Proză
Adrian Buzdugan

BULGĂRELE DIN CER

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

Asta s-a’ntâmplat demult, pe când varza n-avea cotor şi creştea spânzurată’n copaci, vacile, mult mai agere la minte decât acu’, fătau iezi în ocolul zgârciților, pruncii, de ți-i aducea poştaşul, aveau deja dinții mijiți şi mergeau cătinel, iar brânza se usca-n felii pe sfoară, prinsă de grindă în pridvor... aşa că pune-ți orice îndoială-n cui şi-ascultă:
La un sfârşit de-april, când soarele tocit se strecura printre copacii din apus de sat, flăcăul din povestea noastră, Tudorică, se întorcea mâhnit din câmp. Tristețea lui purta un nume: Ionica, fiica boierului din sat.
Anțărț venise-un boiernaş din Ieşi, Lupescu. Acesta-i dase bani bătrânului Dudău – ce se aflase-n viață tare risipitor şi leneş, în schimb îi luase casa şi moşia de pe deal. Doi bani nu daseră megieşii când îl văzuseră aşa pipernicit şi costeliv, vădan şi c-o fătucă plânsă după dânsu’, avea să-mpungă iute fuga! Dar chibzuiala şi priceperea de care el dădu dovadă le-nchise gura’n an. Umplu hambarele, îşi luă o nouă droşcă, doi cai zglobii şi-alt cat la casă ridică în mai puțin de-o lună!
Ei, cum să cei mândrețea unui asemeni om, bogat şi de ispravă?! Un coate-goale, un pârlit ca el... e-adevărat, cu minte sănătoasă, chef de muncă, cu suflet mare şi curat, dar făr-un petec de pământ muncind cu ziua pe la alții... De când dăduse primăvara, Ionica înflorise toată şi pe sub gene îl privea ades; zvârlugă dalbă cu părul pădure, negru ca tăciunele, față rumenă şi zâmbitoare.
În drum spre sat, cu aste gânduri, necăjit, abia de-şi ridica din țărnă ochii Tudorică, dar iată că-ntr-o clipă nimerită zări cum o fărâmă de lumină, o stea cu strălucire rece, albăstruie se rupse-abrupt din boltă şi s-ascunse după deal. Căzu cu zgomot plin. Netemător, al nostru Tudorică, se scărpină în creştet a mirare, îşi strânse sapa-n mâini, puternic şi merse după culme. La nici treizeci de paşi în vale, un bulgăr aspru-vinețiu sfărmase-n două un nuc bătrân. Fără de teamă atinse-uşor c-un deget drobul de lumină...



Ajuns acasă, trase clanța tare şi, iacă-tă – ce buimăceală! – rămase c-o juma’ de poartă-n mână! De scârțâială, zăvozii din vecini deja dădeau a rupe lanțu’, aşa că o propti uşor de stâlpi, cercând să curme zarva. Cu paşi abia ghiciți urcă pe prispă, hoțiş se furişă-n căsuță. C-un boț de mămăligă rece şi-o nafură de brânz’ascunsă într-o ceapă degerată, se cocoță pe vârful patului şi descâlci pe îndelete ce se mai petrecuse-n zi, ce treburi mai avea pe mâne, îşi aminti unde pitise bulgărul de cer, oftă gândindu-se la Ionica şi adormi uşor...
A doua zi, în drum spre țarină se abătu şi pe la nucul doborât, trase frunzişul deoparte şi, minunat nevoie mare, mai prețui în palme globul albăstrui. Oare-ar putea să scoaț-un galbăn - doi pe el? Îl astupă apoi la loc în lutul moale şi-o luă din loc, la lucru.
– Măi, tată, ceva e necurat aici! se scărpină în creştet Tudorică.
Pogoanele vecinului Gheorghiță le prăşise într-un ceas, în două şi ceva pe cele ale Irinucăi, iar până-n prânz, ca într-o joacă, mai doborâse trei stejari şi îi scurtase în butuci... Ştia el că-i voinic şi în putere, dar parcă nici aşa, atît de repede şi fără dram de osteneală!... O picătură de sudoare nu-i brăzdase fruntea! Se-uită pierdut la palmele-albăstrui şi îl cuprinse îndoiala. Să fie de la drobul cel sticlos? Cum treaba-şi isprăvise, se-ntoarse-n crângul nucului căzut, cătă bucata de lumină şi iarăşi o ținu în palme. Apoi se coborî la râu şi se-ndesă în bolovani. Îi grămădi, îi azvîrli în nori, din cei mai mari, cât roata morii, făcu un stăvilar să liniştească apa ce lovea-n podeț... şi toate astea fluierând!
– Na, iaca poznă! şi Tudorică, lămurit, puse în traistă boțul ce îi da tărie.



