Proză
Nicolae Stan
PRIMUL OM
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Recunoşti vocea mea, îți place vocea mea, pentru că ea-ți vrea binele, spune Profesorul pe un ton egal, aproape cântat, dar grav.
– Daaa, aprobă lung Cezar Fecioru, eliberat, ca şi cum ar fi aşteptat-o îndelung. Daaa…
– Lasă-ți mintea ta conştientă să se odihnească şi pune-ți inconştientul să m-asculte în totalitate.
– Da, bine, da…
– În jurul tău e linişte, e linişte şi-n tine, corpul tău e relaxat, tu nu faci nici un efort, inconştientul tău se va ocupa de tot…
– Da, aşaaa…
– Acum lasă-ți inconştientul să meargă-n anii post-revoluționari şi să cerceteze una din figurile epocii…
– Daaa…
– Caută unul din pilonii vremurilor actuale. Găseşte-l! Spune ce vezi !
Pupilele lui Cezar Fecioru se mişcă rapid sub pleoapele închise, apoi se opresc brusc, iar Cezar susură uimit:
– Văd un domn cu pălărie cu boruri largi, un domn într-o caleaşcă…
– Priveşte şi povesteşte! încheie vocea Profesorului, în timp ce ochii interiori ai lui Cezar Fecioru se deschid mari, imenşi, copleşitori…
Borurile largi ale pălăriei îi acopereau aproape în totalitate chipul. Omul era vânjos, bine legat, în plină maturitate, sănătos, aşa cum se întrezărea corpul lui pu-ternic acoperit de un costum de blugi albaştri, proaspeți. În față, bluza deschisă lăsa să i se vadă cămaşa nouă şi înflorată, cambrată pe bustul solid, uşor grăsuț. Impetuoasa apariție se postase în spatele caleştii verzi, nemaivăzute de orăşenii din S., în picioare. Obrajii lui perfect raşi, curați, roşii – de emoție, bucurie sau din propria lor natură – străluceau în soarele palid, translucid, dar prezent şi îngăduitor, iar razele lui aminteau cel puțin de căldura verii.
Era a doua zi de după Crăciunul anului 1989.
Ca toți românii acelui magnific an, şi orăşenii din S. ieşiseră la plimbare după-a-miaza, în sfârşit, credeau ei, eliberați de spaime – Ceauşescu fusese văzut la televizor că dispare ca prin vis, executat rapid şi sălbatic şi lăsat în sângele propriu, alături de soția sa – în liniştea tăcerii armelor, şi brusc se bucurau ca nişte copii, încă nedormiți, abulici, dar atât de liberi!, ca la începutul unei noi ere către care umanitatea însăşi înaintase de-a lungul a mii de ani, cu sacrificii, aşa cum făcuseră, iată, şi românii în lupta lor pentru libertatea cea mare şi nesperată. Iar această nouă eră nu putea fi decât una a frăției, a păcii, a corectitudinii şi competenței, în sfârşit, a abundenței.
Or, locuitorii oraşului S. trăiau cu febrilitate începutul stării abundenței: ieşiți pe bulevardul principal, Matei Basarab, împreună cu familiile lor, urându-şi generoşi unii altora Crăciun fericit! (acum descoperiseră copiii lor că Moş Crăciun se numea personajul cu barbă albă şi jucării, şi nu Moş Gerilă, cum fuseseră ei învățați!), La mulți ani! şi Fericire şi Sănătate să vă dea Dumnezeu!, şi câte altele, erau pur şi simplu bombardați, dintr-o caleaşcă verde, nou-nouță, de către un bărbat până atunci necunoscut, care sta în picioare în spatele caleştii, cu zeci şi zeci de portocale mari, frumos mirositoare, portocale adevărate, aduse-n libertate cu suflet milos pentru ei, portocale zemoase şi aurite, poposind grațios în mâinile lor primitoare – deşi unii ar zice lacome – care se întreceau în a prinde mirificele fructe, aruncate către ei cu atâta dărnicie de către un om nou.
– Luați şi vă bucurați! Pentru morții noştri şi pentru viitorul copiilor noştri! Luați, fraților…
Zâmbetul omului din caleaşcă se lărgea într-un râs sincer, curat, propriu, probabil, unui timp nou şi el. Iar portocalele zburau către trecătorii din S., lovindu-i uşor, mai mult mângâindu-i şi dezmierdându-i, în vreme ce mâinile lor agile, gata să-şi apere familiile, copiii, prin iscusința lor, țeseau unghiuri exacte-n aer, dar autonome, fără să se-atingă, fără să se violenteze, ci pline de iscusință şi paşnic prindeau cu minunat talent portocalele rumene, proaspete, atât de sublim mirositoare!
– Luați şi fiți fericiți! Sărbători fericite! Pace şi prosperitate! Luați, frații mei!
Mărinimia omului din caleaşcă era fabuloasă, aşa cum era însăşi statura sa impunătoare: în picioare, în mijlocul caleştii condusă de un vizitiu minuscul, cu corpul lui zdravăn mulat în blugii lui adevărați, intens albaştri, cum orăşenii din S. nu prea văzuseră, poate doar la mica piață neagră, un om fericit de întâlnirea sa aşa de spontan-spectaculoasă cu cetățenii lui, pe care, cum se vedea din plin, îi iubea: portocalele zburau cu delicatețe şi alint către trecătorii încă semiadormiți după noaptea de pomină a Crăciunului, trezindu-i şi momindu-i astfel la o nouă viață, neaşteptat de minunată.
