7 ÎNTREBĂRI LA 70 DE ANI

Carte de vizită (parțial expusă): Mircia Dumitrescu, geniu discret şi modest, apud Basarab Nicolesco, e recunoscut, şi nu de azi, de ieri, ca unul dintre artiştii mari ai acestei țări. Probabil, nu e cititor cât de cât în temă, care să fi ținut, adică, în mâini Viața Românească, sau Manuscriptum, sau Contemporanul-ideea europeană, sau Memoria-revista gândirii arestate, ca să nu mai spun de albumul MIRCIA DUMITRESCU, editat de ICR în 2008, şi să nu rezoneze la acest „dat existențial”. Am citat mai sus câteva publicații marcate de viziunea grafică a maestrului. Şirul zecilor de cărți ilustrate de Dsa începe în 1966 cu Chira Chiralina, Epopeea lui Ghilgameş şi Demonul lui Lermontov, şi continuă prin ani cu, între altele, Poveştile lui Creangă, Tristele şi Ponticele, Metamorfozele, lui Ovidius, Dorința lui Eminescu, până la contemporani ca Vasko Popa, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Adam Puslojic ş.a. Din 1990, derulează un proiect – unicat la noi – de carte bibliofilă, cu autori de la Eminescu, E.A.Poe, I.H.Rădulescu, Nichita, Mazilescu, Petre Stoica, Breban, Fănuş Neagu, Mihai Ursachi, până la „tinerii” George Virgil Stoenescu, Ioan Buduca, Iana Maravis, Augustin Frățilă, Eugen Suciu ş.a. Grafică de carte face, la RAO, pe Cântece ale inocenței şi ale experienței, de William Blake, în traducerea Ianei Maravis, la Editura Muzeului Literaturii Române pe Opera magna, de Nichita Stănescu, iar sub egida Academiei Române, „scoate” Dicționarul General al Literaturii Române, Albumul Memorial al Academiei Române, culminând cu monumentala facsimilare a Manuscriselor Mihai Eminescu (14 volume, între 2005-2008).
Din 1973, organizează cu premii şi răsunet, în țară şi străinătate, 9 Expoziții personale. Premiile începuseră să curgă din 1969 (la Cracovia), în 1970 (Leipzig), şi tot aşa, până la Premiul „Bogdan Petriceicu Haşdeu” decernat în 2006 de Academie pentru Manuscrisele lui Eminescu. A mai primit „Premiul național pentru construcția cărții”, decernat de MCC (2002), „Premiul național pentru carte” – cu volumul Ion Luca Caragiale, Teatru, decernat de Bookfest (2002), „Premiul național pentru renaşterea cărții bibliofile”, decernat de MCC pentru edițiile bibliofile Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil Botta, Rilke, Novalis, Goethe, Hölderlin, editate de Biblioteca Bucureştilor, etc.
Dincoace de această impozantă carte de vizită parțial expusă, Mircea Dumitrescu rămâne în firescul său, superactiv, într-o febricitate orgasmatică de hamster al emoției estetice, definit din poftă de muncă nesecătuită şi o vervă, la un pahar, juvenilă, periculoasă, în stare, adică, să scoată lumea din țâțâni şi să o repună, în dezacord însă cu voioşie, „la punct”.
A avut amabilitatea să ne acorde unul dintre puținele sale interviuri, în scris. Îi mulțumesc cu atât mai mult pentru tăios-nostalgica poezie a răspunsurilor (care mi s-au impus efectiv ca poem), urându-i La mulți ani, cu sănătate şi putere de muncă, alături de Anne şi de Tibi ai săi. Şi bineînțeles de prietenii, fatalmente tot mai puțini.


