanu a rămas până azi un vajnic susținător al existenței vecinului său. Pulpana pardesiului şi portiera sunt cele două argumente zdrobitoare cu care Viforeanu închide gura oricărui cârtitor. Iar vecinul Zimburică, instalator de meserie, spune : Păi io cunosc stricăciunile robineților după mâna care-i răsuceşte şi po’ să jur că domnu’ Herbert îi strică una-două, aşa că cum să nu existe? Intermitența nu e luată-n calculele nimănui, gândeşte Spinea, profesorul de filosofie. El l-a văzut de câteva ori pe vecinul Niederlungen, dar la distanțe atât de mari, încât i s-a părut mereu alt personaj. Intermitența e un fel de ubicuitate, îşi zice el. Exişti peste tot şi nu exişti nicăieri. Cactuşii care înfloresc la zece ani pot constitui modelul acestui fel de existență. Înalt şi slab, domnul Niederlungen, pare a se adapta acestui model. Iar dalmațianul Ninja, cu coada lui în formă de sabie, face curse rapide între multiplele existențe punctuale ale stăpânului său, fără măcar să-şi dea seama că-i un mesager de-o asemenea importanță. Totuşi, Clameria trebuie că a mirosit ea ceva, căci atunci când îi dă grăunțe de-alea câineşti cumpărate de la supermarket (of, Doamne, moda asta nouă...), îi şopteşte mângâindu-l pe ceafă : Mă, băiatule, mă, de ce nu te duci tu cu stăpânul prin Honduras şi pă peste tot? De ce-l laşi singur? Ori te pomeneşti că acum eşti p’acolo şi doar proasta de mine te mai zăreşte p’aici...

Cineva care s-ar strecura nevăzut prin toate locurile pe unde a pus piciorul domnul Niederlungen Herbert ar spune că statura impunătoare a românului merită măcar încrederea existenței nemijlocite, dacă nu şi pe aceea a bunei organizări intelectuale (mens sana in corpore sano). Căci domnul Niederlungen Herbert nu provoacă destinul cu întrebări superflue, nici nu tânjeşte după lucruri impalpabile. El e cel care cumpără ilustrate şi piepțeni, doar spre a le dărui menajerei sale, o doamnă în vârstă care n-ar avea altfel cu ce umple două geamanate. Vasăzică, asta-i o ocupație tangențială afacerilor sale pe care, de altfel, n-are chef să le divulge nimănui doar din dorința de a-şi fundamenta în ochii altora prezența lui pe acest pământ. Poate că asta e o mândrie, dar în acelaşi timp poate că este un mijloc de apărare: cum să te dezgoleşti în fața tuturor? Domnule Herbert, ce-ar fi să-l iei de-adevăratelea pe Ninja în toate călătoriile? Prin lătratul lui intempestiv, el ți-ar marca prezența mai bine decât orice mărturisire proprie. Te-ai gândit la asta?
N-avem habar dacă domnul Herbert s-a gândit ori nu la această posibilitate, tot ce se ştie este că n-a mai dat pe acasă de doi ani de zile, continuând însă să trimită ilustrate şi piepțeni de prin locurile pe unde poposeşte. Aşa se face că bătrâna Clameria nu-i defel îngrijorată, geamantanele continuă să se umple şi domnul Herbert parcă-ar fi aici. Sică însă este în embarras du choix: havanele zilnice îl satisfac, dar nu înlocuiesc bacşişul care, la rândul lui, dacă-ar veni, ar suprima havanele. Dar iată că vine ziua uitată a înfloririi trandafirului japonez şi toți înlocuitorii domnului Niederlungen se bucură şi fac o masă mare împrejurul horbotei de roşu regal şi-i invită la ea pe toți vecinii, cârtitori ori nu. Maică, fericirea nu se cade a fi ciuntită, ea e a tuturor, spune Clameria umplând farfuriile tuturora cu sarmale şi cârnați. Ciocnesc cu toții vin roşu în cinstea trandafirului domnului Niderlungen, Dumnezeu să-i dea sănătate pe-acolo pe unde se află acum. Vecinul Viforeanu parcă-i simte şi acum pulpana pardesiului ştergându-i dosul palmei şi le spune asta tuturor şi toți sorb din licoarea rubinie şi dau din cap în semn de aprobare. Chiar vecinul Tunderiu care nu l-a văzut niciodată pe Herbert pare convins că nu se poate să nu existe cineva care posedă un trandafir aşa frumos şi are un vin atât de bun. Cârtitorul de vecin Asdrubal catadicseşte a spune ceva ce seamănă cu o parabolă: Unii oameni sunt cactuşi, unii cactuşi sunt câini. Iar Zimburică, strângând în mână paharul pe jumătate plin, se duce clătinându-se până la baie, de unde revine după un timp în culmea bucuriei urlând: Uraa! Robineții sunt stricați! Mâna domnului Niederlungen e printre noi, uraa...!