Cucoşii răguşiți nici nu dăduseră-n al doilea cântec, când larmă mare îl trezi pe Tudorică.
– Ai naibii-mpielițați! Dacă îi prind, i-oi tăbăci de-o lună n-o să poa’ să şază-n scaun!
– Şi pe-ale tale le-au furat?
– Păi, cum le-ar fi lăsat?! Doar ce le înnoisem!
– Vin de la popa Măzăriche. Şi lui i le-au dosit, tot drăcuia prin curte!
– Da’ ce e bre? Cine-a furat şi ce?
– Cum ce, măi, Tudorică? şi un sătean îi arătă o cuşcă mare de căruță ce zăcea în drum.
– Ce glumă o mai fi şi asta?
– Că bine-ar fi să umble cineva cu şoalda!... O roată nu mai e în sat!
– Şi câtă cărătură pentru târg aveam pe astăzi! prinse-a se tângui vecinul Ghiță. Nici nu-mi închipui cum m-oi descurca!...
– Ia stai oleacă, bre! Nu-i dracu-atât de negru!
– Păi, n-o fi pentru tine, Tudorică! Tu n-ai nici car, căruță, d-apoi roți!
Spre hazul gospodarilor din sat, flăcăul nostru se băgă din nou:
– Îmi dai doi gologani să-ți car eu tot?
– Doi gologani?! Doi firfirici ți-oi da, măi, Tudorică!
–Te prinzi?
– Mă prind, măi, Tudorică!
– Cât ieu vreo doi-trei dumicați să am putere, pune-n căruță ce-ai mata de pus ş-apoi om merge!
...Şi câte şi mai câte nu vârî-n căruță Ghiță!... Băgară şi-alții mustăcind zeci de pietroaie cu gândul de a râde mai vârtos de Tudorică...
– Atâta tot ai de cărat, vecine?
– Atât, atât! Să nu ne-oprim prea des ca să răsufli!...
Ghioante-şi dădeau cu toții, râzând pe înfundate.
– Stai liniştit, vecine! şi Tudorică ridică cu două deşte cuşca, o sprijini uşor de-un gard ce pârâi cumplit, apoi o cumpăni şi-o aruncă în spate ca pe un sac. Ei, hai, ce faci? Te sui sau mă ajungi din urmă?
Cu gurile căscate, nevenindu-le să creadă, l-au petrecut pe Tudorică cu privirea cum tot se depărta în fugă cu coşcogeamitea povară în spinare.
Peste un ceas, când s-a întors, nu le-a mai ars a râde! L-au tot tocmit să îi ajute… Umpleau cuştile zdravăn şi le lua pe toate Tudorică; le sprijinea uşor pe gleznă şi iute le-arunca pe umăr. Mai toate le trecea prin fața porții mândrei lui, doar doar de l-o zări aşa-n putere! Urca cu o căruță îndesată de ştiuleți şi se-ntorcea c-un car de lemne fluierând. Luase şi două deodată, subsuoară, dar renunțase repede, că rămânea cu bătături...



A doua zi, flăcăul nostru însă n-a mai putut să dreagă furtişagul. Cearşafuri, rufărie, albituri, tot ce era din pânză dispăruse. Cu mult năduf femeile-ocărau în poartă pe cine îşi pusese-n minte să le fure fala, iar fetele gata de măritiş vărsau lacrimi de fiere pe lăzile de zestre lăsate vraişte. Bărbații – stâlpii casei – se-uitau unul la altul zăpăciți. Cum se furase la tot satul, de vină trebuia să fie-o ceată de străini, aşa că, până îi vor prinde, ar fi mai bine ca să stea cu ochii-n patru, iar peste noapte se legară ca să stea la pândă.
...Dar peste noapte, scăpați de gura muierească de acasă, bărbații se-ncurcară-n nişte sticle aduse de băieții popii... Ce margini să mai străjuieşti cu ei băuți?! Abia în următoarea zi văzură ce-adusese nepăsarea lor: poduri întregi pierite ca un fum, grinzi, bârne, toate dispărute.