„uneori, Îmi este un dor nebun
de toți cEI Ce au fost şi de toți cei ce sunt”


poemul Mircia (post-interviu):
particulă de praf neolitic, Căscioarele meu/
peşti la uscat ca tutun de stâlpii prispelor/
românii la deal, bulgarii la vale /
şi el, în cămaşă cusută de mamárea la războiul din casă, fără chiloți/

popa Mandalac alergat pe câmpuri/
mireasmă cărturărească, un radio cu galenă/
Bucureştiul greu pentru singurătatea Mamei/
şi el, la „Şcoala Robescu” de țesut covoare, crescut între fuste/

la 13 ani, sărind cuvinte din frază, în Ora H, de Blaier şi Sinişa Ivetici/
la 16 ani, o toporişcă
şi madona dintr-un lemn de foc/

„hainele, cravata, mă înspăimântau, mi se păreau de prost augur”/
Eugen Schileru, ca şi Nichita, înmormântat în unicul costum/
şi el, un fir din barba modelelor din anii studenției /

spatele acoperit de Mama, care era şi Tata/
masa de băutură, o masă a Culturii/
geniu, un cuvânt pentru gură/

Anne lini?tită şi Tibi, spatele din nou acoperit/
lemn de tei ?i Ovidiu Corduneanu din Câmpulung Moldovenesc/
Sorin Dumitrescu: „Mircia, apucă-te de sculptură!”/
şi el: vise ca la 20 de ani şi kilometri de genialitate deslănțuită...

interviu (7 întrebări la 70 de ani): Vasăzică, dragă Maestre, s-au scurs şapte decenii de când, la Căscioarele, în lunca Dunării, ați văzut lumina zilei în noaptea de 2/3 iulie. Cum cădea acea lumină, atunci? Mai păstrați vreo particulă, când râdeți, din ea?
O mai fi undeva particula aceea, ca praf de neolitic, contemporan cu cel chinezesc!...
Da, Căscioarele meu, sat de oameni aşezați pe malurile lacului Greaca plin de peşte, pe care-l înşirau la uscat ca pe tutun de stâlpii prispelor…, peşti buni în iarna cu mămăligă şi mujdei, dar şi pentru trocul făcut cu străinii ce veneau cu oale de vânzare. Căscioarele, în care m-am născut la începutul războiului, în 1941, într-o familie ce nu avea decît un pogon şi jumătate de pământ, fără boi, motiv pentru care bunica Manda, văduvă de război din 1918, nu a fost împroprietărită. Dar ce nume mai aveam în familie: bunicul Ion Despina, mamárea Manda, tata Atanase Dumitrescu, mama Bălaşa!.. Căscioarele, sat fără cârciumă, unde sătenii beau pe treptele primăriei, în timp ce la spatele ei în ocol rumegau caii rătăciți de pe câmpuri; sat în care românii erau rânduiți la deal iar la vale bulgarii, buni grădinari… Căscioarele, libertatea copilăriei mele, când umblam în cămaşă albă lungă, țesută de mamárea la războiul din casă, fără chiloți, ca dealtfel toți copiii din sat, cu picioarele afundate în praful drumului ce trecea peste glezne gâdilându-ne degetele picioarelor, praf ce, înmuiat de ploaie, se transforma în pământul bun de plesnitori. Acelaşi bun pământ amestecat cu bălegar folosea la lipitul caselor, a prispelor şi odăilor după ce erau văruite. Şi ce miros de curățenie aveau sărbătorile!. Căscioarele, unde popa Mandalac era amenințat şi – sătenii îl anunțau să se ascundă! – alergat pe câmpuri de activiştii ce veneau de la raion peste deal dinspre Oltenița. Popa avea doi fii, o grămadă de cărți, groase şi subțiri, cu foi galbene şi cu mireasmă cărturărească, dar şi un radio cu galenă… Căscioarele, cu verii mei urlători ca şi mine, cînd ne ungea mamárea cu sulf ca să ne scape de râie, cu bucuriile bătutului mingii făcute din preşurile de prin casă pe un maidan mare al boierului Alimănăşteanu, ăla zgârcit cu satul. Ca toți copiii săream gardurile vecinilor ca să furăm corcoduşe galbene, cu toate că porțile erau mereu deschise. Căscioarele, cu amurgurile în care urmăream vacile tălăngăitoare în timp ce satul se umplea de fumul vestitor al cinei. Căscioarele, satul pe care îl iubesc, pe care nu vreau să-l mai văd, căci trecerea timpului fuse năpraznică, iar Căscioarele nu mai are nimic din amintirile mele. Da, satul Căscioarele cu oamenii lui mi-a dat iubirile şi respectul pentru cei mai mari decât mine dar şi pentru valoarea intelectuală a popii, a învățătorului şi a tuturor celor ce plecasesă din sat ca să învețe carte.

