Memorii. Amintiri
Marian Dopcea
APRILIE, LUNA FLORILOR DE MAI
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Pe la sfârşitul lui mai, 1972, într-o după-amiază aurie şi destul de târzielnică (să fi fost 7?) – eram chemat la Poartă („vezi că te aşteaptă Părintele Rector!”) şi, străbătând lunga curte i-am cunoscut de departe. Negoițescu şi Doinaş. Între ei – o doamnă măruntă, zveltă, brunetă. Părintele Rector – alături. M-am înclinat cu fiiască supunere, neştiind dacă se cuvine sau nu să întind mâna oaspeților.
– Eşti învoit până la 11, mă scoase din dilemă Preacucernicul Părinte.
Se înclină a rămas bun, apoi, în fața vizitatorilor, şi plecă, înalt şi grăbit, ca de obicei.
Privii, stânjenit, către doamna necunoscută.
– Să te prezint soției mele – zise Doinaş – iar eu mă aplecai să-i sărut mâna, în pofida bunelor sfaturi ale Părintelui Şesan: „Măi, lăsați-vă de obiceiurile astea laice; voi să întindeți mâna – ca să vă fie sărutată!”
Nu prea călcam a popă, evident.
– Irinel Liciu – îşi spuse doamna numele – şi numele-mi sună grozav de cunoscut – şi-mi amintii că auzisem de la nu ştiu cine şi nu ştiu când, că Doinaş era căsătorit cu o balerină.
Doamna Irinel fusese, într-adevăr, prima balerină a Operei Române şi apucasem să o văd, în anii şaizeci, dansând (la televizor, fireşte); reținusem numele printr-un capriciu al memoriei căci, altfel, rarele transmisiuni de la Operă ale Televiziunii naționale nu stârneau interesul consătenilor mei şi nu aveam cum să devin amator de asemenea pretențioase spectacole. În sat era un singur televizor (al C.A.P.-ului) iar Televiziunea avea un singur program aşa că, odată pornit aparatul nu existau decât două opțiuni: vezi ce ți se propune sau părăseşti sala. Cum televiziunea m-a fascinat ani buni, ca şi cinematograful, eu alegeam întotdeauna să văd ce mi se arată!
De la Negoițescu primisem, cu numai câteva zile înainte, vestea că voi debuta în „Săptămâna” şi că scrisese şi un articol de „lansare” – şi vizita aceasta neaşteptată da un plus de savoare stării mele sufleteşti, senzației că trăiesc într-o lume perfectă.
– Ți-am citit sonetul, îmi spuse Doinaş. E bun. Te felicit.
– Şi mie mi-a plăcut, zise doamna Irinel.
Ce aş fi putut dori mai mult – decât auria boltire asupra-mi a unei asemenea clipe?
Călătoria lor avea drept țintă – Clujul. Se opriseră la Sibiu unde aveau să zăbovească până a doua zi, „cu treburi puține şi mărunte”. Eram invitatul lor, pe la nouă, la restaurantul hotelului „Bulevard”, unde trăseseră.
Plecară – lăsându-mă buimac, fericit.
Alergai, zăpăcit, să-mi strâng cărțile/caietele din Aulă, unde mă aflase chemarea citind nu ştiu ce, fugii în dormitor şi-mi schimbai, în grabă, ponosita ținută „de interior”, înlocuind-o cu aceea, cât de cât mai de Doamne ajută, „de oraş”. Învoirea era, doar, valabilă din momentul în care Părintele Rector o pronunțase, nu era să stau încă două ceasuri în cenuşiul Internat!
Hălăduii, o vreme, pe stradă, reprimându-mi anevoie dorința de a intra la „Bufnița”, paradis degradat al celor de la Şcoala de Ofițeri şi local de pierzanie al studenților teologi.
Cumpărai o revistă literară – hotărât să citesc până la nouă.
Dar unde se putea citi mai comod decât în numitul lăcaş?
Intrai şi-mi comandai cuvenita, obişnuita halbă?
***
Doinaş publicase, între 1964 şi 1970, cinci cărți de poezie şi începuse… să fie acceptat de critici. „Ipostaze” – o antologie apărută la Editura Albatros – fusese chiar premiată de Uniunea Scriitorilor. Umblasem cu cartea aceasta în buzunar vreme îndelungă – ajungând să ştiu pe dinafară mulțime de versuri disparate ori chiar poeme întregi. Mi se părea a fi, alături de Philippide, ba chiar mai mult decât acesta, cel mai împlinit poet al epocii. Nu cel mai important, căci importanța se măsoară în influența imediată asupra altora – şi asta o exercitau mai vârtos Nichita Stănescu ori Marin Sorescu – şi nici cel mai valoros (intuind eu că în literatură aşa ceva nu prea există, nici se cuvine a exista).
Doinaş venea, după mai puțin izbutita „Carte(a) mareelor”, cu o operă copleşitoare, de mare rigoare formală dar şi de convingătoare autenticitate a confesiunii (reținută mereu, aceasta, supravegheată discret şi tensionată în egală măsură emoțional şi intelectual). Doinaş propunea poeme, fiecare cu împlinirea şi identitatea lui – şi nu ca (prea) mulți alții, o atmosferă vag poetică, difuză în paginile cărții.
Fascinat de poezia lui cumpărasem şi „Lampa lui Aladin”, o carte de ciudată critică literară şi citeam, cu hulpavă lăcomie, şi articolele din „România literară” ale poetului, sub genericul „Poezie şi modă poetică”.
Încerca, în aceste articole, o radiografie a fenomenelor poetice de ultimă oră, a „modei”, tiranică şi în acest domeniu ca şi în cel vestimentar. Ştia să descopere hibele – fără a fi un cârcotaş căutător de noduri în papură.
Poeții tineri, cărora li se adresa în primul rând – erau şi cei care-i furnizau copiosul „material” didactic/demonstrativ. Unii aveau să ajungă de primă mărime ai vremurilor noastre (Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu) – alții urmau să se piardă în quasianonimat.
Pentru mine fiecare articol din serie venea cu o revelație – întoarsă, aş zice: Învățam cum nu trebuie scrisă poezia, care-i sunt arcanele, ademenitoare, aparent, dar mortale, în fond, pentru orice vocație incipită.
Trimisesem lui Negoițescu, fără a le da titluri căci, psihologic ele erau incorporate în epistolă, continuând emoțional, ceea ce încercam să comunic în proză, două sonete (unul a fost citat în întregime în articol; celălalt a fost publicat, într-o casetă, sub numele meu, cu „titlul” „Fără nume” – dat de Negoițescu. Peste câțiva ani Doinaş avea să-mi „boteze” – căci eu uitasem să o fac – manuscrisul primei cărți: „Despărțirea de plante”. Istoria se repetă, uneori).
Faptul că Negoițescu vorbise despre mine cu prietenul său, ba şi cu soția acestuia, că le citise, poate, scrisoarea mea, ori chiar articolul ce-mi dedicase mă emoționa peste măsură. Eram gata să trec un prag – şi eram deplin conştient de importanța acestui pas! Cum să nu fiu tulburat – cum să pot citi, cu toate că „Bufnița” era încă, la ora aceea, un loc liniştit şi prielnic unei asemenea îndeletniciri?
***
Ajunsei la „Bulevard” la ora cuvenită.
Localul, relativ nou şi select (căci practica prețuri prohibitive) era aproape gol.
La o masă, lângă perete dar în plină lumină, căci nu erau la modă, pe atunci, penumbra – Negoițescu şi doamna Irinel.
Îi privii, după salamalecuri, nedumerit:
– Domnul Doinaş?
– Doinaş, zise doamna Irinel cu jucău?ă privire complice, e invitat în altă parte. Eu prefer însă compania voastră – aşa că am pretextat o migrenă.
Stânjenitoare sinceritate!
Doinaş, îmi explică observându-mi probabil stânjeneala, urmase în tinerețe nişte studii de medicină – nu ştie cu cât folos, în afara faptului că se alesese cu nişte prieteni doctori. Unul dintre aceştia locuia la Sibiu şi insistase, protocolar, într-o invitație la cină.
– Omul, însă, nu-mi place.
Şi nu e prima dată – râse Nego – când se sustrage plicticoaselor obligații de felul acesta.
Atmosfera se destinse destul de repede, doamna Irinel dovedindu-se, în seara aceea, volubilă – contrar, parcă, firii ei predispuse, după cum am auzit mai târziu, mai curând spre singurătate şi tăcere.
Povestii despre televizorul din sat şi despre doamna Böji (soția unui avocat obligat să se întoarcă la coarnele plugului), a cărei prezență impunea liniştea, totuşi, în timpul rarelor transmisiuni de la Operă.
Sării peste cal, probabil, mirându-mă că e cititoare de poezie.
– Sunt măritată cu un poet de nişte ani buni, tinere, cum să nu fiu cititoare de poezie?
Încercai să dreg busuiocul bâiguind că mi se pare că practicarea unei arte impune existența unei lumi aparte, cu preocupări exclusiviste, limitate la domeniu.
– Poate că ai dreptate, conveni. Eu se întâmplă să frecventez astăzi (atât cât o fac!), mai mult lumea literară… Cariera mea artistică s-a încheiat! E vremea memoriilor…
– Şi le scrieți?
– Am de gând să le scriu. Îți promit că dacă – şi când – le voi tipări, îți voi trimite cartea.