– Hait, nu mai e de şagă! Nici nu îmi vine să mă-ntorc acasă! Florica o fi tare supărată!
– Păi, ce te-ndemni să te întorci! Ori înăuntru ori afară... de-acuma e totuna!
– Da’ cine oare poa’ să ştie, măi?
– Câțiva voinici ca Tudorică’al nostru sunt, neîndoielnic!
– Da’ oare n-o fi, măi, chiar el cel care şterpeleşte? As’noapte n-a venit şi el să stea de pază!
– Şi ce să facă?! Să-ți ție hangul la sticluță, bețivane?!
– Ei, hai, chiar că se potriveşte!... El tot o face pe grozavu’, Ionica îi tot face-ochi dulci de după perdeluțe!...
– Care perdele, că-s furate toate?
– Vezi, măi! Nu doar că eşti bețiv, mai eşti şi prostănac!
– Poți să mă faci cum vrei! Eu cred că-i Tudorică!
– Şi eu, că prea se leagă toate!
– Da’ oare ce mănâncă de-are atâta forță? Că e voinic cât douăj’de fârtați!...
– Ia hai să mergem să vedem!
– Poate găsim şi roțile ascunse!
– Da’ nătărăi mai sunteți! De-abia-i încape patul în căsuță! Păi, unde-ar mai intra şi toată furăciunea?
– O fi ascuns-o în pădure!
– Ptiu, bată-vă norocu’ de nătângi! Voi chiar nu ştiți?!
Era Anica a lu’ Cozorici, o cotoroanță pricepută la ghicit şi descântat. Pe-o săptămână fusese-n Țigăneşti ca să desfacă nişte vrăji şi-aflase de acolo ce pungaşi de soi se aciuaseră-n ținutul răzeşesc. Din cale-afară puşi pe şotii, Zdrobilă, Ciopârțilă, Hârâilă, fiii vitregi ai lui Sarsailă, fuseser’alungați din iad. Ba îi lăsaseră pe scriitori să fugă-n rai, ba cu-ajutorul unor farmece străvechi schimbaseră pucioasa în parfum de trandafir, ba daseră pe vin şi țuică mai toată păcura din gheenă şi, mai mult, aduseseră trei munți de gheață să îşi răcească băutura şi-acum era un frig de dârdâiau toți păcătoşii... aşa că Sarsailă-i surghiunise, ani buni să nu-i mai calce-mpărăția ş-acum cătau să fac’un pui de iad ‘n-alt loc.
Câțiva săteni mai vrednici, mai viteji se răspândiră împrejur să scormonească după cuibul cel de draci şi pe la prânz se-napoiară amărâți. Baba lu’ Cozorici avea dreptate, ai naibii draci se oploşiseră alăturea de sat, în mijlocul pădurii-ntunecate... şi-acolo, cu patru sute patruzeci de roți furate, trei mii de căpriori şi toate pânzele din sat, cercau să construiasc-o măgăoaie, cu ea să zboare pân’la Lună.
– Păi, să-i lăsăm să plece! Şi-n tihnă om petrece după asta!
– Da’ prost mai eşti! Cu ce să mai petreci? Pân-or să plece, o să sugă tot! Mâncare le-o mai trebui şi animale pentru munci, slugi ca să robotească la cazane şi câte şi mai câte!
Atuncea Tudorică-şi luă avânt:
– Băi, care mergi cu mine să îi alungăm pe draci de-aice?
– Şi cum crezi tu că poți să îi alungi acuma, când au juma’ din treabă înjghebată?
– Or fi chiar şi mai răi ca de-obicei!... Ce să îi mai stârnim!...
– Ia uite cum îi tremură nădragii!
– Da’ lasă-l, măi, în pace, poate aşteaptă să îi fure soacra!
– Stați să vă spun ceva! şi Tudorică-i linişti pe toți vorbindu-le de bulgăr şi de puterea ce-o avea.
– I-auzi, măi, ce noroc chior! Unii îşi tocesc opincile o viață-ntreagă s-adune doi-trei firfirici, iar lu’ ăsta i-a trimis ceriul comoară pomană, sănătate să aibă s-o macine!
– Mai taci, nea Ciofu!
– Zi, măi Tudorică!
– Păi, ce s-o mai lungim atâta! Hai, care mergi cu mine să îi snopim pe alde Aghiuță!
Săriră Gheorghe, Dumitrel, Vasile şi Ionel, veniră şi băieții lui Bugeac şi verii de pe baltă, Călin şi Mihail. Toți tinerii din sat şi-uncheşul Ciofu ce se ținea ca scaiu’ de belele se adunaseră acas’ la Tudorică. Pe rând ținură boțu-n palme, de îl secară de putere, apoi ieşiră în medean.
– Ia să vedem acu’ de ce-om fi noi în stare!...
Băi, nene! Păi ridicau c-un deget carul, c-o mână învârteau un bou, iar de se încordau oleacă, puteau să mute şi-un bordei din loc, cu acareturi, grajd şi tot!
– Hai că-i ceva mai bine!
– Ia să-i vedem pe-ncornorați!
Şi au plecat spre drăcărime...