Se spune că ați fi fost un mămos?
Bucureştiul a fost greu pentru singurătatea Mamei. A unei mame care, absolventă a Şcolii de Fete „Tudosca Doamna”, apoi profesoară de țesut covoare la „Şcoala Robescu” din apropierea Catedralei Sfântul Iosif, rămăsese văduvă de război în 1943. Aici, în acest spațiu, a fost şi atelierul meu timp de 35 de ani, dar şi locul de muncă, profesor la Catedra de grafică a Universității Naționale de Arte Bucureşti. Da, se poate spune că am crescut între fuste, aşa m-am simțit ocrotit şi iubit. Bărbații îmi provocau teamă, o teamă estompată, ştearsă în timp, de admirația intelectuală. Structural şi acum resimt diferența, ca prezență fizică, între, să spunem, un Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Philippide, Vasile Kazar, Corneliu Baba, Eugen Jebeleanu, Eugen Simion, Nicolae Breban şi Eugen Schileru, Tudor George, Pituț, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Mazilescu, Pucă, Hagiu, Petru Creția, Aurel Covaci şi mai tinerii prieteni Eugen Suciu, Augustin Frățilă. Bănuiesc că hainele, cravata, mă înspăimântau, mi se păreau de prost augur. Am fix-ul ăsta cu țoalele. Schileru fusese înmormântat în unicul său costum, pe care-l cumpărase obligat de prima şi ultima lui călătorie în străinătate la vârsta de 50 de ani. Peste o jumătate de an de la acea călătorie a murit. La fel, tot în unicul său costum, şi Nichita a fost înmormântat. Prin refuzul costumului, m-am apropiat de boemă, unde masa de băutură era şi o masă a Culturii, iar convivii, un catalizator ideatic, neconvențional, un model intelectual multiplu vocal şi plastic, fiziognomic. Aceşti oameni de spirit în emulație te făceau să vrei mai mult de la tine, obligându-te cumva să fii, mai mult sau mai puțin, la înălțimea aşteptărilor lor.

Expoziția de la Palatul Parlamentului, din urmă cu trei ani, a lăsat destulă lume cu impresia că produceți, la răstimpuri, mari revelații plastice. M-am dus acolo cu regretatul Ion Zubaşcu, s-a întâmplat să fie şi Ileana Mălăncoiu: nu spun vorbe mari, că ore întregi am străbătut kilometri de genialitate deslănțuită, decenii de creație cu C mare. De când ați început să credeți că sunteți genial, aşa cum – cu modestia caracteristică – spuneți mereu? Iată, eu nu fac decât să vă preiau limbajul. Care văd că este şi al lui Basarab Nicolesco...
Genial!? Prefer să spunem, aici, iubitor de meserie. „Geniu”, termen greu, inventat târziu, ascunde cam multă boemie şi suficiență; afirmîndu-l, îl folosesc aşa, râzând în interior: este un cuvânt pentru gură. În timpul studenției, într-adevăr credeam, speram că am să-mi depăşesc de departe modelele. Acum ştiu că nu sunt decât un fir din barba lor. Mi-a prins bine acea încredere. Dacă nu crezi în ceea ce faci, se ştie, mai bine te laşi de meserie. Să crezi, dar nu cu încredere oarbă. Cu distanțare de persoana ta.