Sică stă în fotoliul de lângă televizor şi-şi priveşte mâna care acum fumează o havană din cele puse prevăzător de-o parte. Mâna înlocuitoare s-o simți oare privită cu atâta insistență? Sică se-ntreabă când şi cum va reveni domnul Niederlungen Herbert, şi, izbindu-se uşor cu pumnul în căpățână, imaginează ziua în care şi creierul dinlăuntru va deveni unul înlocuitor. Îşi închipuie că atunci inexistența stăpânului se va definitiva. Simțind aceste gânduri nelalocul lor, trandafirul japonez îşi închide brusc toate corolele şi Ninja se pune pe-un lătrat prelung care goneşte toți invitații. Cactuşii stau impasibili, dar cel mai înalt de lângă scară pare mai palid ca de obicei. În casa din strada Lovişte nr. 15 amugul pătrunde prin toate ferestrele, iar urletele lui Ninja se mai domolesc. Ce va urma, nimeni nu ştie. Nici măcar aceste biete litere sortite a fi cele din urmă. Deocamdată.

Strada Lopeții este plină de oameni invizibili. Se spune că în fiecare casă locuieşte cel puțin un chinez. Tot felul de bişbanțuri, agrafe de păr, evantaie, figurine colorate, mici Buddha din lemn, jad, ori spumă de mare le asigură zilnicul blid de orez, dacă nu se vor fi dedulcit la autohtonii pufuleți. Valul de statuete buddhiforme care-a invadat magazinele cartierului dă apă la moară ideii că multe subsoluri adăpostesc sumedenie de mâini invizibile care se roagă, sculptează şi şlefuiesc în tăcere formele ancestrale al tatălui ceresc. Iar prin curți copiii se joacă de-a vați-ascunselea, țipă Cine nu e gata îl iau cu lopata! şi prin colțuri, la adăpost de priviri indiscrete, fac schimb de mici Buddha colorați pe care-i poartă prin buzunare şi zâmbesc complice. Păi să nu-ți vină să urli?! Chinezii ăştia atentează la religia noastră străbună. Îi învață pe destrăbălații ăştia mici cu toate matrapazlâcurile. De vină-s doar părinții care îi ascund pe omuleții cu ochi oblici, de vină-i şi Poliția care închide ochii, şi profesoarele care dau note şi trec clasa pe piepțeni, agrafe şi evantaie chinezeşti, de nu cumva şi pe pliculețe de opiu. Ce lume, domnule! spune înciudat Vasile Cărăbuş şi-l muştruluieşte pe chinezelul lui din pivniță: Să nu dea dracu să te-arăți prin curte. Orice-ar fi, tu nu exişti! Să-ți intre bine-n divlă! Şi fă-l mai slab pe Buddha ăla, să aducă cât de cât cu Domnul nostru Iisus Christos. Aiurea, zice expertul finanțist Valentin Ouatu, ăia de văd în toate mofturi religioase n-au habar de nimic. Problema e una strict economică: păi chinezeii ăştia sunt speranța țării, doar ei mai pot salva economia națională. Stau prin beciuri şi nu cer nimic, nu tu asigurări sociale, nu tu pretenții sindicale, mănâncă numai pufuleți, în schimb zi şi noapte chinezăresc tot felul de bişbanțuri pe care românaşii le cumpără în draci, şi-atunci? Şi-atunci, conchide cel ce între timp a devenit ministrul muncii, atunci e clar că trebuie să-ncurajăm producția de Buddha şi să sperăm că în curând fiecare român va ascunde-n beciurile locuinței sale cel puțin un chinezel, după modelul cetățenilor-pionieri de pe strada Lopeții.