„Bravo! Bravo” începuse să se strige răzleț din mulțime, ca la un spectacol ales, aristocratic, în entuziasmul general. Singur Lefterache Nae, ieşit solitar ca de obicei să ia o gură de aer în parcul urbei, îl privise pieziş pe omul din caleaşcă. Profesorul tocmai fusese izbit şi el de o portocală şi, departe de a o considera a fi un dar, el îl suspectase pe stăpânul caleştii de agresiune, de intenția sadică de lovire, nesimțită chiar.
De fapt, portocala îl atinsese blând, consolator, iar Lefterache deşi întinsese confuz mâinile în față, ca pentru a se apăra sau pentru a primi, nu reuşise să prindă buclucaşul fruct, căci un altul, vecinul său (să fi fost Leontin Munteanu, parcă?) se dovedise mai rapid şi mai precis. Şi atunci, reactiv, înnegurat, înroşindu-se de o mânie bruscă, Lefterache îşi privise cu răutate prezumtivul binefăcător, pe care-l şi înjurase, încet, jos, se spunea apoi, deşi nu-i stătea în fire.
(Nota Mea: E clar! Bunicul meu, încă o dată inoportun, în contratimp, asistase la o scenă reală, istorică… Dar cum o aduce el din condei, cu detaliile lui… detalii pe care astăzi nu le mai prețuim, scrisul fiind nervos şi funcțional, din păcate…Bravo, optzecistule, intrarea-n scenă a acestui prototip este cu adevărat memorabilă…
…Astăzi este 5 aprilie 2091, ziua de naştere a vărului meu, Nicholas. Îl iubesc. Îmi iubesc neamul şi – mi-e ruşine de ruşinea voastră, contemporani! – țara, în fine, fosta țară a neamului meu românesc… Ştiu că mă calificați drept inactual, dar nu-mi pasă: nu mai am o altă rudă de sânge în afara lui, şi, bineînțeles, în afara celor patru copii ai mei. Dar nu pot să-l ajut: la cei 66 de ani ai săi, burlac în Parisul frumuseților feminine, vărul meu îşi trăieşte cu nesaț singurătatea. Nu vrea să vadă pe nimeni, nu vrea insistența ziariştilor care-i ridică-n slăvi pictura – „Al doilea Van Gogh!” – dar îi invadează murdar viața privată – cei de-acum o sută de ani erau îngeri – nu vrea decât filmele tatălui lui, pe care le studiază-n solitudine; şi mai vrea să publice un tom de filozofie, căreia i se dedicase unchiul Alexander în a doua parte a vieții sale, retras în misteriosul Crăsani, undeva în praful Bărăganului românesc, lângă mormântul tatălui său…).
– Sărbători fericite! Sărbători fericite, concetățeni! se auzea vocea învăluitoare şi baritonală din caleaşcă, în trecerea lentă a acesteia, aproape suavă, dar plină de o secretă determinare, prin centrul oraşului S., dinspre gară, către ieşirea din urbe, pe unicul mare bulevard…
Dar cine putea fi autorul fabulos al acestei apariții ? De unde se ivise şi ce gânduri avea?
Multaşteptatul nume-al noii făpturi, simplu, pregnant, din popor şi pentru popor, avea să fie cunoscut în scurt timp de o țară întreagă, dar nu numai, căci purtătorul lui avea să facă prozeliți în Chicago, în Berlin şi-n cîte alte locuri celebre din această lume! Clipa Gigi se numea locuitorul caleştii, dar ceilalți îl vor cunoaşte, recunoaşte şi striga cu apelativul Gigi: accesibil, direct, popular; sau, mai cald, nea Gigi, rostit de omul de rând, purtat de amintirea dăruirii portocalelor; sau protocolar – apropiatul, totuşi, domnul Gigi, apelat cu simpatie de demnitari, persoane importante…
– Crăciun fericit, oameni buni!
Se pierduse, într-un final, noul cuceritor, Gigi Clipa, spre ieşirea în plin câmp, către marea cea mare, aflat însă în picioare, magnific, în vreme ce vizitiul anonim devenise aproape nevizibil, cocârjat spre caii albi, în spume, ascuns pe capra din față a caleştii.
Lăsase în urma lui figuri dezmorțite ca prin farmec de după noaptea albă a procesului televizat, surâsuri deschise, neaşteptate, înflorind pe chipuri luminate, şi, mai presus de toate, un miros fraged, dulce-amărui şi memorabil de portocale, care invadase în valuri toate lăcaşurile orăşelului S.
– L-ai găsit! spune admirativ vocea Profesorului. El este omul!
– Daaa, cântă Cezar strălucirea apariției, cu ochi închişi şi fața luminată, deodată.
– Acum lasă-ți corpul să trăiască starea lui de relaxare, nu te încorda…Lasă-ți inconştientul să continue lucrul, în locul tău.
– M-am retras şi privesc…, murmură Cezar, liniştit.
– Urmează-ți descoperirea. Ea s-a urcat deja în scenă şi-a devenit unul dintre protagonişti. Unul fascinant. Descrie vocii mele, care-ți este prietenă, piesa în care joacă… Luminile se sting… Liniştea e totală. Poți vedea ce se întâmplă pe marea scenă. Priveşte şi spune ce vezi! încheie vocea Profesorului, caldă, convingătoare.