Se îmbină în zilele noastre, şi cum, „condiția geniului” cu aceea de „tată de familie”?
O viață aventuroasă sentimental, dar totdeauna, oricâte jocuri se petreceau, spatele mi-l acoperea Mama, care era şi Tata, severă, dar care, fireşte, mă iubea necondiționat. Complexat, fără încredere în mine, ştiam că arta nu poate oferi un viitor bănesc mai ales cu grafica, iar responsabilitatea creşterii unor copii mă înspăimânta. Anne, (Anna-Maria), a construit cu seriozitate secuiască o adevărată sfântă familie, asumându-şi de la început toate riscurile. Am spatele acoperit din nou.

Deci, acasă cuminte, iar în spațiul public: cinic, histrionic, foarte original?
Eu mă mişc între doi poli, de la cabotinism la dramă. Nu prea am nuanțe, exagerez totul. Vreau să exprim cât mai mult. Când eram copil, după cum spuneau Blaier şi Sinişa Ivetici, regizorii filmului „Ora H”, în care am jucat, nu eram înțeles pentrucă săream unele cuvinte din frază, ajungând la asociații ciudate. Învățământul m-a ajutat să remediez o parte din defecte. În viața boemă, la început, cu scriitorii nu prea deschideam gura; la Nichita desenam, desenele de pe pereții apartamentului din Amzei sunt adevărate schubertiene. Ascultam. Neavând memoria detaliului atât în plastică cât şi în cuvinte caut să prind esențialul pe care îl iau în posesie şi pe care îl consider al meu. Astăzi vorbesc mai mult, mult mai mult, dar mă surprind că vreau să umplu golul tăcerilor de la mese, şi atunci mă joc, atac, mă atac, în jocuri de cuvinte ce se alătură gesturilor şi glumelor. Oricum,în prezent am experiența unei vieți mai lungi decât a anturajului. Dar, în continuare față de cei mai în vârstă decât mine, Eugen Simion, Fănuş Neagu, Breban, Basarab Nicolescu, Cornel Țăranu, Barbu Cioculescu, Dinu Săraru, ajung acelaşi bun ascultător. Am grijă să nu jignesc, şi nefiind nici cinic, nici histrionic, nici cu orice preț original, încerc să fiu eu.

Un mecena, un loc de suflet în care vă prieşte să lucrați?
Nu pot trăi fără prieteni. Ei sunt cei care te ajută să-ți duci greutățile. Mă bazez pe ei, şi ei se pot baza pe mine, şi le mulțumesc că niciodată nu mi-au cerut ceva care să-mi depăşească posibilitățile. Mă simt bine, încurajat de dragostea valorilor pe care le respect. Pot enumera o listă mare a contemporanilor pe care i-am întâlnit. Nu are rost să-i numesc, căci nu ar fi posibil. Ce pot să spun? Uneori, îmi este un dor nebun de toți cei ce au fost şi de toți cei ce sunt. Încerc să nu mă gândesc niciodată că s-ar putea să nu-i mai văd sau să nu mă mai vadă.

Ce urmează?
Vise. Ca la 20 de ani. Aş vrea să-l văd pe Tibi, fiul meu, la casa lui, pe Anne liniştită, şi eu să fac o expoziție la Sala Dalles, acum la 70 de ani – aşa cum m-a „obligat” prietenul Vladimir Zamfirescu, şi următoarea la 100 de ani… Abia aştept să merg din nou la Ovidiu Corduneanu din Câmpulung Moldovenesc, cu care m-a împrietenit Banu Rădulescu, pe când lucram la „Memoria-revista gândirii arestate”. La el cioplesc de câțiva ani şi acolo mă aşteaptă lemnul de tei şi vara aceasta. Vorba lui Sorin Dumitrescu: „Mircia, apucă-te de sculptură! Că o faci bine!”. La fel mi-a zis şi inginerul Teodor Dumitrescu, un bun vecin din copilărie, când la 16 ani, cu o toporişcă am sculptat dintr-un lemn de foc o Madonă. Eu ştiu ?

Interviu realizat de Marian Drăghici