În intrarea Lucaciu Vasile sunt vilele îmbogățiților de revoluție. Forme fistichii şi culori țipătoare sugerând sfidarea şi lipsa de gust. Ştabii trec rar pe acasă, ori se-nchid în camerele lor etanşate şi nu vor să fie deranjați. Bucătăreasa şi servitorii stau într-un corp separat. Cu întreținerea imensei construcții se ocupă majordomul. Majordomul are un carnet. În carnet numerele de telefon ale invizibililor. El îi alege, el îi solicită, el le deschide uşa, el îi plăteşte. Îi cheamă atunci când nu-i nimeni acasă. Să fii prevăzător nu strică.
Iată că soseşte primul invizibil. Bărbat cărunt, trecut prin multe. Sună la uşă. Majordomul se uită pe vizor, vede fața cunoscută, îi deschide. Bună ziua, spune bărbatul şi-şi scoate din cap şapca. Bună Guță, spune majordomul. Tot la baie, domnule? Tot, Guță. Du-te, ştii locul. După care, majordomul dispare, iar Guță străbate vila pustie şi ajunge la baie. Se-apucă să repare scurgerea. Suduie din când în când: Tu-ți țeava mă-tii... În toiul lucrului îi sună mobilul: Stai băă, nu vezi că-s ocupat? Mai trage o țigară, timpul trece. Se duce la canal să-nchidă apa. N-are nevoie, dar asta face impresie. Reparație importantă, dom’le! Când termină, Guță îl sună pe mobil pe majordom şi-acesta apare lângă uşă. Are carnetul în mână. Cât Guță? întreabă majordomul. Guță îşi trage şapca pe ochi şi spune: Tarif 2. Majordomul deschide carnetul şi scrie pe-o filă: Instal. Tarif 2. Adaugă data şi suma. Îi dă lui Guță banii. Guță semnează nota. Dacă mai e ceva, mă sunați, spune Guță. Îhîî, zice majordomul şi închide uşa.
În altă zi, majordomul îl convoacă pe alt invizibil din carnet: Vasile electricianul. Apoi, după nevoi, urmează Gore caloriferistul. Iorgu reparatorul de terase. Grig grădinarul. Sandu tapițerul. Câteodată, majordomul mai înmulțeşte şi el nevoile. Udă un perete de sus şi până jos. A doua zi, redactează o notă ca din partea lui Iorgu terasistul. Sustrage un ventil de la centrală şi, „după ce a venit Gore”, îl pune la loc. Pe Parlac, băiatul şontorog, majordomul îl pune să plimbe câinii. De trei ori pe săptămână. Ar trebui zilnic, dar majordomul face asta doar în carnet. Unde există note, bani şi semnături zilnice.
În carnetul majordomului invizibilii vin de mult mai multe ori decât în realitate. Majordomul ştie că va veni vremea s-o şteargă. Îşi va lua cu el carnetul cu invizibili. Vila ştabului va rămâne în aer. Aşa-i trebuie, dacă nu se-ngrijeşte personal. Ce crede el? Că majordomul o să-l slugărească toată viața? Eteee-tee!
Iar lista cu invizibili e proprietate personală. O s-o activeze, iar, atunci când s-o angaja la un ştab, mai dihai. Unu d’ăla care n-are nevoie de-atâtea marafeturi, carnet, dată, iscălituri. Unu căruia pur şi simplu nu-i pasă de nimic. Adică unu prost dă bogat, un fraier pă euroi, fudulindu-se cu fireturile majordomului său, cu pedigri-ul câinilor săi, cu bijuteriile nevestei, cu yahtul şi avionul personal, cu amantele discret răspândite pe meridiane, cu puțurile petroliere din țări îndepărtate. Pentru unu d’ăsta, majordomul însuşi devine invizibil.