Imediat după Ziua Anului Nou a întâistătătorului 1990, când locuitorii din S. încă mai dormitau sau revedeau momentele cele mai reuşite ale emisiunilor TV, specifice momentului, undeva în vestul oraşului s-au auzit zgomote persistente de motoare, ciudate pentru acel moment oarecum anistoric. Ziua întâi a noului an era călduță, nefirească, luminată de un soare neutru, ce permitea rarilor fulgi de nea, ce cădeau, s-ar putea spune, dintr-un soare mat, să umple sufletele copiilor de-o fericire uimită, dar trimitea, totodată, sulițe călduțe de foc temperat, care-i topea odată ajunşi la sol.
Într-adevăr, undeva, la intrarea dinspre Bucureşti în oraşul S., pe mâna dreaptă, lângă poligonul de tragere al garnizoanei locale, se întindea un teren arabil ce dădea într-o pădure frumoasă, plăcută, atrăgătoare. Acolo, lângă pădurea cea umbroasă, câteva tractoare noi-nouțe, dirijate de tot atâția tractorişti hotărâți, arau terenul arabil însămânțat de cu toamnă cu floarea-soarelui. Brazdele negre, proaspete, lucioase în partea lor de sus, se aşezau blânde, ascultătoare, calme, una lângă alta, întorcând în răbdătorul pământ plantele abia răsărite, înfățişând în scurt timp, odată cu desțelenirea întregii zone şi cu tăierea unei bucăți din pădure, o intenție nouă despre o posibilă administrare, o surpriză fără seamăn, un weltanschauung managerial nemaivăzut de orăşenii noştri. Este de la sine înțeles că întreprinzătorul atât de curajos nu putea fi altul decât bărbatul din caleaşcă, făcătorul de bine al întregii suflări din S., domnul Gigi Clipa, de fapt, în spiritul popular al personajului, Gigi.
El fusese primul om care avusese ideea îndrăzneață şi năstruşnică de a băga plugurile în pământul folosit până atunci în comun, de a pune la pământ, fără ezitare, bărbăteşte, mai mulți copaci falnici aflați în pădurea tradițională, „Crâng”, de a întoarce brazdele cu floarea soarelui ca pe o cocă din care, apoi, puteai face orice bunătate-ți doreai – „… a arat doar câteva rânduri de floarea-soarelui, domnilor, şi a dat jos doar câțiva arțari uscați, ce, a omorât pe cineva?”, îl scuzaseră, în şedință, membri noului Consiliu Local, încropit din revoluționari, iar Prefectul, reprezentantul Guvernului, abia numit, un inginer straşnic, dedicat complet ideii capitaliste a profitului, pusese în mod net concluzia dezbaterilor, „Se aprobă, domnilor, trebuie să sprijinim de-aici încolo, invers, proprietatea privată şi elementul om al ei!”, şi apoi, acest prim om ingenios şi practic avusese simpla şi profunda idee de a împrejmui acel loc, construit ca din senin, spunând ferm: „acest loc este al meu şi numai al meu, să se ştie!”, iar ceilalți, noii conducători ai urbei, fuseseră îndeajuns de deschişi, de înțelegători şi de îngăduitori, cum numai în democrație putem întâlni, ca să-l creadă şi să-l accepte – el, această mândră şi primă apariție, fusese întemeietorul capitalismului românesc, cel ce-a forțat Centrul, prin proeminentul său exemplu, să poruncească clar şi net către trimişii județelor României postdecembriste: „Îmbogățiți-vă, români!”.
(Nota Mea : N-aş fi vrut să intervin, pentru a nu disipa linearitatea iluzorie a textului: în plus, nu sunt într-o dispoziție prea bună… Dar nu înțeleg de ce talentatul meu bunic – asta trebuie spusă! – a omis introducerea unei note desfăşurată de el însuşi, lucrată, pe care intenționa s-o adauge aici, într-o formă plastică. Îmi rămâne mie, cred, datoria de a pune în valoare conținutul notei, dar nu într-o formă artistică, desigur, ci căutând doar prezentarea adevărului istoric… În fond, ce fac eu aici este o arheologie a textului, o căutare a surselor lui genuine. Asta, deoarece pe noi, cei care trăim finalul secolului 21, ficțiunea ne plictiseşte; se înțelege, de-aici, că mă exclud, cu tot riscul, din această tendință… Să revin.