Bine-ar fi să-şi fi dus gândul până la capăt – şi să fi încălcat doar promisiunea – tare mă tem, însă, că nu e aşa!
Nu-mi aduc aminte dacă a sărutat, cumva, paharul de vin din față…
În ce mă priveşte mă socoteam un băutor de cursă lungă – şi am băgat de seamă că Negoițescu face parte din aceeaşi nu ştiu cât de lăudabilă speță. Ne amețirăm binişor – dar nu din cale-afară, nu într-atât încât să stricăm farmecul conversației, ale cărei ton şi ritm şi le asumă, cu grație, doamna Irinel.
Vorbii destul de mult, căci mă provocă în sensul acesta, despre ilustru-i soț căruia băgai de seamă, spuse mereu „Doinaş”, niciodată Ştefan.
Vorbii despre impactul devastator – dar şi iluminatoriu – pe care literatura cerchiştilor îl avusese asupra-mi. Mă pierdui într-o argumentație probabil confuză, folosind din belşug termeni precum raționalism, rigoare, detaşare ba chiar şi rigi-ditate.
Se aprinse, la rându-i:
– Să ştii că nu ai dreptate deloc! Doinaş e un naiv, un om de candoare absolută, dispus să se considere fratele lor şi să-i îmbrățişeze pe toți cei de pe stradă. Doinaş e un ins care trebuie protejat, căci este vulnerabil, şi nicidecum unul sortit să domine realitatea.
La aşa ceva nu mă gândisem…
Continuă să elogieze soțul absent – cu un patetism ce-i provoca evident plăcere.
La despărțire, căci timpul trece uneori îngrozitor de repede (mult prea repede, oricum, față de dorințele noastre) îmi spuse:
– Doinaş regretă că nu a putut sta, în seara asta, de vorbă cu tine. M-a rugat să-ți transmit că, dacă poți, te aşteaptă mâine, la 9.
Puteam – cum să nu?! Dimineața la poartă era un du-te vino aproape incontrolabil. Se putea pleca şi sub pretextul cumpărării țigărilor.
– A!! Aveți voie… oficial?
– Cum să nu?... Ni s-a recomandat să ne lăsăm de obiceiul ăsta – dar loc pentru fumat avem.
– Bate la camera… puse capăt Negoițescu vorbăriei – şi plecai, căci învoirea expira în cincisprezece minute.
***
Bătui, a doua zi, la camera… şi, după bună dimineața, Nego bătu, la rându-i… în peretele camerei alăturate, cu pumnul. În mai puțin de un minut apăru şi Doinaş, ras proaspăt şi în ținută de vară (pantaloni albi, cămaşă cu mânecă scurtă).
Emana, în pofida, parcă, a ceea ce-mi spusese doamna Irinel, un aer de forță, de multă siguranță de sine – şi de tinerețe, nearătând, nici pe departe, cei aproape cincizeci de ani.
Mă felicită încă o dată pentru apropiatul, iminentul debut şi pentru poemul izbutit care:
– De data asta e chiar un sonet, gândit ca atare şi conform aproape tuturor normelor speciei. Foarte puțini tineri, din păcate, au capacitatea de a realiza eudecarilabi acceptabili, un joc al rimelor şi, mai ales, o mişcare credibilă liric în terțete. Eu mă simt atras în mod deosebit de forma aceasta – aşa că te rog să primeşti lauda sub rezerva subiectivității mele.
Era mai mult decât aşteptam, pe de o parte, eram de o timiditate bolnăvicioasă, pe de alta – aşa că, excedat de situație, devenii aproape limbut (şi cu siguranță confuz, cum se întâmplă, exact pe măsura limbuției).
Versul liber, mărturisii, mă tentează enorm – dar nu-mi izbuteşte niciodată. Mă pomenesc ritmând parcă fără voie, fac cum fac şi sună, până la urmă, nefiresc. Vreau să fiu sincer dar… nu-mi iese. Libertatea pe care o promite versul modern se dovedeşte până la urmă doar libertatea de a fi superficial, de a pluti în derivă, fără nimic de care să mă pot agăța.
Erau prezente, fără îndoială, în confesiunea mea mult mai încâlcită decât îmi apare astăzi, şi observațiile domnului Wolf, şi frustrările de începător incapabil a-şi stăpâni propriile fantasme.
– Să le luăm încet şi pe rând – zise. Ideea că libertatea e limitată de constrânge-rile formule mi se pare inacceptabilă. Poți fi captiv în versul liber precum o cioară-n colivie, zbătându-se ridicol – şi poți, la fel de bine, să fii liber, ca orice pasăre pe cer, realizând un zbor acceptabil, în spațiul doar aparent închis al unei prozodii riguroase.
Comparațiile m-au surprins – şi nu prea. Reuşise dumnealui să facă din fotografii nişte tigri purtând în gură însângerate hălci de timp, aşa că asemuirea poemului, pentru o clipă, cu zborul, mi se păru firească. Nu ştiu dacă am făcut atunci – sau abia mai târziu – relația cu celebrul pescăruş Jonathan, a cărui stranie parabolă o citisem în „Secolul XX”.
Cert e că „problema” mea nu-l lăsa indiferent, îl preocupase probabil şi pe el cândva – şi optase aşa cum optase.
– Versul de umplutură, reluă, devine parazitar numai dacă e folosit în exces, controlat e un element important al arhitecturii poemului.
– „Vers de umplutură” – interveni Negoițescu, adresându-mi-se mie… tu să zici cum te-am învățat „vers neutral!” (îmi trimisese, într-un plic, o tăietură dintr-o revistă. Folosea în articolul respectiv, într-adevăr, sintagma – pentru a desemna versul lipsit de încărcătură lirică semnificativă, dar acceptabil în economia poemului).
– Inconvenientul absenței constrângerilor formale – continuă Doinaş fără a se sinchisi de intervenția prietenului său, – este că invită, parcă, la versuri de umplutură. Tentația recursului la ele este, cred, mult mai mare la tineri decât la poeții cu experiență.
Să nu iau însă cuvintele lui, spuse, drept literă de Evanghelie. Departe de el pretenția de a se afla în posesia unui Adevăr unic. Pseudolibertatea pe care o oferă versificația în gol – îl cam enervează. Ar califica drept simplu delir verbal – o mare parte din tot ce se scrie. Au existat însă mode mult mai pernicioase decât aceasta, a delirului, a metaforei necontrolate şi a imaginii imposibile logic.
În ceea ce priveşte sinceritatea Blaga are o vorbă: „Dacă sinceritatea ar fi condiția esențială a Poeziei – atunci boncăluitul cerbilor ar fi cel mai frumos poem”. (L-am auzit, în timp, încă de câteva ori citând butada – semn că nu a fost, atunci, un argument ad-hoc). Sinceritatea, însă, ca şi simplitatea – se obține greu, e rezultatul unor îndelungi exerciții în acest sens. Autenticitatea trăirii nu devine neapărat autenticitate a textului. Există însă, îmi permit să susțin, poate prea orgolios, şi situația inversă. Un poem poate fi convingător (autentic, sincer – cum vrei să spui) chiar dacă nu are la bază o trăire autentică. Am scris, pe la douăzeci de ani, poemul „Astăzi ne despărțim” – îl cunoşti?
Dacă-l cunoşteam?!!!...
Ca la un examen îndelung pregătit mă avântai:
– „Astăzi nu mai râdem, nu mai zâmbim…
Stând la început de anotimp fermecat
Astăzi ne despărțim
Cum s-au despărțit apele de uscat…”
– M-ai convins – mă întrerupse râzând. Află că nu fusesem, până atunci, îndrăgostit niciodată la modul devastator, nu trecusem niciodată printr-o despărțire aşa de crâncen melancolică. Efectul de sinceritate însă există – nu-i aşa?
– Există – convenii.
– Asta ar însemna – continuă – că poezia doar mimează emoția…
– Ştiu eu? Parcă m-ați convins – şi parcă nu-mi convine deloc lucrul acesta. Nu cred că pot fi de acord.
– Şi bine faci. Am exagerat – pentru că vreau să-ți dau şi exemplul contrar.
Fusese câțiva ani profesor, într-un sat bihorean. Îşi pierduse iluziile din vremea studenției şi a Cercului. Vremurile se schimbaseră monstruos, tot ce ştia el despre poezie era infirmat de realitatea editorială şi revuistică imediată, o modă aberantă (să nu râd – el aşa o percepea, ca pe o modă!) se instaurase cu rapiditate uluitoare, impunând „principii” rudimentare şi groteşti. Începuse să scrie, spre a-şi demonstra sieşi, cât mai era nevoie, absurditatea noului canon, fel de fel de tâmpenii cu aer ideologic. Le expedia, sub numele unui elev din clasa a VII-a, nu ştiu cărei reviste – şi „ăia” le publicau! În puțin timp elevul său deveni relativ cunoscut, în pofida – sau tocmai datorită? – imbecilității evidente a „poemelor”, bine versificate, altfel. Experimentul a încetat din plictiseală dar şi pentru că demonstrase ceea ce era de demonstrat.