Abia aştept să devin invizibil, îşi spune majordomul trecându-şi degetele prin fireturile care scot un țiuit metalic, reverberând apoi de câteva ori în holul imens placat cu marmoră al vilei de pe intrarea Lucaciu Vasile.

Când te afli pe strada Lucăceşti, ți se întâmplă brusc să nu mai ştii cine eşti. N-ai habar dacă asta-i o calitate sau un defect. Al străzii, al tău? Al văzduhului întotdeauna aburit de puzderia de canale pe unde răsuflă zoaiele subterane? Pe-această stradă nu tândăleşte nici un pas, nu se giugiuleşte nici o pereche. Poate greşesc, dar degetele îşi uită rostul, nu mai ştiu apuca. Te-ngrozeşte gândul că vreun oarecare ți-ar întinde un plic: cu ce să-l apuci? La urma urmei, cine să-ți întindă o scrisoare aşa, netam-nesam, pe strada Lucăceşti? Nu se ştie niciodată, spun clopotele bisericii din apropiere, a cărei turlă începe să se înroşească. Roşii sunt şi mâinile tale. Din casa cu numărul 5 iese un bătrân care te salută. Ai impresia că bătrânul ar saluta pe oricine, ca la țară. Probabil că trăieşte cu impresia că-n momentul în care te salută, ați şi făcut cunoştință. De-acum înainte ştie cine eşti, cu cine te-ai jucat în copilărie, cum o cheamă pe prima fată sărutată, cum şi unde ți-au murit părinții, serviciile pe care le-ai părăsit, numele celor două oraşe străine pe care le-ai văzut şi, în cele din urmă, desigur, de ce treci acum pe strada Lucăceşti şi încotro te-ndrepți. Ştie mai mult ca tine bătrânul cu pălărie neagră şi cu lavalieră mille-points. Bătrânul care dispare brusc. Ori poate că tu ieşi de pe strada Lucăceşti. Nu am atâtea cuvinte câte încercări de salut va mai exersa bătrânul. Îmi vine să mă răsucesc să văd tot ce se-ntâmplă în urma mea. Asta e curată prostie. Tot ce-i invizibil e adevărat. Ca un văzduh tremurător unde aşteaptă toate ploile viitoare de pe strada Lucăceşti. Strada pe care afli, şi uiți brusc cine eşti.
Pe strada Lotru locuieşte celebrul scriitor Vintilă Dobrideanu. Orice scrie Dobrideanu, critica îl ridică în slăvi. Bestseller-urile domniei sale curg. Dobrideanu abordează toate genurile: poezie, proză, teatru, eseu, critică şi istorie literară, memorialistică, literatură pentru copii. Se traduce singur în limbi străine (franceza, engleza, germana), îşi recită poemele pe scenele țării, joacă în propriile piese rolurile episodice, a lansat loteria particulară LOTO DOBRIDEANU, unde câştigurile sunt cărți şi bilete de teatru, excursii în străinătate, plata întreținerii pe o lună, spitalizare pe o săptămână, decontare înmormântări – toate având într-un fel subtil câte ceva în comun cu opera domniei sale. Dar să nu credeți că, având în vedere acest succes exorbitant, Dobrideanu şi-a pierdut cumva ancestrala modestie. Din contră, el şi-o afişează de câte ori i se iveşte ocazia. Interviurile lui sunt pline de fraze ca: ei, am făcut şi eu ce-am putut...; teatrul şi prozele mele le-ar fi putut scrie şi alții...; am cunoscut scriitori chiar mai buni decât mine...; să vă spun ceva: eu am avut noroc! Emoționantă sinceritate. De altfel, în consonanță cu sloganul afacerii sale : Ai noroc cu LOTO DOBRIDEANU!