Este vorba de dispariția rapidă, instantanee, din mentalul orăşenilor din S. a fostului zeu comercial socialist al zonei, Octavian Pistol, adică „Tavi”, „tovarăşul Tavi” sau chiar „domnul Tavi”, uneori, atunci când în preajmă nu era multă lume. El fu-sese managerul socialist al vestitului restaurant-hotel „Ciocârlia”, cunoscut nu numai în sud-estul României. Aici, la Tavi, cu insistență şi intervenții repetate, cultivate de spiritul timpului, găseai rarisimele sticle de Pepsi (altfel, o băutură capitalistă falacioasă!), gustoasele fripturi, vinuri româneşti, dar şi străine, țigări Marlboro şi Kent (adevărate surse de vicii burgheze!), multe fete, multe separeuri şi mulți responsabili din miliție-securitate-procuratură-partid. Era un bazar gastronomic şi tovărăşesc la care orice locuitor din S., dar şi de oriunde ar fi fost el, aspira să prindă un loc, la sfârşit de săptămână. Deasupra tuturor, masiv şi înalt, brunet, cu frizură întotdeauna impecabilă, la costum şi cravată, misterios şi totodată zâmbitor, Tavi domina întreaga atmosferă, impunea respect, căci relațiile lui funcționau eficient până sus, la fiul cel mare al Tovarăşului – viitorul Dictator ! – tocmai la Nicu Ceauşescu, al cărui prieten se spunea că era. Aşa că pe Tavi îl aureola o pavăză protectoare invizibilă şi absolută, fără fisură, fiind, de aceea, prețuit şi temut de către oricine. Iar mâna lui dreaptă, frumoasa şi atrăgătoarea Maria – Marioara, îi spunea Tavi, tandru şi dominator, Miriam, însă, i se spunea de către ceilalți, la dorința ei premonitoriu-capitalistă – era punctul de atracție al clienților: şefă de sală tânără, în jur de treizeci de ani, brunetă şi ea, cu ochi negri focoşi, scânteietori, cu un bust larg revărsat, extrem de generos, aparent accesibil, zâmbind continuu şi dezvăluindu-şi strungăreața ei seducătoare, ea zbura de la o masă la alta, dirijând armata de picolițe – adevărate cópii, mai desubstanțializate, ale ei! – în direcții numai de ea procesate, reuşind în final o servire exemplară, rapidă, totală, caldă, a tuturor clienților cu chimirul mai plin sau mai gol, dar se-nțelege că mai întâi erau luați în seamă cei lipsiți de timp, şefii foarte ocupați, care căutau o satisfacere fără rest a gusturilor lor de toate felurile…
Şi, cum enigmaticul Tavi nu putea fi văzut în ipostaza de bărbat căsătorit, căci nu numai că era prea ocupat, nu numai că avea multiple fețe, ci era, într-un mod inexplicabil, prea singur, de o singurătate care-i stătea bine!, spuneau toți tovarăşii şi tovarăşele – era normal ca şefa lui de sală, apriga Miriam, să-i fie alături în toate momentele vieții lui, zi şi noapte, trup şi suflet, acasă şi la restaurant, mai precis în cochetul lor apartament din minihotelul anexat restaurantului.
Pe scurt, „Ciocârlia” devenise centrul lumii mondene socialiste, al lumii puterii, dar, ciudat, şi ținta de multe ori atinsă a românului de rând, trecător spre mare, spre Turcia sau spre Bulgaria, care avea iluzia de-o oră, două, hai trei, a egalității universale între oameni.
Luând în seamă imaginea atât de consolidată a cuplului Tavi-Miriam, dar mai ales natura sa de centru gravitațional al restaurantului „Ciocârlia”, Revoluția orientase revoltele şi frustările românilor şi spre acest spațiu simbolic. Ca urmare, se vorbise în primele zile ale Revoluției de o rețea de canale subterane, săpate special de marea camarilă ceauşistă pentru a ascunde teroriştii, copiii de suflet ai lui Ceauşescu, iar în aceste canale s-ar fi apărat de furia oamenilor şi Tavi şi Miriam. S-a crezut, tot în primele zile, că restaurantul ar fi luat foc sau ar fi fost demolat de revolta mulțimii, lucruri dovedite apoi ca fiind false, rezultate din chinurile şi aşteptările tuturor… Era adevărat, însă, că Tavi parcă intrase-n pământ, nu fusese zărit de către nimeni, iar Miriam, devotată, ar fi fost cu el, lângă el. Şi mai era adevărat că activitatea „Ciocârliei” se întrerupsese pentru totdeauna, orăşenii din S., ceilalți călători, luându-şi adio de la sticluțele cu Pepsi, de la mandarinele ce aminteau de portocalele occidentale, sau de la inhalarea gratuită, alături de toată familia, a fumului hrănitor de mititei şi de fripturi, cum numai personalul lui Tavi ştia să facă.
Încât, din veselul început de ianuarie 1990, odată cu noul concept managerial aplicat spontan în sud-vestul oraşului S. de către nemaipomenitul Gigi, toată lumea înțelesese că vremea lui Tavi trecuse ca prin vis…
…În fine, astăzi mi-e foarte dor de gemenii mei, Karl şi Friedrich, aflați la Londra, la mama lor. Vorbim şi ne vedem, prin videofon, desigur, în fiecare zi. Ilinca, brava mea româncuță, fiind o soție şi o mamă nu numai devotată, dar şi rațională. Pe de altă parte, beneficiez egoist de dragostea necondiționată a gemenelor noastre Rebeca şi Barbara, două minuni care au ales să stea în Berlin, lângă tatăl lor, mai atrase, probabil, de firea pur germanică, orgolioase, blonde, superioare.
Sunt apăsat, pentru că toți suntem apăsați de o aşteptare nedefinită, dar masivă. A unei lipse sau a unei posibile veniri. Deşi comunicarea este intensă, aproape instantanee, către oriunde şi oricând. În mod special – ştiu că nu mă aprobați, contemporani!, dar sper ca Marea Cenzură Corectă să-mi îngăduie! – sunt apăsat de sfâşierile şi izolările vremii noastre. Nu doresc decât să tăcem împreună, toți şase, ca pe timpul bravului meu bunic… Dar, din păcate, la sfârşitul secolului 21 s-a instaurat peste toți şi toate, Zgomotul.)