– Să lăsăm însă poveştile vechi – zise. Mimarea „sincerității” ideologice (contradicție în termen, dar să trecem peste asta) nu e mai puțin blamabilă decât mimarea sentimentului religios. Îngerii tăi nu sunt prea convingători – şi eu roşii, căci trimisesem la „Familia” un poem cu înger, pe care-l publicase, totuşi, în pagina promisă în toamnă, la „Atelier” s-au cum s-o fi chemat spațiul dedicat celor de la „Poşta redacției” – genul ăsta de poezie nu mi se pare autentic religios, ci doar bisericesc.
Era bucuros să constate, în sonetul meu existența unor nuanțe păgâne, asta nu era rău, bine-ar fi fost să nu mă las tentat de poezia popească, pe placul, probabil, mai marilor Bisericii, dar fără nici o şansă reală în plan estetic. Cenaclul nostru nu-i făcuse o impresie grozavă, depistase nişte promisiuni, mai ales la Petru Chifor, riscam, însă, cu toții, închistarea într-un anume tip de mentalitate, care lui îi este destul de antipatică.
Mă pleoştii cu totul…
Îngânai că nu cred că are dreptate, că nu e vorba de nici o închistare ci, dimpotrivă, de o deschidere, mergeam cu toții şi la cenaclul orăşenesc, poezia noastră nu era condiționată de calitatea de teologi, reflecta însă, fireşte, şi preocupările noastre religioase.
– Ce-i cu cenaclul ăsta orăşenesc– mă întrebă – cine-l conduce şi cine-l frecventează?
– Paul Constant, Ladmiss Andreescu, Mira Preda, Ilie Guțan…
– De ultimul nu am auzit. Ceilalți sunt tare modeşti.
– Îi citesc şi domnului Wolf Aichelburg – îndrăznii.
– A… Il cunoşti pe Wolf!... Şi el ce zice?
– Ştiu eu… câteodată da… câteodată ba…
– Ei, dacă Wolf zice da, fie şi numai câteodată, înseamnă că e bine – îmi spuse ridicându-se a plecare.
Îmi luai rămas bun, lăsându-l cu Nego, şi părăsii hotelul, întreptându-mă , glonț, către „Bufnița” – să-mi adun gândurile.
***
După ce m-am mutat la Bucureşti, întâlnirile cu el, niciodată programate, nu lipsiră – dar nici nu avură cine ştie ce relevanță. Trecea deseori pe la Nego, ca să se asigure, după cum am înțeles, că totul e bine – fiind şi păstrătorul unei chei de rezervă. Faptul acesta se dovedi providențial în tristele circumstanțe ale unui 23 August, când criticul avu o tentativă de sinucidere. Doinaş îl descoperi, din fericire, la timp! Urmară şase săptămâni de spitalizare – cu mari suferințe după cum mi-a spus Nego (fără a-mi da însă nici un alt amănunt asupra motivelor actului său ori asupra stărilor sufleteşti pe care o asemenea experiență le provoacă).
Uneori ne găsea cu o vodcă în față, neacceptând niciodată să ni se alăture:
– Ştiți că dacă-ar fi vorba de-o țuică naturală n-aş zice nu…
La Nego însă băutura nu prea făcea purici în casă – cum să păstreze el o sticlă cu țuică naturală?
Alteori îl găseam eu, Doinaş mereu în picioare, gata să plece – căci vizitele lui nu depăşeau mai niciodată granițele unui sfert de oră.
– Eu sunt un om ocupat, glumi odată (deşi era în general grav şi nu tocmai cu simțul umorului) – nu pensionar ca alții, merg la serviciu, am de citit, de scris poeme, traduc…
Interveni, atins de aluzia la calitatea lui de pensionar, Nego, în acelaşi registru amical-tachinant:
– Nu-l crede! Numai chestia cu cititul e adevărată întru totul. Dar întreabă-l ce citeşte!
– Ce citesc? – se arată Doinaş sincer surprins (ori era doar o „scenetă” familiară lor mai de demult şi jucată pentru a nu ştiu câta oară în fața inocentului?)
– Romane polițiste, dragă! Ruşinea literaturii… dar ce zic eu aici?... subliteratură.
– Asta-i prejudecata lui – sau, mă rog, să nu-l acuzăm chiar de prejudecăți – mi se adresă poetul – asta e opinia lui, subiectivă, deci, şi întru nimic argumentată.
Nego, care era lipsit, câteodată, cel puțin, de un fel de blândă cruzime, ripostă dezvăluind un amănunt oarecum stânjenitor:
– Aiurea… E şi opinia lui, dragă. Întreabă-l unde-şi ține tona de romane polițiste. Dacă nu s-ar ruşina de ele le-ar ține la vedere, lângă Mallarmé ori Hölderin. Întreabă-l unde le păstrează şi de ce procedează aşa!
– În fine, puse capăt disputei (şi… punctând!) Poetul – eu nu sunt rob al istoriei literaturii române, nu sunt pedepsit să scriu doar atunci când am chef, eu citesc şi scriu zi de zi, ca un om liber ce sunt!
– Ba chiar afurisit de liber – îşi recunoscu Sabasios înfrângerea.
***
Prețuirea criticilor (de atunci şi de azi), temperată binişor de entuziasme direcționate anapoda, pe temei de modă şi poziționare în ierarhia oficială ori, pur şi simplu, de o miopie nativă, m-a influențat prea puțin în apropierea de uluitoarea lui operă. Cu două notabile excepții: Articolul lui Regman, din „Tomis”. Şi profundul „Doinaş – un poet plutonic”, al lui Negoițescu.
Nu am nici o îndoială, acum ca şi atunci, că este poetul cel mai împlinit al vremurilor postbelice!
Nu despre forța lui lirică vreau să vorbesc, însă, ci despre modelul cultural pe care-l propunea, modern, fără-ndoială, dar cu rădăcini atât de adânci în epocile vechi, încât poate părea astăzi aproape neverosimil.
Poezia provoacă dependență – într-o măsură mai mare chiar decât sexul ori pu-terea. Alcoolul, doar, poate egala halucinanta-i forță.
Doinaş era dependent numai de Poezie, nimic altceva neputându-l abate din drumul către himericul vis. Avea, ca mai toți congenerii şi prietenii săi, obsesia propriei opere, deturnată ani buni de la cursu-i firesc – şi avea, mai mult decât oricine altul în literatura noastră (cu excepția lui Ion Pillat, poate) generozitatea de a accepta, cu entuziasm chiar, opera altora.
Acțiunea lui de transpunere în româneşte a sunetelor fundamentale ale Poeziei de (mai) pretutindeni şi de mai totdeauna nu este încă, după părerea mea, echivalentă de vreo alta.
Am fost, în anume sens, martorul acestei acțiuni – care uimea şi stârnea admirația în egală măsură.
I-am spus odată lucrul acesta lui Nego, mărturisindu-i cât mă bucuram de faptul că Doinaş cunoaşte limba germană, putându-mi-l dărui, astfel, pe Hölderlin.
– Cunoaşte… cât cunoaşte – veni replica. Nemțeşte cu adevărat ştie Nemoianu… mai ştiu şi eu câte ceva… Doinaş rezonează însă cu poezia lui Hölderlin mai mult decât noi – aşa că nu te înşeli, traducătorul de drept este el.
Am înțeles – ce era de înțeles.
Peste câțiva ani, când a apărut sub unică semnătură, „Faust” – şi asta după dificilul, ermeticul Gottfried Benn – am fost sigur că Doinaş umbla, de acum, cu altfel de libertate, prin inaccesibilele mie sonuri nemțeşti.
Am înțeles, desigur, şi că „libertatea” asta şi-o cucerea zi de zi, prin trudă şi tenace – şi am înțeles, cu atât mai mult, de ce lăsa întotdeauna impresia unui om extrem de ocupat şi grăbit.
În ceea ce priveşte slăbiciunea poetului pentru literatură polițistă, Nego îşi nuanță poziția după ce rămăseserăm singuri:
– Se relaxează şi el… Pe mine genul ăsta de literatură mă plictiseşte îngrozitor, aş adormi imediat dacă m-ar obliga cineva să citesc un roman polițist. Să ştii că pe Doinaş îl înțeleg însă… Recunosc, poftim, c-am fost răutăcios fără nici un motiv!
***
Însăşi natura-i (superior histrionic) impunea, în cazul lui Nego, accese de malițiozitate la adresa prietenilor – niciodată însă în absența acestora. Ieşirile-i „crude” făceau parte dintr-un spectacol în care se lăsa cu voluptate prins din când în când.
Rarele vizite la Bucureşti ale lui Wolf Aichelburg prilejuiau astfel de „reprezentații” în care Nego interpreta rolul principal.
Doinaş herr Wolf acceptând, cu detaşare comprehensivă, ipostaze de victime.
Drumurile domnului Wolf depindeau de jocul nădejdilor, de aparențele înseninări ale tot mai înneguratului regim. Visa să-şi revadă fratele, stabilit în Austria. Regimul vedea însă în el – doar duşmanul (fie şi numai potențial). Nu făcuse, oare, chiar nimic împotrivă după ce ieşise de unde ieşise? Nu cumva „organele” noastre se ocupaseră prea puțin de dumnealui? Cert e că avea tupeul să ceară viză pentru străinătate!
Lucrul era, fireşte, inacceptabil – dar neamțul ăsta era atât de neamț încât refuza să înțeleagă!