Printre aluni şi lăstăriş zăriră dracii picotind lângă o vacă pârpălită, mâncată pe jumate. Ca la un semn, săriră câte patru-cinci pe-un drac să-l ia-n tărbacă. Ba îi trăgeau de barbă, ba-i țineau în pumni, ba Tudorică-i atingea cu-o ghioagă ghintuită.
– Na, ia de-aici! Şi tu!
Da’ dracii draci, încetul cu încetul se dezmeticiră... Zdrobilă tot dădea în jur cu pumnii cât dovleacu’, al doilea, Ciopârțilă, tot foia din cleştii ce-i creşteau din mâini, iar Hârâilă îi înnebunea pe toți – chiar şi pe frații săi – cu zgomote ciudate ce îi ieşeau din pieptul uriaş.
– Ia stăi oleacă, măi!... şi Tudorică, din patru lovituri bine țintite, cu ghioaga-l rupse-n şale pe Zdrobilă.
– Ține-l!
– Dă-i, măi!
Vasile-i rupse-un corn lu’ Hărâilă, apoi îl betejiră cu nădejde verii de pe baltă.
Pe Ciopârțilă patru voinici îl învârteau de coadă şi-l tot pocneau cu capul de copaci.
Într-un sfârşit, din câte două izbituri vârtoase îi afundară în pământ până la creştet pe tustrei.
– Aveți milă!
– Măi, drăgălaşilor, hai c-am greşit şi noi şi-am luat de un’ nu trebuia! Doar cine nu greşeşte?
– Îndurare!
Dar nu din milostenie nu-i nimiciră, ci nu care cumva să vină Sarsailă şi să îi răzbune.
– Jurați că nu mai călcați în veci pe-aicea?
– Jurăm, jurăm!
– Lăsați-ne în viață şi neam de neamul vostru n-o mai auzi de noi!
Şontâcăind, cu gemete şi văicăreli plecară înspre miazăzi cu huiduielile flăcăilor în spate.
– Bine le-ați mai făcut!
– Ție îți mulțămim, măi, Tudorică!
– Ei, hai să-ntoarcem prada-n sat!



Cum bulgărele nu mai da tărie şi vraja voiniciei se sfărmă. Feciorii au zăcut o zi şi-o noapte, iute se îndreptară’apoi, taman ca jordia cea tânără de în zadar încerci s-o frângi!
Numai moş Ciofu care-n răstimp rotise boțul stins cătându-i vreo deschizătur’ascunsă, nu pierde ioc ce-a căpătat: privire vulturească, pas grăbit. Ce-i mult mai curios este c-a prins a şade-n casă toată ziulica. Iese doar seara după apă, că de-ale gurii, pe alese, mai toate mândrele din sat i-aduc!...
Şi Tudorică îşi veni-n simțiri, numa’ ceva mai greu, că se-mbătase-n mult prea multe rânduri cu vigoarea de pe cer. Cum drag i-era şi Ionicăi, boier Lupescu se-nmuie şi-i dete fata voinicului ce îi scăpase prin mărinimia sa – din bulgărul însuflețit, singura sa avere, mai rămăsese doar o piatră vişinie, sfărâmicioasă – de spaima fiilor lui Sarsailă. Şi ce mai nunt’a fost!... Toată suflarea a dansat şi-a chefuit trei zile şi trei nopți la rând. Au fost şi câteva perechi venite de la târg, domni îmbrăcați sluțeşte, după modă şi oarece cocoane înăcrite, cu pălării ascun-se-n pene şi cu poşete-n formă de căpşună, da’ s-au dat duse imediat, tot strănutând de colbul ridicat în joc de-opincile aprinse. Cât despre draci, ce să mai spui?! Cic-au ajuns până la urmă un’ doreau, dar altfel, pe trei burdufuri cu-aer cald, din pod şi-nsăilând vreo mie de lilieci cu sfori de borangic cât părul de copil...
Văz că zâmbeşti a bănuială!... Păi dacă nu te-a adormit scorneala asta, dă pagina sau schimbă povestaşul, că doar e plină lumea de pisari fățarnici!