(Nicolae Stan – fragment din romanul VINCEREMOS!)
– Daaa, aprobă lung Cezar Fecioru, eliberat, ca şi cum ar fi aşteptat-o îndelung. Daaa…
– Lasă-ți mintea ta conştientă să se odihnească şi pune-ți inconştientul să m-asculte în totalitate.
– Da, bine, da…
– În jurul tău e linişte, e linişte şi-n tine, corpul tău e relaxat, tu nu faci nici un efort, inconştientul tău se va ocupa de tot…
– Da, aşaaa…
– Acum lasă-ți inconştientul să meargă-n anii post-revoluționari şi să cerceteze una din figurile epocii…
– Daaa…
– Caută unul din pilonii vremurilor actuale. Găseşte-l! Spune ce vezi !
Pupilele lui Cezar Fecioru se mişcă rapid sub pleoapele închise, apoi se opresc brusc, iar Cezar susură uimit:
– Văd un domn cu pălărie cu boruri largi, un domn într-o caleaşcă…
– Priveşte şi povesteşte! încheie vocea Profesorului, în timp ce ochii interiori ai lui Cezar Fecioru se deschid mari, imenşi, copleşitori…
Borurile largi ale pălăriei îi acopereau aproape în totalitate chipul. Omul era vânjos, bine legat, în plină maturitate, sănătos, aşa cum se întrezărea corpul lui pu-ternic acoperit de un costum de blugi albaştri, proaspeți. În față, bluza deschisă lăsa să i se vadă cămaşa nouă şi înflorată, cambrată pe bustul solid, uşor grăsuț. Impetuoasa apariție se postase în spatele caleştii verzi, nemaivăzute de orăşenii din S., în picioare. Obrajii lui perfect raşi, curați, roşii – de emoție, bucurie sau din propria lor natură – străluceau în soarele palid, translucid, dar prezent şi îngăduitor, iar razele lui aminteau cel puțin de căldura verii.
Era a doua zi de după Crăciunul anului 1989.
Ca toți românii acelui magnific an, şi orăşenii din S. ieşiseră la plimbare după-a-miaza, în sfârşit, credeau ei, eliberați de spaime – Ceauşescu fusese văzut la televizor că dispare ca prin vis, executat rapid şi sălbatic şi lăsat în sângele propriu, alături de soția sa – în liniştea tăcerii armelor, şi brusc se bucurau ca nişte copii, încă nedormiți, abulici, dar atât de liberi!, ca la începutul unei noi ere către care umanitatea însăşi înaintase de-a lungul a mii de ani, cu sacrificii, aşa cum făcuseră, iată, şi românii în lupta lor pentru libertatea cea mare şi nesperată. Iar această nouă eră nu putea fi decât una a frăției, a păcii, a corectitudinii şi competenței, în sfârşit, a abundenței.
Or, locuitorii oraşului S. trăiau cu febrilitate începutul stării abundenței: ieşiți pe bulevardul principal, Matei Basarab, împreună cu familiile lor, urându-şi generoşi unii altora Crăciun fericit! (acum descoperiseră copiii lor că Moş Crăciun se numea personajul cu barbă albă şi jucării, şi nu Moş Gerilă, cum fuseseră ei învățați!), La mulți ani! şi Fericire şi Sănătate să vă dea Dumnezeu!, şi câte altele, erau pur şi simplu bombardați, dintr-o caleaşcă verde, nou-nouță, de către un bărbat până atunci necunoscut, care sta în picioare în spatele caleştii, cu zeci şi zeci de portocale mari, frumos mirositoare, portocale adevărate, aduse-n libertate cu suflet milos pentru ei, portocale zemoase şi aurite, poposind grațios în mâinile lor primitoare – deşi unii ar zice lacome – care se întreceau în a prinde mirificele fructe, aruncate către ei cu atâta dărnicie de către un om nou.
– Luați şi vă bucurați! Pentru morții noştri şi pentru viitorul copiilor noştri! Luați, fraților…
Zâmbetul omului din caleaşcă se lărgea într-un râs sincer, curat, propriu, probabil, unui timp nou şi el. Iar portocalele zburau către trecătorii din S., lovindu-i uşor, mai mult mângâindu-i şi dezmierdându-i, în vreme ce mâinile lor agile, gata să-şi apere familiile, copiii, prin iscusința lor, țeseau unghiuri exacte-n aer, dar autonome, fără să se-atingă, fără să se violenteze, ci pline de iscusință şi paşnic prindeau cu minunat talent portocalele rumene, proaspete, atât de sublim mirositoare!
– Luați şi fiți fericiți! Sărbători fericite! Pace şi prosperitate! Luați, frații mei!
Mărinimia omului din caleaşcă era fabuloasă, aşa cum era însăşi statura sa impunătoare: în picioare, în mijlocul caleştii condusă de un vizitiu minuscul, cu corpul lui zdravăn mulat în blugii lui adevărați, intens albaştri, cum orăşenii din S. nu prea văzuseră, poate doar la mica piață neagră, un om fericit de întâlnirea sa aşa de spontan-spectaculoasă cu cetățenii lui, pe care, cum se vedea din plin, îi iubea: portocalele zburau cu delicatețe şi alint către trecătorii încă semiadormiți după noaptea de pomină a Crăciunului, trezindu-i şi momindu-i astfel la o nouă viață, neaşteptat de minunată.