Nego primea telefonic şi din timp vestea vizitei – şi în ziua convenită îmi revenea sarcina de a aduce, de la mai chivernisitul Doinaş, un pat pliant (e vorba doar de cadrul metallic, foarte uşor, ale cărui dimensiuni îl făceau, totuşi, impropriu transportului cu un taxi obişnuit; de altfel Doinaş locuia destul de aproape, peste drum de magazinul „Cocor”.
– Mai vorbim când veniți de la gară – era, în astfel de situații, formula de rămas bun, poetul ştiind că anevoie m-aş fi lipsit de bucuria de a-l întâmpina pe Herr Wolf, la coborârea din vagon, pe unul din mereu aglomeratele peroane ale Gării de Nord.
Prezența lui la Nego încă din seara sosirii domnului Aichelburg era necesară din… rațiuni strategice. Era unul dintre puținii cerchişti care avea, dincolo de autoritatea subterană, un fel de credibilitate oficială, putând uza de numeroase şi complicate relații personale. În hățişurile birocratic-securistice ale existenței din anii aceia Herr Wolf nu ar fi avut, singur, nici o şansă. Alături de Doinaş – parcă… poate…
Tensionată de griji şi de firave speranțe întâlnirea celor trei cerchişti se situa, evident, sub zodiac nenorocului.
Intuiam lucrul acesta. Afecțiunea dintre cei trei era vizibilă – cum vizibilă era şi bucuria revederii. Bănui că se înnegurau, însă, după plecarea mea – şi nu am întârziat niciodată mai mult de un ceas, ştiind că urzirea planurilor pentru a doua, a treia şi chiar a patra zi le cere timp – şi nervi – şi singurătate.
Dar ceasul acela, ceasul menit, poate, a amâna metamorfoza bucuriei în tristețe este, astăzi, pentru mine, un ceas nespus de fericit.
Era ceasul dezlănțuirii histrionic a lui Nego.
Începea prin a mă lua martor, cu jucată perfidie, al mulțumirii de a fi, iată, ca-n tinerețe, între prieteni dragi, poeți, nu de geniu, fireşte, dar poeți în toată puterea cuvântului. Omeneşte vorbind – zicea – nu le poate reproşa nimic. Prietenii ti-I alegi şi începi să fii, apoi, ceea ce fac din tine prietenii. N-o să se apuce să-I vorbească de rău, aşadar, mai ale că persoanele de față se exclud, cum se zice, din tematica oricărei conversații. Nu poate să nu constate, însă, cu tristețe, că două dintre persoanele de față sunt marcate de o soartă evident potrivnică.
– Există un fel de incompatibilitate ontologică între condiția de poet şi locul pe care Dumnezeu l-a ales ca să te arunce în lume. Putem accepta, mă lua martor, ca nişte oameni cu capul pe umeri ce suntem, şi cu oarece gust în materie – că poate fi mare poet cineva născut in… comuna Caporal Alexa? E de-a dreptul meschin! Şi-apoi cum ar suna derivatul?... caporalexanul?... caporalalexanul?... Ce ciocnire de silabe, Doamne!
– Bate câmpii – mi se adresă Doinaş.
– Ba nu-i bat deloc – şi încă n-am terminat. Uită-te la Wolf, ai zice că-I un om la locul lui şi, citindu-l, ai putea crede că-I un poet de mare talent. Dar e născut în Pula, dragă, ce pretenții poți avea de la cineva născut în Pula?
Herr Wolf rădea stânjenit – dar cu seninătate.
Doinaş nu era însă omul care să rămână dator.
– Uite cine pretinde că are capul pe umeri! Întreabă-l cât a dat pe frapiera asta! Ce spirit critic poate avea un ins care crede că Franz Josef umbla prin Transilvania cu frapiera după el, ca un turist chefliu şi excentric? Prietenul nostru, adus de o barză onorabilă la Cluj, a citit câte ceva despre Kakania – reuşind să nu înțeleagă nimic. De-ar fi cumpărat un țucal de argint ar fi fost de acord că da, obiectul ar fi putut aparține, cândva, bătrânului împărat, asta s-ar înscrie în spiritul Kakaniei şi aş fi conchis că gustul subțire justifică asemenea achiziție. Mă dezamăgeşti, prietene – i se adresă lui Nego – mă dezamăgeşti profund!
… şi eu, care eram înclinat să cred că Doinaş nu are simțul umorului!...
Plecai lăsându-i singuri – şi propunându-mi să aflu cât mai multe şi cât mai curând – despre misterioasa Kakanie.
***
Prin mai (sau iunie?) 1976 mi-a transmis, prin Nego, că întrevede posibilitatea publicării poemelor mele într-un volum, la „Albatros”, editură care organiza, de doi ani, un concurs de debut. A selectat, din teancul de foi dactilografiate pe care i le-am arătat – vreo patruzeci.
Cartea (căreia uitasem atunci să-i fixăm un nume a apărut în iarna lui 1977, sub titlul dat de el „Despărțirea de plante”.
Voi relua însă această „istorie” – în alt capitol.
***
Imediat după debut am fost reținut (?)/arestat (?!) – în vederea unui proces Negoițescu, făcătură şantajistă a regimului împotriva prietenului/maestrului meu – care îndrăznise să se alăture vocii protestatare a lui Paul Goma.
Am refuzat, bineînțeles, a da aşteptatele declarații acuzatoare (că Nego ar fi homosexual, varianta blândă, ori că n-ar fi tocmai zdravăn la minte, vorbind mereu despre tatăl său, marele general (?!), varianta cumplită).
Am început, însă, după ce mi-au dat drumul, să mă izolez tot mai mult, să-mi privesc semenii cu tot mai puțină încredere – şi chiar să mă tem că… le-aş putea face rău, prin simpla-mi prezență.
M-am închis în mine – ca un melc în cochilia de iarnă.
Nu poți trăi însă toată viața – ca un melc în cochilia de iarnă.
Scriam (cu tot mai puțină seninătate, cu tot mai multă furie), fără nădejdea că-mi voi vedea, cândva, versurile tipărite. Să fi fost asta şi în favoarea poeziei, oarecum? Nu prea se poate verifica, dat fiindcă poemele scrise între 1976 şi 1998 sunt încă inedite, nesupuse, aşadar, confruntării cu critica.
Rarele întâlniri cu Mircea Ciobanu şi Crohmălniceanu îmi creau impresia că există, totuşi, o punte între mine şi lumea căreia credeam că-i sunt hărăzit. Mă anunța, uneori, când trecea pe la Tulcea (printr-un prieten comun), Mircea Sântimbreanu. Aflai şi de la acesta că nu sunt singurul care trăieşte în lehamite (ca şi cum nu aş fi ştiut-o, Doamne!).
– Uite – îmi zise odată – ce se scrie în România şi ce nu pot trimite eu Direcției Presei, deşi aş publica poemul din toată inima:
„vom muri cu toții pe galera asta
nu mai bate vântul nu mai bate vântul
vom muri cu toții pe galera asta”
Am repetat încetişor, o dată şi încă o dată, versurile. Luam notă, cum se zice, de existența unei deznădejdi încă şi mai mari decât aceea pe care o trăiam eu. Eram în fața deznădejdii absolute.
– Cine-i autorul? – îndrăznii.
– Ăsta-i secretul meu.
Am recitat, în gând, de-a lungul anilor, de mii de ori, cred, micul poem: Pentru mine însumi, ca să-mi temperez bucuriile, uneori, ca să-mi amplific lehamitea, alteori, ca să nu uit în ce fel de lume-mi e dată unica, mizerabila viață.
***
Când am început să-l caut la telefon pe Doinaş – nu-mi aduc aminte cu exactitate. Destul să spun că pe la mijlocul anilor `80 convorbirile noastre, la ore târzii, erau frecvente. Mi se instalase, cu nesperată uşurință, un aparat fără cuplaj (nu eram, pe linie, după cum se obişnuia, doi abonați) – pe care-l puteam folosi când şi cât voiam.
– Nu-i vorba de nici un deranj – mă asigurase – sună-mă de câte ori crezi că e necesar – şi vorbeşte cât crezi că poți plăti factura!
La început conversațiile au fost timide şi scurte. Îl căutam la apariția cărților – ca să-i spun ce impresie mi-am făcut, ori ca să aflu veşti despre Nego şi Herr Wolf.
Am luat apoi obiceiul să-l caut pentru un fel de spovedanii febrile, a căror sinceritate frustă era amplificată de bezmetica forță a alcoolului.
După Revoluție l-am căutat de câteva ori la Uniune, unde devenise vicepreşedinte, mi se pare, şi unde-l aflam mereu ocupat – făcându-şi, totuşi, timp (cinci-zece minute) să stăm de vorbă.
Reluai legătura epistolară cu Nego – care mă asigura că bunele-i sentimente față de mine nu s-au schimbat. Veni, apoi, năucitoare, vestea morții lui. Nădăjduiam să fie înmormântat în țară…
Telefonai, ca să aflu ce şi cum – la Doinaş.
Îmi spuse că Nego va fi incinerat în Germania şi că, din lipsă de bani, nu va putea merge acolo, din păcate, nici el.
Peste vreo doi ani, cred, mă anunța că a murit Herr Wolf.
I-am cerut amănunte.