Dar iată că, într-o bună zi, în plină ascensiune internațională, norocul domnului Dobrideanu se ştirbi brusc. A fost de-ajuns un simplu zvon, acela că pe Dobrideanu nu-l cheamă de fapt Dobrideanu, ci Vârbalac şi că-i rudă cu prelatul catolic Amedeo Vârbalac, cel ce-a rezistat torturilor comuniste, iar după eliberare a susținut cu fervoare Legea lustrației. Zvonul ăsta a avut efectul unui adevărat tsunami. Criticii literari care-l lăudaseră s-au ascuns prin colțuri îngroziți. Cititorii au dat şi ei înapoi cugetând că, parcă dacă nu eşti ortodox, n-ai cum să scrii bine. Şi marota asta cu legea lustrației nu-i a bună. Măcar de-ar fi avut curajul să publice sub propriul nume, şi să-i zică şi loteriei LOTO VÂRBALAC...Certamente, atitudinea lui Dobrideanu nu-i aceea a unui scriitor important. Dacă nu eşti sincer cu tine însuți, ce poți transmite lectorului? Cei mai săraci continuau totuşi să joace la LOTO DOBRIDEANU, sperând că vor primi ceva rețete gratuite, dar cartea aferentă nu-i mai interesa şi-o dădeau nepoților să se joace cu ea prin grădină. Dar, în curând, şi loteria a dat faliment, căci fiscul a descoperit ceva nereguli în gestionare. Sărmanul Dobrideanu a depus peste tot copii ale actelor ce dovedeau că Dobrideanu s-au numit toți antecesorii săi pe linie paternă, dar degeaba. Toată lumea începuse deja să-i spună Vârbalacul ăla. Teatrele i-au reziliat contractele, căci la piesele sale, care făceau săli pline odinioară, bătea acum vântul. Editurile i-au retras de pe piață cărțile, căci nimeni nu i le mai cumpăra. În pragul disperării, înainte de-a se sinucide, Dobrideanu a avut o sclipire genială. Şi-a zis: ia să dăm noi cioflingarilor ăştia de conaționali ceea ce-şi doresc atât de fierbinte. Aşa că şi-a scris la repezeală nişte memorii pe de-a-ntregul inventate, asumându-şi numele de Vârbalac. A ticluit o poveste abracadabrantă: cum că unchiul său, Amedeo Vârbalac, la ieşirea din închisoare a fost silit să semneze un contract de colaborare cu securitatea, dar că unica lui misiune a fost aceea să-l convingă pe nepotul său Vintilă să-şi ia numele de Dobrideanu, pentru a avea în el un agent sub acoperire. În cele 300 de pagini ale stufoaselor „memorii”, Vârbalac abordează cam toate temele politice la modă, strecurând peste tot ideea că nici el, nici unchiul său Amedeo, n-au făcut niciun rău nimănui, au dat doar rapoarte formale, de rutină. Revenirea lui Dobrideanu a fost spectaculoasă. Cartea a fost un bestseller. Teatrele, editurile, fiscul şi celelalte instituții i-au cerut scuze şi s-au îmbulzit cu oferte avantajoase de colaborare. Opera lui retipărită cu nume schimbat şi-a dublat valoarea. A avea în casă operele lui Vintilă Vârbalac a devenit dorința oricărui cetățean onest care vrea să probeze că respectă şi onestitatea altuia. Admirabilă sinceritatea şi curajul de care a dat dovadă Vintilă Vârbalac. Ăsta da, cu adevărat un spirit mare, au gândit cu toții. De aceea, într-un elan confratern, vechii şi noii săi fani l-au botezat Lord VV, şi aşa i-a rămas numele. Vârbalac a profitat de asta şi, deschizându-şi noua loterie, a numit-o chiar aşa: LOTERIA LORD VV. La închiderea ediției, aflăm că celebrului Lord VV i-a fost acordat marele premiu internațional Robinson Crusoe, care îi asigură o călătorie de un an în jurul lumii şi publicarea operelor sale în limbile țărilor străbătute.