„Bravo! Bravo” începuse să se strige răzleț din mulțime, ca la un spectacol ales, aristocratic, în entuziasmul general. Singur Lefterache Nae, ieşit solitar ca de obicei să ia o gură de aer în parcul urbei, îl privise pieziş pe omul din caleaşcă. Profesorul tocmai fusese izbit şi el de o portocală şi, departe de a o considera a fi un dar, el îl suspectase pe stăpânul caleştii de agresiune, de intenția sadică de lovire, nesimțită chiar.
De fapt, portocala îl atinsese blând, consolator, iar Lefterache deşi întinsese confuz mâinile în față, ca pentru a se apăra sau pentru a primi, nu reuşise să prindă buclucaşul fruct, căci un altul, vecinul său (să fi fost Leontin Munteanu, parcă?) se dovedise mai rapid şi mai precis. Şi atunci, reactiv, înnegurat, înroşindu-se de o mânie bruscă, Lefterache îşi privise cu răutate prezumtivul binefăcător, pe care-l şi înjurase, încet, jos, se spunea apoi, deşi nu-i stătea în fire.
(Nota Mea: E clar! Bunicul meu, încă o dată inoportun, în contratimp, asistase la o scenă reală, istorică… Dar cum o aduce el din condei, cu detaliile lui… detalii pe care astăzi nu le mai prețuim, scrisul fiind nervos şi funcțional, din păcate…Bravo, optzecistule, intrarea-n scenă a acestui prototip este cu adevărat memorabilă…
…Astăzi este 5 aprilie 2091, ziua de naştere a vărului meu, Nicholas. Îl iubesc. Îmi iubesc neamul şi – mi-e ruşine de ruşinea voastră, contemporani! – țara, în fine, fosta țară a neamului meu românesc… Ştiu că mă calificați drept inactual, dar nu-mi pasă: nu mai am o altă rudă de sânge în afara lui, şi, bineînțeles, în afara celor patru copii ai mei. Dar nu pot să-l ajut: la cei 66 de ani ai săi, burlac în Parisul frumuseților feminine, vărul meu îşi trăieşte cu nesaț singurătatea. Nu vrea să vadă pe nimeni, nu vrea insistența ziariştilor care-i ridică-n slăvi pictura – „Al doilea Van Gogh!” – dar îi invadează murdar viața privată – cei de-acum o sută de ani erau îngeri – nu vrea decât filmele tatălui lui, pe care le studiază-n solitudine; şi mai vrea să publice un tom de filozofie, căreia i se dedicase unchiul Alexander în a doua parte a vieții sale, retras în misteriosul Crăsani, undeva în praful Bărăganului românesc, lângă mormântul tatălui său…).
– Sărbători fericite! Sărbători fericite, concetățeni! se auzea vocea învăluitoare şi baritonală din caleaşcă, în trecerea lentă a acesteia, aproape suavă, dar plină de o secretă determinare, prin centrul oraşului S., dinspre gară, către ieşirea din urbe, pe unicul mare bulevard…
Dar cine putea fi autorul fabulos al acestei apariții ? De unde se ivise şi ce gânduri avea?
Multaşteptatul nume-al noii făpturi, simplu, pregnant, din popor şi pentru popor, avea să fie cunoscut în scurt timp de o țară întreagă, dar nu numai, căci purtătorul lui avea să facă prozeliți în Chicago, în Berlin şi-n cîte alte locuri celebre din această lume! Clipa Gigi se numea locuitorul caleştii, dar ceilalți îl vor cunoaşte, recunoaşte şi striga cu apelativul Gigi: accesibil, direct, popular; sau, mai cald, nea Gigi, rostit de omul de rând, purtat de amintirea dăruirii portocalelor; sau protocolar – apropiatul, totuşi, domnul Gigi, apelat cu simpatie de demnitari, persoane importante…
– Crăciun fericit, oameni buni!
Se pierduse, într-un final, noul cuceritor, Gigi Clipa, spre ieşirea în plin câmp, către marea cea mare, aflat însă în picioare, magnific, în vreme ce vizitiul anonim devenise aproape nevizibil, cocârjat spre caii albi, în spume, ascuns pe capra din față a caleştii.
Lăsase în urma lui figuri dezmorțite ca prin farmec de după noaptea albă a procesului televizat, surâsuri deschise, neaşteptate, înflorind pe chipuri luminate, şi, mai presus de toate, un miros fraged, dulce-amărui şi memorabil de portocale, care invadase în valuri toate lăcaşurile orăşelului S.
– L-ai găsit! spune admirativ vocea Profesorului. El este omul!
– Daaa, cântă Cezar strălucirea apariției, cu ochi închişi şi fața luminată, deodată.
– Acum lasă-ți corpul să trăiască starea lui de relaxare, nu te încorda…Lasă-ți inconştientul să continue lucrul, în locul tău.
– M-am retras şi privesc…, murmură Cezar, liniştit.
– Urmează-ți descoperirea. Ea s-a urcat deja în scenă şi-a devenit unul dintre protagonişti. Unul fascinant. Descrie vocii mele, care-ți este prietenă, piesa în care joacă… Luminile se sting… Liniştea e totală. Poți vedea ce se întâmplă pe marea scenă. Priveşte şi spune ce vezi! încheie vocea Profesorului, caldă, convingătoare.