Îmi spuse că prietenul nostru s-a pierdut, în largul Insulelor Baleare, trupul nefiindu-i găsit. Îmi povesti că, în urmă cu un an, înotase vreo douăzeci de ceasuri, într-un lac din Elveția, cu maluri stâncoase, căutând un loc potrivit pentru „acostare”. Nu luase în seamă avertismentul…
Herr Wolf împlinise 83 de ani, şi moartea aceasta, adevărată pierdere printre zei, mi s-a părut demnă de el. I-am spus lucrul acesta domnului Doinaş – cu plânsul dând în râs. A fost de acord.
– Eşti învoit până la 11, mă scoase din dilemă Preacucernicul Părinte.
Se înclină a rămas bun, apoi, în fața vizitatorilor, şi plecă, înalt şi grăbit, ca de obicei.
Privii, stânjenit, către doamna necunoscută.
– Să te prezint soției mele – zise Doinaş – iar eu mă aplecai să-i sărut mâna, în pofida bunelor sfaturi ale Părintelui Şesan: „Măi, lăsați-vă de obiceiurile astea laice; voi să întindeți mâna – ca să vă fie sărutată!”
Nu prea călcam a popă, evident.
– Irinel Liciu – îşi spuse doamna numele – şi numele-mi sună grozav de cunoscut – şi-mi amintii că auzisem de la nu ştiu cine şi nu ştiu când, că Doinaş era căsătorit cu o balerină.
Doamna Irinel fusese, într-adevăr, prima balerină a Operei Române şi apucasem să o văd, în anii şaizeci, dansând (la televizor, fireşte); reținusem numele printr-un capriciu al memoriei căci, altfel, rarele transmisiuni de la Operă ale Televiziunii naționale nu stârneau interesul consătenilor mei şi nu aveam cum să devin amator de asemenea pretențioase spectacole. În sat era un singur televizor (al C.A.P.-ului) iar Televiziunea avea un singur program aşa că, odată pornit aparatul nu existau decât două opțiuni: vezi ce ți se propune sau părăseşti sala. Cum televiziunea m-a fascinat ani buni, ca şi cinematograful, eu alegeam întotdeauna să văd ce mi se arată!
De la Negoițescu primisem, cu numai câteva zile înainte, vestea că voi debuta în „Săptămâna” şi că scrisese şi un articol de „lansare” – şi vizita aceasta neaşteptată da un plus de savoare stării mele sufleteşti, senzației că trăiesc într-o lume perfectă.
– Ți-am citit sonetul, îmi spuse Doinaş. E bun. Te felicit.
– Şi mie mi-a plăcut, zise doamna Irinel.
Ce aş fi putut dori mai mult – decât auria boltire asupra-mi a unei asemenea clipe?
Călătoria lor avea drept țintă – Clujul. Se opriseră la Sibiu unde aveau să zăbovească până a doua zi, „cu treburi puține şi mărunte”. Eram invitatul lor, pe la nouă, la restaurantul hotelului „Bulevard”, unde trăseseră.
Plecară – lăsându-mă buimac, fericit.
Alergai, zăpăcit, să-mi strâng cărțile/caietele din Aulă, unde mă aflase chemarea citind nu ştiu ce, fugii în dormitor şi-mi schimbai, în grabă, ponosita ținută „de interior”, înlocuind-o cu aceea, cât de cât mai de Doamne ajută, „de oraş”. Învoirea era, doar, valabilă din momentul în care Părintele Rector o pronunțase, nu era să stau încă două ceasuri în cenuşiul Internat!
Hălăduii, o vreme, pe stradă, reprimându-mi anevoie dorința de a intra la „Bufnița”, paradis degradat al celor de la Şcoala de Ofițeri şi local de pierzanie al studenților teologi.
Cumpărai o revistă literară – hotărât să citesc până la nouă.
Dar unde se putea citi mai comod decât în numitul lăcaş?
Intrai şi-mi comandai cuvenita, obişnuita halbă?
***
Doinaş publicase, între 1964 şi 1970, cinci cărți de poezie şi începuse… să fie acceptat de critici. „Ipostaze” – o antologie apărută la Editura Albatros – fusese chiar premiată de Uniunea Scriitorilor. Umblasem cu cartea aceasta în buzunar vreme îndelungă – ajungând să ştiu pe dinafară mulțime de versuri disparate ori chiar poeme întregi. Mi se părea a fi, alături de Philippide, ba chiar mai mult decât acesta, cel mai împlinit poet al epocii. Nu cel mai important, căci importanța se măsoară în influența imediată asupra altora – şi asta o exercitau mai vârtos Nichita Stănescu ori Marin Sorescu – şi nici cel mai valoros (intuind eu că în literatură aşa ceva nu prea există, nici se cuvine a exista).
Doinaş venea, după mai puțin izbutita „Carte(a) mareelor”, cu o operă copleşitoare, de mare rigoare formală dar şi de convingătoare autenticitate a confesiunii (reținută mereu, aceasta, supravegheată discret şi tensionată în egală măsură emoțional şi intelectual). Doinaş propunea poeme, fiecare cu împlinirea şi identitatea lui – şi nu ca (prea) mulți alții, o atmosferă vag poetică, difuză în paginile cărții.
Fascinat de poezia lui cumpărasem şi „Lampa lui Aladin”, o carte de ciudată critică literară şi citeam, cu hulpavă lăcomie, şi articolele din „România literară” ale poetului, sub genericul „Poezie şi modă poetică”.
Încerca, în aceste articole, o radiografie a fenomenelor poetice de ultimă oră, a „modei”, tiranică şi în acest domeniu ca şi în cel vestimentar. Ştia să descopere hibele – fără a fi un cârcotaş căutător de noduri în papură.
Poeții tineri, cărora li se adresa în primul rând – erau şi cei care-i furnizau copiosul „material” didactic/demonstrativ. Unii aveau să ajungă de primă mărime ai vremurilor noastre (Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu) – alții urmau să se piardă în quasianonimat.
Pentru mine fiecare articol din serie venea cu o revelație – întoarsă, aş zice: Învățam cum nu trebuie scrisă poezia, care-i sunt arcanele, ademenitoare, aparent, dar mortale, în fond, pentru orice vocație incipită.
Trimisesem lui Negoițescu, fără a le da titluri căci, psihologic ele erau incorporate în epistolă, continuând emoțional, ceea ce încercam să comunic în proză, două sonete (unul a fost citat în întregime în articol; celălalt a fost publicat, într-o casetă, sub numele meu, cu „titlul” „Fără nume” – dat de Negoițescu. Peste câțiva ani Doinaş avea să-mi „boteze” – căci eu uitasem să o fac – manuscrisul primei cărți: „Despărțirea de plante”. Istoria se repetă, uneori).
Faptul că Negoițescu vorbise despre mine cu prietenul său, ba şi cu soția acestuia, că le citise, poate, scrisoarea mea, ori chiar articolul ce-mi dedicase mă emoționa peste măsură. Eram gata să trec un prag – şi eram deplin conştient de importanța acestui pas! Cum să nu fiu tulburat – cum să pot citi, cu toate că „Bufnița” era încă, la ora aceea, un loc liniştit şi prielnic unei asemenea îndeletniciri?
***
Ajunsei la „Bulevard” la ora cuvenită.
Localul, relativ nou şi select (căci practica prețuri prohibitive) era aproape gol.
La o masă, lângă perete dar în plină lumină, căci nu erau la modă, pe atunci, penumbra – Negoițescu şi doamna Irinel.
Îi privii, după salamalecuri, nedumerit:
– Domnul Doinaş?
– Doinaş, zise doamna Irinel cu jucău?ă privire complice, e invitat în altă parte. Eu prefer însă compania voastră – aşa că am pretextat o migrenă.
Stânjenitoare sinceritate!
Doinaş, îmi explică observându-mi probabil stânjeneala, urmase în tinerețe nişte studii de medicină – nu ştie cu cât folos, în afara faptului că se alesese cu nişte prieteni doctori. Unul dintre aceştia locuia la Sibiu şi insistase, protocolar, într-o invitație la cină.
– Omul, însă, nu-mi place.
Şi nu e prima dată – râse Nego – când se sustrage plicticoaselor obligații de felul acesta.
Atmosfera se destinse destul de repede, doamna Irinel dovedindu-se, în seara aceea, volubilă – contrar, parcă, firii ei predispuse, după cum am auzit mai târziu, mai curând spre singurătate şi tăcere.
Povestii despre televizorul din sat şi despre doamna Böji (soția unui avocat obligat să se întoarcă la coarnele plugului), a cărei prezență impunea liniştea, totuşi, în timpul rarelor transmisiuni de la Operă.
Sării peste cal, probabil, mirându-mă că e cititoare de poezie.
– Sunt măritată cu un poet de nişte ani buni, tinere, cum să nu fiu cititoare de poezie?
Încercai să dreg busuiocul bâiguind că mi se pare că practicarea unei arte impune existența unei lumi aparte, cu preocupări exclusiviste, limitate la domeniu.
– Poate că ai dreptate, conveni. Eu se întâmplă să frecventez astăzi (atât cât o fac!), mai mult lumea literară… Cariera mea artistică s-a încheiat! E vremea memoriilor…
– Şi le scrieți?
– Am de gând să le scriu. Îți promit că dacă – şi când – le voi tipări, îți voi trimite cartea.
Bine-ar fi să-şi fi dus gândul până la capăt – şi să fi încălcat doar promisiunea – tare mă tem, însă, că nu e aşa!
