Note din lăuntru
G. Pienescu
ALEXANDRU
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Septembrie, 1944.
Ar fi putut să-şi anunțe sosirea apăsând butonul roşu al soneriei fixate, albă, pe uşciorul de cărămidă al portiței. Nu a făcut aşa. A preferat să-şi vestească vizita inopinată lovind cu ceva tare, un obiect de metal sau un pietroi, în tinicheaua numărului casei. Zgomotul violent, la un ceas de linişte al după-prânzului, i-a neliniştit pe toți casnicii, − mai ales după ce taică-meu – Dumnezeu să-l ierte! −, cu timbrul lui autoritar, l-a chemat pe omul care avea grijă de curățenia curții gospodăriei:
Crețule, ia cheia din cui şi du-te la portiță. E acolo un ofițer sovietic. Deschi-de-i şi lasă-l să intre, să-l auzim ce vrea. Da’ grăbeşte-te, că ăştia, de când au câştigat războiul, fac legea şi nelegea în lume. Dacă nu te grăbeşti, ne pomenim că trage cu pistolul în broască şi ne strică portița. Şi dacă intră cu forța, nu ştim ce ne mai poate aştepta.
Cuvintele lui taică-meu şi tonul alarmant al rostirii lor i-a îngrijorat pe toți masculii casei şi bineînțeles că şi pe mine şi pe prietenul meu Styk, un frumos dog danez, „mare cât un vițel” (cum se zicea, exagerându-i dimensiunile), dar puternic şi dotat cu un profund instinct de proprietate şi de paznic al spațiului în care trăia, instinct ce se manifesta foarte ciudat, original: lăsa pe oricine să intre în curte – poftit sau nepoftit −, dar oricinele intrat nu mai putea să iasă lesne, aşa cum intrase, pentru că Styk se plasa în dreptul ieşirii şi la orice mişcare a oricinelui intrat, mârâia, arătându-şi frumoşii lui canini, de parc-ar fi spus: „De intrat ai intrat pe-aici, dar, tot pe-aici nu vei putea ieşi!”.
Deschizându-i-se portița, ofițerul sovietic a păşit în curte târâind după el un ciobănesc german a cărui expresie timorată şi derutată mărturisea că lumea şi locul din jur îi erau străine, că simte lipsa stăpânului său cunoscut şi că nu pricepea nimic din ceea ce-i poruncea, strunindu-l, noul său stăpân. Era clar că încă nu învățase limba rusă...
Voind să-i iasă, totuşi, înainte musafirului sovietic nepoftit, pentru a preîntâmpina niscai neplăceri iscate dintr-o greşită înțelegere a relațiilor, taică-meu, dedat cu jocurile protocolare, a ieşit în loggia intrării. Dar nu singur – pentru că nu ştia să vorbească ruseşte −, ci însoțit de un fost coleg cernăuțean, ce-şi găsise adăpost, după al doilea refugiu din calea năvălitorilor sovietici, într-una din încăperile casei unde locuiam. Fostul coleg, domnul Păuş, avea, față de taică-meu şi față de toți casnicii, avantajul de a şti limba rusă, învățată într-o deportare de patru ani în Siberia, în calitate de prizonier austriac, în primul război mondial.
Ofițerul sovietic, tânăr şi de înălțime mijlocie, ne-a surprins pe toți, în primul rând prin salutul militar adresat celor doi bărbați din loggia intrării, apoi – pe mine îndeosebi – prin uniforma lui. Nu era îmbrăcat în haina şi pantalonii grosolani, din şiac, ai ofițerilor sovietici văzuți până atunci, ci într-o uniformă croită parcă „la comandă”, dintr-o stofă uşoară, fină, adecvată anotimpului, de culoare muştar, uniformă care-i venea „ca turnată”, iar pantalonii-i erau călcați proaspăt, cu dungă. Pe cap purta o caschetă de aceeaşi nuanță cu haina, cu banderolă roşie.
Eu, ținându-l ferm de zgardă pe Styk, gata, după cum mârâia, să intre în conflict deschis cu ciobănescul german prizonier de război, l-am văzut pe sovietic că duce mâna la buzunar şi scoate un ditamai browningul, îl încarcă şi-i îndreaptă țeava spre Styk. Nu aveam cum să-l apăr de împuşcătura ucigaşă altfel decât îngenunchind lângă el şi îmbrățişându-i grumazul. Aşa am şi făcut. Sovieticul a rămas o clipă stană de piatră, apoi a pus browningul în buzunar, a surâs – a fost primul surâs sovietic pe care l-am văzut – şi a zis: „Haraşo!”. Eu l-am tras pe Styk după mine în curtea din spatele casei şi l-am legat de butucul de lângă cuşca lui. În acelaşi timp, sovieticul l-a scos din florărie pe ciobănescul german prizonier de război şi l-a legat de grilajul gardului de fier forjat al casei de vis-à-vis, astfel încât „tratativele” au putut fi duse în pace.
Sovieticul venise cu o „bumaga” de rechiziție pentru douăzeci şi cinci de nopți. Ordinul din „bumagă” era clar şi excludea orice discuții. S-a stabilit şi ora sosirii în acea seară a „oaspetelui” sovietic: 21.