Imediat după Ziua Anului Nou a întâistătătorului 1990, când locuitorii din S. încă mai dormitau sau revedeau momentele cele mai reuşite ale emisiunilor TV, specifice momentului, undeva în vestul oraşului s-au auzit zgomote persistente de motoare, ciudate pentru acel moment oarecum anistoric. Ziua întâi a noului an era călduță, nefirească, luminată de un soare neutru, ce permitea rarilor fulgi de nea, ce cădeau, s-ar putea spune, dintr-un soare mat, să umple sufletele copiilor de-o fericire uimită, dar trimitea, totodată, sulițe călduțe de foc temperat, care-i topea odată ajunşi la sol.
Într-adevăr, undeva, la intrarea dinspre Bucureşti în oraşul S., pe mâna dreaptă, lângă poligonul de tragere al garnizoanei locale, se întindea un teren arabil ce dădea într-o pădure frumoasă, plăcută, atrăgătoare. Acolo, lângă pădurea cea umbroasă, câteva tractoare noi-nouțe, dirijate de tot atâția tractorişti hotărâți, arau terenul arabil însămânțat de cu toamnă cu floarea-soarelui. Brazdele negre, proaspete, lucioase în partea lor de sus, se aşezau blânde, ascultătoare, calme, una lângă alta, întorcând în răbdătorul pământ plantele abia răsărite, înfățişând în scurt timp, odată cu desțelenirea întregii zone şi cu tăierea unei bucăți din pădure, o intenție nouă despre o posibilă administrare, o surpriză fără seamăn, un weltanschauung managerial nemaivăzut de orăşenii noştri. Este de la sine înțeles că întreprinzătorul atât de curajos nu putea fi altul decât bărbatul din caleaşcă, făcătorul de bine al întregii suflări din S., domnul Gigi Clipa, de fapt, în spiritul popular al personajului, Gigi.
El fusese primul om care avusese ideea îndrăzneață şi năstruşnică de a băga plugurile în pământul folosit până atunci în comun, de a pune la pământ, fără ezitare, bărbăteşte, mai mulți copaci falnici aflați în pădurea tradițională, „Crâng”, de a întoarce brazdele cu floarea soarelui ca pe o cocă din care, apoi, puteai face orice bunătate-ți doreai – „… a arat doar câteva rânduri de floarea-soarelui, domnilor, şi a dat jos doar câțiva arțari uscați, ce, a omorât pe cineva?”, îl scuzaseră, în şedință, membri noului Consiliu Local, încropit din revoluționari, iar Prefectul, reprezentantul Guvernului, abia numit, un inginer straşnic, dedicat complet ideii capitaliste a profitului, pusese în mod net concluzia dezbaterilor, „Se aprobă, domnilor, trebuie să sprijinim de-aici încolo, invers, proprietatea privată şi elementul om al ei!”, şi apoi, acest prim om ingenios şi practic avusese simpla şi profunda idee de a împrejmui acel loc, construit ca din senin, spunând ferm: „acest loc este al meu şi numai al meu, să se ştie!”, iar ceilalți, noii conducători ai urbei, fuseseră îndeajuns de deschişi, de înțelegători şi de îngăduitori, cum numai în democrație putem întâlni, ca să-l creadă şi să-l accepte – el, această mândră şi primă apariție, fusese întemeietorul capitalismului românesc, cel ce-a forțat Centrul, prin proeminentul său exemplu, să poruncească clar şi net către trimişii județelor României postdecembriste: „Îmbogățiți-vă, români!”.
(Nota Mea : N-aş fi vrut să intervin, pentru a nu disipa linearitatea iluzorie a textului: în plus, nu sunt într-o dispoziție prea bună… Dar nu înțeleg de ce talentatul meu bunic – asta trebuie spusă! – a omis introducerea unei note desfăşurată de el însuşi, lucrată, pe care intenționa s-o adauge aici, într-o formă plastică. Îmi rămâne mie, cred, datoria de a pune în valoare conținutul notei, dar nu într-o formă artistică, desigur, ci căutând doar prezentarea adevărului istoric… În fond, ce fac eu aici este o arheologie a textului, o căutare a surselor lui genuine. Asta, deoarece pe noi, cei care trăim finalul secolului 21, ficțiunea ne plictiseşte; se înțelege, de-aici, că mă exclud, cu tot riscul, din această tendință… Să revin.