Nu-mi aduc aminte dacă a sărutat, cumva, paharul de vin din față…
În ce mă priveşte mă socoteam un băutor de cursă lungă – şi am băgat de seamă că Negoițescu face parte din aceeaşi nu ştiu cât de lăudabilă speță. Ne amețirăm binişor – dar nu din cale-afară, nu într-atât încât să stricăm farmecul conversației, ale cărei ton şi ritm şi le asumă, cu grație, doamna Irinel.
Vorbii destul de mult, căci mă provocă în sensul acesta, despre ilustru-i soț căruia băgai de seamă, spuse mereu „Doinaş”, niciodată Ştefan.
Vorbii despre impactul devastator – dar şi iluminatoriu – pe care literatura cerchiştilor îl avusese asupra-mi. Mă pierdui într-o argumentație probabil confuză, folosind din belşug termeni precum raționalism, rigoare, detaşare ba chiar şi rigi-ditate.
Se aprinse, la rându-i:
– Să ştii că nu ai dreptate deloc! Doinaş e un naiv, un om de candoare absolută, dispus să se considere fratele lor şi să-i îmbrățişeze pe toți cei de pe stradă. Doinaş e un ins care trebuie protejat, căci este vulnerabil, şi nicidecum unul sortit să domine realitatea.
La aşa ceva nu mă gândisem…
Continuă să elogieze soțul absent – cu un patetism ce-i provoca evident plăcere.
La despărțire, căci timpul trece uneori îngrozitor de repede (mult prea repede, oricum, față de dorințele noastre) îmi spuse:
– Doinaş regretă că nu a putut sta, în seara asta, de vorbă cu tine. M-a rugat să-ți transmit că, dacă poți, te aşteaptă mâine, la 9.
Puteam – cum să nu?! Dimineața la poartă era un du-te vino aproape incontrolabil. Se putea pleca şi sub pretextul cumpărării țigărilor.
– A!! Aveți voie… oficial?
– Cum să nu?... Ni s-a recomandat să ne lăsăm de obiceiul ăsta – dar loc pentru fumat avem.
– Bate la camera… puse capăt Negoițescu vorbăriei – şi plecai, căci învoirea expira în cincisprezece minute.
***
Bătui, a doua zi, la camera… şi, după bună dimineața, Nego bătu, la rându-i… în peretele camerei alăturate, cu pumnul. În mai puțin de un minut apăru şi Doinaş, ras proaspăt şi în ținută de vară (pantaloni albi, cămaşă cu mânecă scurtă).
Emana, în pofida, parcă, a ceea ce-mi spusese doamna Irinel, un aer de forță, de multă siguranță de sine – şi de tinerețe, nearătând, nici pe departe, cei aproape cincizeci de ani.
Mă felicită încă o dată pentru apropiatul, iminentul debut şi pentru poemul izbutit care:
– De data asta e chiar un sonet, gândit ca atare şi conform aproape tuturor normelor speciei. Foarte puțini tineri, din păcate, au capacitatea de a realiza eudecarilabi acceptabili, un joc al rimelor şi, mai ales, o mişcare credibilă liric în terțete. Eu mă simt atras în mod deosebit de forma aceasta – aşa că te rog să primeşti lauda sub rezerva subiectivității mele.
Era mai mult decât aşteptam, pe de o parte, eram de o timiditate bolnăvicioasă, pe de alta – aşa că, excedat de situație, devenii aproape limbut (şi cu siguranță confuz, cum se întâmplă, exact pe măsura limbuției).
Versul liber, mărturisii, mă tentează enorm – dar nu-mi izbuteşte niciodată. Mă pomenesc ritmând parcă fără voie, fac cum fac şi sună, până la urmă, nefiresc. Vreau să fiu sincer dar… nu-mi iese. Libertatea pe care o promite versul modern se dovedeşte până la urmă doar libertatea de a fi superficial, de a pluti în derivă, fără nimic de care să mă pot agăța.
Erau prezente, fără îndoială, în confesiunea mea mult mai încâlcită decât îmi apare astăzi, şi observațiile domnului Wolf, şi frustrările de începător incapabil a-şi stăpâni propriile fantasme.
– Să le luăm încet şi pe rând – zise. Ideea că libertatea e limitată de constrânge-rile formule mi se pare inacceptabilă. Poți fi captiv în versul liber precum o cioară-n colivie, zbătându-se ridicol – şi poți, la fel de bine, să fii liber, ca orice pasăre pe cer, realizând un zbor acceptabil, în spațiul doar aparent închis al unei prozodii riguroase.
Comparațiile m-au surprins – şi nu prea. Reuşise dumnealui să facă din fotografii nişte tigri purtând în gură însângerate hălci de timp, aşa că asemuirea poemului, pentru o clipă, cu zborul, mi se păru firească. Nu ştiu dacă am făcut atunci – sau abia mai târziu – relația cu celebrul pescăruş Jonathan, a cărui stranie parabolă o citisem în „Secolul XX”.
Cert e că „problema” mea nu-l lăsa indiferent, îl preocupase probabil şi pe el cândva – şi optase aşa cum optase.
– Versul de umplutură, reluă, devine parazitar numai dacă e folosit în exces, controlat e un element important al arhitecturii poemului.
– „Vers de umplutură” – interveni Negoițescu, adresându-mi-se mie… tu să zici cum te-am învățat „vers neutral!” (îmi trimisese, într-un plic, o tăietură dintr-o revistă. Folosea în articolul respectiv, într-adevăr, sintagma – pentru a desemna versul lipsit de încărcătură lirică semnificativă, dar acceptabil în economia poemului).
– Inconvenientul absenței constrângerilor formale – continuă Doinaş fără a se sinchisi de intervenția prietenului său, – este că invită, parcă, la versuri de umplutură. Tentația recursului la ele este, cred, mult mai mare la tineri decât la poeții cu experiență.
Să nu iau însă cuvintele lui, spuse, drept literă de Evanghelie. Departe de el pretenția de a se afla în posesia unui Adevăr unic. Pseudolibertatea pe care o oferă versificația în gol – îl cam enervează. Ar califica drept simplu delir verbal – o mare parte din tot ce se scrie. Au existat însă mode mult mai pernicioase decât aceasta, a delirului, a metaforei necontrolate şi a imaginii imposibile logic.
În ceea ce priveşte sinceritatea Blaga are o vorbă: „Dacă sinceritatea ar fi condiția esențială a Poeziei – atunci boncăluitul cerbilor ar fi cel mai frumos poem”. (L-am auzit, în timp, încă de câteva ori citând butada – semn că nu a fost, atunci, un argument ad-hoc). Sinceritatea, însă, ca şi simplitatea – se obține greu, e rezultatul unor îndelungi exerciții în acest sens. Autenticitatea trăirii nu devine neapărat autenticitate a textului. Există însă, îmi permit să susțin, poate prea orgolios, şi situația inversă. Un poem poate fi convingător (autentic, sincer – cum vrei să spui) chiar dacă nu are la bază o trăire autentică. Am scris, pe la douăzeci de ani, poemul „Astăzi ne despărțim” – îl cunoşti?
Dacă-l cunoşteam?!!!...
Ca la un examen îndelung pregătit mă avântai:
– „Astăzi nu mai râdem, nu mai zâmbim…
Stând la început de anotimp fermecat
Astăzi ne despărțim
Cum s-au despărțit apele de uscat…”
– M-ai convins – mă întrerupse râzând. Află că nu fusesem, până atunci, îndrăgostit niciodată la modul devastator, nu trecusem niciodată printr-o despărțire aşa de crâncen melancolică. Efectul de sinceritate însă există – nu-i aşa?
– Există – convenii.
– Asta ar însemna – continuă – că poezia doar mimează emoția…
– Ştiu eu? Parcă m-ați convins – şi parcă nu-mi convine deloc lucrul acesta. Nu cred că pot fi de acord.
– Şi bine faci. Am exagerat – pentru că vreau să-ți dau şi exemplul contrar.
Fusese câțiva ani profesor, într-un sat bihorean. Îşi pierduse iluziile din vremea studenției şi a Cercului. Vremurile se schimbaseră monstruos, tot ce ştia el despre poezie era infirmat de realitatea editorială şi revuistică imediată, o modă aberantă (să nu râd – el aşa o percepea, ca pe o modă!) se instaurase cu rapiditate uluitoare, impunând „principii” rudimentare şi groteşti. Începuse să scrie, spre a-şi demonstra sieşi, cât mai era nevoie, absurditatea noului canon, fel de fel de tâmpenii cu aer ideologic. Le expedia, sub numele unui elev din clasa a VII-a, nu ştiu cărei reviste – şi „ăia” le publicau! În puțin timp elevul său deveni relativ cunoscut, în pofida – sau tocmai datorită? – imbecilității evidente a „poemelor”, bine versificate, altfel. Experimentul a încetat din plictiseală dar şi pentru că demonstrase ceea ce era de demonstrat.
– Să lăsăm însă poveştile vechi – zise. Mimarea „sincerității” ideologice (contradicție în termen, dar să trecem peste asta) nu e mai puțin blamabilă decât mimarea sentimentului religios. Îngerii tăi nu sunt prea convingători – şi eu roşii, căci trimisesem la „Familia” un poem cu înger, pe care-l publicase, totuşi, în pagina promisă în toamnă, la „Atelier” s-au cum s-o fi chemat spațiul dedicat celor de la „Poşta redacției” – genul ăsta de poezie nu mi se pare autentic religios, ci doar bisericesc.
Era bucuros să constate, în sonetul meu existența unor nuanțe păgâne, asta nu era rău, bine-ar fi fost să nu mă las tentat de poezia popească, pe placul, probabil, mai marilor Bisericii, dar fără nici o şansă reală în plan estetic. Cenaclul nostru nu-i făcuse o impresie grozavă, depistase nişte promisiuni, mai ales la Petru Chifor, riscam, însă, cu toții, închistarea într-un anume tip de mentalitate, care lui îi este destul de antipatică.
Mă pleoştii cu totul…
Îngânai că nu cred că are dreptate, că nu e vorba de nici o închistare ci, dimpotrivă, de o deschidere, mergeam cu toții şi la cenaclul orăşenesc, poezia noastră nu era condiționată de calitatea de teologi, reflecta însă, fireşte, şi preocupările noastre religioase.
– Ce-i cu cenaclul ăsta orăşenesc– mă întrebă – cine-l conduce şi cine-l frecventează?
– Paul Constant, Ladmiss Andreescu, Mira Preda, Ilie Guțan…
– De ultimul nu am auzit. Ceilalți sunt tare modeşti.
– Îi citesc şi domnului Wolf Aichelburg – îndrăznii.
– A… Il cunoşti pe Wolf!... Şi el ce zice?
– Ştiu eu… câteodată da… câteodată ba…
– Ei, dacă Wolf zice da, fie şi numai câteodată, înseamnă că e bine – îmi spuse ridicându-se a plecare.
Îmi luai rămas bun, lăsându-l cu Nego, şi părăsii hotelul, întreptându-mă , glonț, către „Bufnița” – să-mi adun gândurile.
***
După ce m-am mutat la Bucureşti, întâlnirile cu el, niciodată programate, nu lipsiră – dar nici nu avură cine ştie ce relevanță. Trecea deseori pe la Nego, ca să se asigure, după cum am înțeles, că totul e bine – fiind şi păstrătorul unei chei de rezervă. Faptul acesta se dovedi providențial în tristele circumstanțe ale unui 23 August, când criticul avu o tentativă de sinucidere. Doinaş îl descoperi, din fericire, la timp! Urmară şase săptămâni de spitalizare – cu mari suferințe după cum mi-a spus Nego (fără a-mi da însă nici un alt amănunt asupra motivelor actului său ori asupra stărilor sufleteşti pe care o asemenea experiență le provoacă).
Uneori ne găsea cu o vodcă în față, neacceptând niciodată să ni se alăture:
– Ştiți că dacă-ar fi vorba de-o țuică naturală n-aş zice nu…
La Nego însă băutura nu prea făcea purici în casă – cum să păstreze el o sticlă cu țuică naturală?
Alteori îl găseam eu, Doinaş mereu în picioare, gata să plece – căci vizitele lui nu depăşeau mai niciodată granițele unui sfert de oră.
– Eu sunt un om ocupat, glumi odată (deşi era în general grav şi nu tocmai cu simțul umorului) – nu pensionar ca alții, merg la serviciu, am de citit, de scris poeme, traduc…
Interveni, atins de aluzia la calitatea lui de pensionar, Nego, în acelaşi registru amical-tachinant:
– Nu-l crede! Numai chestia cu cititul e adevărată întru totul. Dar întreabă-l ce citeşte!
– Ce citesc? – se arată Doinaş sincer surprins (ori era doar o „scenetă” familiară lor mai de demult şi jucată pentru a nu ştiu câta oară în fața inocentului?)
– Romane polițiste, dragă! Ruşinea literaturii… dar ce zic eu aici?... subliteratură.
– Asta-i prejudecata lui – sau, mă rog, să nu-l acuzăm chiar de prejudecăți – mi se adresă poetul – asta e opinia lui, subiectivă, deci, şi întru nimic argumentată.
Nego, care era lipsit, câteodată, cel puțin, de un fel de blândă cruzime, ripostă dezvăluind un amănunt oarecum stânjenitor:
– Aiurea… E şi opinia lui, dragă. Întreabă-l unde-şi ține tona de romane polițiste. Dacă nu s-ar ruşina de ele le-ar ține la vedere, lângă Mallarmé ori Hölderin. Întreabă-l unde le păstrează şi de ce procedează aşa!
– În fine, puse capăt disputei (şi… punctând!) Poetul – eu nu sunt rob al istoriei literaturii române, nu sunt pedepsit să scriu doar atunci când am chef, eu citesc şi scriu zi de zi, ca un om liber ce sunt!
– Ba chiar afurisit de liber – îşi recunoscu Sabasios înfrângerea.
***
Prețuirea criticilor (de atunci şi de azi), temperată binişor de entuziasme direcționate anapoda, pe temei de modă şi poziționare în ierarhia oficială ori, pur şi simplu, de o miopie nativă, m-a influențat prea puțin în apropierea de uluitoarea lui operă. Cu două notabile excepții: Articolul lui Regman, din „Tomis”. Şi profundul „Doinaş – un poet plutonic”, al lui Negoițescu.
Nu am nici o îndoială, acum ca şi atunci, că este poetul cel mai împlinit al vremurilor postbelice!
Nu despre forța lui lirică vreau să vorbesc, însă, ci despre modelul cultural pe care-l propunea, modern, fără-ndoială, dar cu rădăcini atât de adânci în epocile vechi, încât poate părea astăzi aproape neverosimil.
Poezia provoacă dependență – într-o măsură mai mare chiar decât sexul ori pu-terea. Alcoolul, doar, poate egala halucinanta-i forță.
Doinaş era dependent numai de Poezie, nimic altceva neputându-l abate din drumul către himericul vis. Avea, ca mai toți congenerii şi prietenii săi, obsesia propriei opere, deturnată ani buni de la cursu-i firesc – şi avea, mai mult decât oricine altul în literatura noastră (cu excepția lui Ion Pillat, poate) generozitatea de a accepta, cu entuziasm chiar, opera altora.
Acțiunea lui de transpunere în româneşte a sunetelor fundamentale ale Poeziei de (mai) pretutindeni şi de mai totdeauna nu este încă, după părerea mea, echivalentă de vreo alta.
Am fost, în anume sens, martorul acestei acțiuni – care uimea şi stârnea admirația în egală măsură.
I-am spus odată lucrul acesta lui Nego, mărturisindu-i cât mă bucuram de faptul că Doinaş cunoaşte limba germană, putându-mi-l dărui, astfel, pe Hölderlin.
– Cunoaşte… cât cunoaşte – veni replica. Nemțeşte cu adevărat ştie Nemoianu… mai ştiu şi eu câte ceva… Doinaş rezonează însă cu poezia lui Hölderlin mai mult decât noi – aşa că nu te înşeli, traducătorul de drept este el.
Am înțeles – ce era de înțeles.
Peste câțiva ani, când a apărut sub unică semnătură, „Faust” – şi asta după dificilul, ermeticul Gottfried Benn – am fost sigur că Doinaş umbla, de acum, cu altfel de libertate, prin inaccesibilele mie sonuri nemțeşti.
Am înțeles, desigur, şi că „libertatea” asta şi-o cucerea zi de zi, prin trudă şi tenace – şi am înțeles, cu atât mai mult, de ce lăsa întotdeauna impresia unui om extrem de ocupat şi grăbit.
În ceea ce priveşte slăbiciunea poetului pentru literatură polițistă, Nego îşi nuanță poziția după ce rămăseserăm singuri:
– Se relaxează şi el… Pe mine genul ăsta de literatură mă plictiseşte îngrozitor, aş adormi imediat dacă m-ar obliga cineva să citesc un roman polițist. Să ştii că pe Doinaş îl înțeleg însă… Recunosc, poftim, c-am fost răutăcios fără nici un motiv!
***
Însăşi natura-i (superior histrionic) impunea, în cazul lui Nego, accese de malițiozitate la adresa prietenilor – niciodată însă în absența acestora. Ieşirile-i „crude” făceau parte dintr-un spectacol în care se lăsa cu voluptate prins din când în când.
Rarele vizite la Bucureşti ale lui Wolf Aichelburg prilejuiau astfel de „reprezentații” în care Nego interpreta rolul principal.
Doinaş herr Wolf acceptând, cu detaşare comprehensivă, ipostaze de victime.
Drumurile domnului Wolf depindeau de jocul nădejdilor, de aparențele înseninări ale tot mai înneguratului regim. Visa să-şi revadă fratele, stabilit în Austria. Regimul vedea însă în el – doar duşmanul (fie şi numai potențial). Nu făcuse, oare, chiar nimic împotrivă după ce ieşise de unde ieşise? Nu cumva „organele” noastre se ocupaseră prea puțin de dumnealui? Cert e că avea tupeul să ceară viză pentru străinătate!
Lucrul era, fireşte, inacceptabil – dar neamțul ăsta era atât de neamț încât refuza să înțeleagă!
Nego primea telefonic şi din timp vestea vizitei – şi în ziua convenită îmi revenea sarcina de a aduce, de la mai chivernisitul Doinaş, un pat pliant (e vorba doar de cadrul metallic, foarte uşor, ale cărui dimensiuni îl făceau, totuşi, impropriu transportului cu un taxi obişnuit; de altfel Doinaş locuia destul de aproape, peste drum de magazinul „Cocor”.