Este vorba de dispariția rapidă, instantanee, din mentalul orăşenilor din S. a fostului zeu comercial socialist al zonei, Octavian Pistol, adică „Tavi”, „tovarăşul Tavi” sau chiar „domnul Tavi”, uneori, atunci când în preajmă nu era multă lume. El fu-sese managerul socialist al vestitului restaurant-hotel „Ciocârlia”, cunoscut nu numai în sud-estul României. Aici, la Tavi, cu insistență şi intervenții repetate, cultivate de spiritul timpului, găseai rarisimele sticle de Pepsi (altfel, o băutură capitalistă falacioasă!), gustoasele fripturi, vinuri româneşti, dar şi străine, țigări Marlboro şi Kent (adevărate surse de vicii burgheze!), multe fete, multe separeuri şi mulți responsabili din miliție-securitate-procuratură-partid. Era un bazar gastronomic şi tovărăşesc la care orice locuitor din S., dar şi de oriunde ar fi fost el, aspira să prindă un loc, la sfârşit de săptămână. Deasupra tuturor, masiv şi înalt, brunet, cu frizură întotdeauna impecabilă, la costum şi cravată, misterios şi totodată zâmbitor, Tavi domina întreaga atmosferă, impunea respect, căci relațiile lui funcționau eficient până sus, la fiul cel mare al Tovarăşului – viitorul Dictator ! – tocmai la Nicu Ceauşescu, al cărui prieten se spunea că era. Aşa că pe Tavi îl aureola o pavăză protectoare invizibilă şi absolută, fără fisură, fiind, de aceea, prețuit şi temut de către oricine. Iar mâna lui dreaptă, frumoasa şi atrăgătoarea Maria – Marioara, îi spunea Tavi, tandru şi dominator, Miriam, însă, i se spunea de către ceilalți, la dorința ei premonitoriu-capitalistă – era punctul de atracție al clienților: şefă de sală tânără, în jur de treizeci de ani, brunetă şi ea, cu ochi negri focoşi, scânteietori, cu un bust larg revărsat, extrem de generos, aparent accesibil, zâmbind continuu şi dezvăluindu-şi strungăreața ei seducătoare, ea zbura de la o masă la alta, dirijând armata de picolițe – adevărate cópii, mai desubstanțializate, ale ei! – în direcții numai de ea procesate, reuşind în final o servire exemplară, rapidă, totală, caldă, a tuturor clienților cu chimirul mai plin sau mai gol, dar se-nțelege că mai întâi erau luați în seamă cei lipsiți de timp, şefii foarte ocupați, care căutau o satisfacere fără rest a gusturilor lor de toate felurile…
Şi, cum enigmaticul Tavi nu putea fi văzut în ipostaza de bărbat căsătorit, căci nu numai că era prea ocupat, nu numai că avea multiple fețe, ci era, într-un mod inexplicabil, prea singur, de o singurătate care-i stătea bine!, spuneau toți tovarăşii şi tovarăşele – era normal ca şefa lui de sală, apriga Miriam, să-i fie alături în toate momentele vieții lui, zi şi noapte, trup şi suflet, acasă şi la restaurant, mai precis în cochetul lor apartament din minihotelul anexat restaurantului.
Pe scurt, „Ciocârlia” devenise centrul lumii mondene socialiste, al lumii puterii, dar, ciudat, şi ținta de multe ori atinsă a românului de rând, trecător spre mare, spre Turcia sau spre Bulgaria, care avea iluzia de-o oră, două, hai trei, a egalității universale între oameni.
Luând în seamă imaginea atât de consolidată a cuplului Tavi-Miriam, dar mai ales natura sa de centru gravitațional al restaurantului „Ciocârlia”, Revoluția orientase revoltele şi frustările românilor şi spre acest spațiu simbolic. Ca urmare, se vorbise în primele zile ale Revoluției de o rețea de canale subterane, săpate special de marea camarilă ceauşistă pentru a ascunde teroriştii, copiii de suflet ai lui Ceauşescu, iar în aceste canale s-ar fi apărat de furia oamenilor şi Tavi şi Miriam. S-a crezut, tot în primele zile, că restaurantul ar fi luat foc sau ar fi fost demolat de revolta mulțimii, lucruri dovedite apoi ca fiind false, rezultate din chinurile şi aşteptările tuturor… Era adevărat, însă, că Tavi parcă intrase-n pământ, nu fusese zărit de către nimeni, iar Miriam, devotată, ar fi fost cu el, lângă el. Şi mai era adevărat că activitatea „Ciocârliei” se întrerupsese pentru totdeauna, orăşenii din S., ceilalți călători, luându-şi adio de la sticluțele cu Pepsi, de la mandarinele ce aminteau de portocalele occidentale, sau de la inhalarea gratuită, alături de toată familia, a fumului hrănitor de mititei şi de fripturi, cum numai personalul lui Tavi ştia să facă.
Încât, din veselul început de ianuarie 1990, odată cu noul concept managerial aplicat spontan în sud-vestul oraşului S. de către nemaipomenitul Gigi, toată lumea înțelesese că vremea lui Tavi trecuse ca prin vis…
…În fine, astăzi mi-e foarte dor de gemenii mei, Karl şi Friedrich, aflați la Londra, la mama lor. Vorbim şi ne vedem, prin videofon, desigur, în fiecare zi. Ilinca, brava mea româncuță, fiind o soție şi o mamă nu numai devotată, dar şi rațională. Pe de altă parte, beneficiez egoist de dragostea necondiționată a gemenelor noastre Rebeca şi Barbara, două minuni care au ales să stea în Berlin, lângă tatăl lor, mai atrase, probabil, de firea pur germanică, orgolioase, blonde, superioare.
Sunt apăsat, pentru că toți suntem apăsați de o aşteptare nedefinită, dar masivă. A unei lipse sau a unei posibile veniri. Deşi comunicarea este intensă, aproape instantanee, către oriunde şi oricând. În mod special – ştiu că nu mă aprobați, contemporani!, dar sper ca Marea Cenzură Corectă să-mi îngăduie! – sunt apăsat de sfâşierile şi izolările vremii noastre. Nu doresc decât să tăcem împreună, toți şase, ca pe timpul bravului meu bunic… Dar, din păcate, la sfârşitul secolului 21 s-a instaurat peste toți şi toate, Zgomotul.)
(Nicolae Stan – fragment din romanul VINCEREMOS!)