– Mai vorbim când veniți de la gară – era, în astfel de situații, formula de rămas bun, poetul ştiind că anevoie m-aş fi lipsit de bucuria de a-l întâmpina pe Herr Wolf, la coborârea din vagon, pe unul din mereu aglomeratele peroane ale Gării de Nord.
Prezența lui la Nego încă din seara sosirii domnului Aichelburg era necesară din… rațiuni strategice. Era unul dintre puținii cerchişti care avea, dincolo de autoritatea subterană, un fel de credibilitate oficială, putând uza de numeroase şi complicate relații personale. În hățişurile birocratic-securistice ale existenței din anii aceia Herr Wolf nu ar fi avut, singur, nici o şansă. Alături de Doinaş – parcă… poate…
Tensionată de griji şi de firave speranțe întâlnirea celor trei cerchişti se situa, evident, sub zodiac nenorocului.
Intuiam lucrul acesta. Afecțiunea dintre cei trei era vizibilă – cum vizibilă era şi bucuria revederii. Bănui că se înnegurau, însă, după plecarea mea – şi nu am întârziat niciodată mai mult de un ceas, ştiind că urzirea planurilor pentru a doua, a treia şi chiar a patra zi le cere timp – şi nervi – şi singurătate.
Dar ceasul acela, ceasul menit, poate, a amâna metamorfoza bucuriei în tristețe este, astăzi, pentru mine, un ceas nespus de fericit.
Era ceasul dezlănțuirii histrionic a lui Nego.
Începea prin a mă lua martor, cu jucată perfidie, al mulțumirii de a fi, iată, ca-n tinerețe, între prieteni dragi, poeți, nu de geniu, fireşte, dar poeți în toată puterea cuvântului. Omeneşte vorbind – zicea – nu le poate reproşa nimic. Prietenii ti-I alegi şi începi să fii, apoi, ceea ce fac din tine prietenii. N-o să se apuce să-I vorbească de rău, aşadar, mai ale că persoanele de față se exclud, cum se zice, din tematica oricărei conversații. Nu poate să nu constate, însă, cu tristețe, că două dintre persoanele de față sunt marcate de o soartă evident potrivnică.
– Există un fel de incompatibilitate ontologică între condiția de poet şi locul pe care Dumnezeu l-a ales ca să te arunce în lume. Putem accepta, mă lua martor, ca nişte oameni cu capul pe umeri ce suntem, şi cu oarece gust în materie – că poate fi mare poet cineva născut in… comuna Caporal Alexa? E de-a dreptul meschin! Şi-apoi cum ar suna derivatul?... caporalexanul?... caporalalexanul?... Ce ciocnire de silabe, Doamne!
– Bate câmpii – mi se adresă Doinaş.
– Ba nu-i bat deloc – şi încă n-am terminat. Uită-te la Wolf, ai zice că-I un om la locul lui şi, citindu-l, ai putea crede că-I un poet de mare talent. Dar e născut în Pula, dragă, ce pretenții poți avea de la cineva născut în Pula?
Herr Wolf rădea stânjenit – dar cu seninătate.
Doinaş nu era însă omul care să rămână dator.
– Uite cine pretinde că are capul pe umeri! Întreabă-l cât a dat pe frapiera asta! Ce spirit critic poate avea un ins care crede că Franz Josef umbla prin Transilvania cu frapiera după el, ca un turist chefliu şi excentric? Prietenul nostru, adus de o barză onorabilă la Cluj, a citit câte ceva despre Kakania – reuşind să nu înțeleagă nimic. De-ar fi cumpărat un țucal de argint ar fi fost de acord că da, obiectul ar fi putut aparține, cândva, bătrânului împărat, asta s-ar înscrie în spiritul Kakaniei şi aş fi conchis că gustul subțire justifică asemenea achiziție. Mă dezamăgeşti, prietene – i se adresă lui Nego – mă dezamăgeşti profund!
… şi eu, care eram înclinat să cred că Doinaş nu are simțul umorului!...
Plecai lăsându-i singuri – şi propunându-mi să aflu cât mai multe şi cât mai curând – despre misterioasa Kakanie.
***
Prin mai (sau iunie?) 1976 mi-a transmis, prin Nego, că întrevede posibilitatea publicării poemelor mele într-un volum, la „Albatros”, editură care organiza, de doi ani, un concurs de debut. A selectat, din teancul de foi dactilografiate pe care i le-am arătat – vreo patruzeci.
Cartea (căreia uitasem atunci să-i fixăm un nume a apărut în iarna lui 1977, sub titlul dat de el „Despărțirea de plante”.
Voi relua însă această „istorie” – în alt capitol.
***
Imediat după debut am fost reținut (?)/arestat (?!) – în vederea unui proces Negoițescu, făcătură şantajistă a regimului împotriva prietenului/maestrului meu – care îndrăznise să se alăture vocii protestatare a lui Paul Goma.
Am refuzat, bineînțeles, a da aşteptatele declarații acuzatoare (că Nego ar fi homosexual, varianta blândă, ori că n-ar fi tocmai zdravăn la minte, vorbind mereu despre tatăl său, marele general (?!), varianta cumplită).
Am început, însă, după ce mi-au dat drumul, să mă izolez tot mai mult, să-mi privesc semenii cu tot mai puțină încredere – şi chiar să mă tem că… le-aş putea face rău, prin simpla-mi prezență.
M-am închis în mine – ca un melc în cochilia de iarnă.
Nu poți trăi însă toată viața – ca un melc în cochilia de iarnă.
Scriam (cu tot mai puțină seninătate, cu tot mai multă furie), fără nădejdea că-mi voi vedea, cândva, versurile tipărite. Să fi fost asta şi în favoarea poeziei, oarecum? Nu prea se poate verifica, dat fiindcă poemele scrise între 1976 şi 1998 sunt încă inedite, nesupuse, aşadar, confruntării cu critica.
Rarele întâlniri cu Mircea Ciobanu şi Crohmălniceanu îmi creau impresia că există, totuşi, o punte între mine şi lumea căreia credeam că-i sunt hărăzit. Mă anunța, uneori, când trecea pe la Tulcea (printr-un prieten comun), Mircea Sântimbreanu. Aflai şi de la acesta că nu sunt singurul care trăieşte în lehamite (ca şi cum nu aş fi ştiut-o, Doamne!).
– Uite – îmi zise odată – ce se scrie în România şi ce nu pot trimite eu Direcției Presei, deşi aş publica poemul din toată inima:
„vom muri cu toții pe galera asta
nu mai bate vântul nu mai bate vântul
vom muri cu toții pe galera asta”
Am repetat încetişor, o dată şi încă o dată, versurile. Luam notă, cum se zice, de existența unei deznădejdi încă şi mai mari decât aceea pe care o trăiam eu. Eram în fața deznădejdii absolute.
– Cine-i autorul? – îndrăznii.
– Ăsta-i secretul meu.
Am recitat, în gând, de-a lungul anilor, de mii de ori, cred, micul poem: Pentru mine însumi, ca să-mi temperez bucuriile, uneori, ca să-mi amplific lehamitea, alteori, ca să nu uit în ce fel de lume-mi e dată unica, mizerabila viață.
***
Când am început să-l caut la telefon pe Doinaş – nu-mi aduc aminte cu exactitate. Destul să spun că pe la mijlocul anilor `80 convorbirile noastre, la ore târzii, erau frecvente. Mi se instalase, cu nesperată uşurință, un aparat fără cuplaj (nu eram, pe linie, după cum se obişnuia, doi abonați) – pe care-l puteam folosi când şi cât voiam.
– Nu-i vorba de nici un deranj – mă asigurase – sună-mă de câte ori crezi că e necesar – şi vorbeşte cât crezi că poți plăti factura!
La început conversațiile au fost timide şi scurte. Îl căutam la apariția cărților – ca să-i spun ce impresie mi-am făcut, ori ca să aflu veşti despre Nego şi Herr Wolf.
Am luat apoi obiceiul să-l caut pentru un fel de spovedanii febrile, a căror sinceritate frustă era amplificată de bezmetica forță a alcoolului.
După Revoluție l-am căutat de câteva ori la Uniune, unde devenise vicepreşedinte, mi se pare, şi unde-l aflam mereu ocupat – făcându-şi, totuşi, timp (cinci-zece minute) să stăm de vorbă.
Reluai legătura epistolară cu Nego – care mă asigura că bunele-i sentimente față de mine nu s-au schimbat. Veni, apoi, năucitoare, vestea morții lui. Nădăjduiam să fie înmormântat în țară…
Telefonai, ca să aflu ce şi cum – la Doinaş.
Îmi spuse că Nego va fi incinerat în Germania şi că, din lipsă de bani, nu va putea merge acolo, din păcate, nici el.
Peste vreo doi ani, cred, mă anunța că a murit Herr Wolf.
I-am cerut amănunte.
Îmi spuse că prietenul nostru s-a pierdut, în largul Insulelor Baleare, trupul nefiindu-i găsit. Îmi povesti că, în urmă cu un an, înotase vreo douăzeci de ceasuri, într-un lac din Elveția, cu maluri stâncoase, căutând un loc potrivit pentru „acostare”. Nu luase în seamă avertismentul…
Herr Wolf împlinise 83 de ani, şi moartea aceasta, adevărată pierdere printre zei, mi s-a părut demnă de el. I-am spus lucrul acesta domnului Doinaş – cu plânsul dând în râs. A fost de acord.