Cât timp au fost discutate condițiile rechiziționării, taică-meu şi fostul său coleg, translator benevol, au rămas în loggia intrării, pe când eu m-am apropiat încet, pas cu pas, de ofițerul sovietic, rămas în florărie, şi am avut timp să mă uit pe-ndelete la el. Era blond, cu ochi albaştri, proaspăt tuns şi proaspăt ras, iar cămaşa şi hainele de pe el erau curate. Vorbea puțin, scurt. La plecare a salutat tot milităreşte „gazdele”, a traversat strada, a dezlegat ciobănescul german prizonier şi s-a îndreptat spre centrul oraşului, târâind câinele după el ca pe un rob.
Cam după o oră, alarma casnicilor s-a potolit. N-aveam ce face altceva decât să încuiem şi să blocăm uşile, pentru că sovieticii îşi făcuseră un prost renume, că în casele în care intră, se îmbată şi violează femeile şi fetele. Ordinul din „bumaga” era categoric, iar „bumaga” era semnată de unul din ofițerii sovietici investiți de Stalin cu titlul de „mareşal”, după înfrângerea germanilor la Stalingrad. Mi se pare că „bumaga” era semnată de mareşalul Tolbuhin, iar tânărul ofițer pe care urma să-l „găzduim” (pe numele lui, simplificat româneşte, Alexandru) făcea parte din aghiotanții mareşalului.
După plecarea tânărului ofițer sovietic, casnicii s-au angrenat şi în discuții despre aspectul şi comportarea lui şi s-a stabilit să i se pună o dormeuză în sufragerie, singura încăpere unde nu locuia nimeni, într-un spațiu liber.
În ceea ce mă priveşte, pentru că atitudinea lui şi uniforma lui curată îmi făcuseră o bună impresie, pentru că îmi ziceam că războiul în care era implicat nu era al lui, ci al celor care îl provocaseră – direct sau indirect, prin tertipuri diplomatice – şi pentru că înțelesesem din spusele domnului Păuş, care vorbise mai mult cu tânărul ofițer sovietic, că era cam de aceeaşi vârstă cu mine, m-am hotărât să-l aştept omeneşte la ora sosirii. Deci am pus, la un capăt al mesei, două farfurii, tacâmuri, pe un platou patru sandvişuri, şi pe o tavă două pahare şi două păhărele, lângă trei sticle de băutură: vodcă, vin şi o sticluță de coniac.
Omul cu „bumaga” găzduirii obligatorii a sosit exact la orele 21. Altă bună impresie! De astă dată a sunat la poartă. I-am deschis şi l-am poftit prin gesturi să intre, spunându-i unul din puținele cuvinte ruseşti aproximativ ştiute: „pajaluste”. A intrat în vestibul, apoi în holul devenit sufragerie, unde l-am poftit, tot prin semne, să se aşeze şi să mănânce. Mai întâi m-a refuzat, dar văzând că mă aşez şi că iau un sandviş şi mănânc, a luat şi el unul şi ne-am ospătat amândoi, mâncând cele patru sandvişuri. Arătându-i paharele şi păhărelele, l-am întrebat: „Vodca?” Replică: „Niet!”. Apoi i-am arătat sticla de vin şi l-am întrebat: „Vin?”. Aceeaşi replică: „Niet!”. Arătân-du-i sticluța cu coniac, mi-a spus „niet” înainte de-a-l întreba, şi a adăugat: „Vodà iesti?”. I-am umplut paharul mare cu apă rece, contrariat, desigur, că mă nimerisem să fiu gazda unui rus care anula legenda ivanului simbolic, băutor numai de tării. Şi după ce mi-am sorbit păhărelul de coniac, am vrut să mă ridic şi să-i arăt locul unde va dormi,baia şi celelalte anexe higienice ale apartamentului. Nu m-a lăsat să mă ridic, ci, punându-şi mâna dreaptă pe brațul meu stâng mi-a poruncit (acesta este cuvântul potrivit tonului cu care mi-a spus): „Sideati!”, cuvânt al cărui sens nu era greu de priceput. Am rămas aşezat pe scaun. El însă s-a ridicat, s-a dus în vestibul şi s-a întors cu o solidă servietă din piele maron, a deschis-o şi a scos „organul” Partidului Comunist (bolşevic), Pravda. S-a reaşezat pe scaun şi a-nceput să citească tare articolul de fond tipărit pe prima pagină.
Bineînțeles că eu neştiind limba rusă, şi dânsul ştiind că eu nu pricep ceea ce-mi citeşte, el îşi citea sieşi articolul, cu o conştiinciozitate sobră şi devotă de călugăr benedictin îngenunchiat canonic. Dar pentru că vieții îi plac situațiile superlativ absurde, cineva ori ceva îl îndemna să mă întrebe din când în când, „Ponimaişi?”, adică „Înțelegi?”, întrebare la care eu răspundeam invariabil „Niponimaiu”, adică „Nu înțeleg”, ceea ce era întrutotul adevărat. Dar răspunsul meu nu l-a făcut să-şi întrerupă (aşa cum ar fi fost logic) citirea articolului, ci, dimpotrivă, parcă l-a îndemnat să o continue.
La un moment dat, citirea articolului din Pravda, totuşi, s-a terminat. I-am arătat oaspetelui meu anexele higienice şi dormeuza şi l-am salutat de „noapte bună” făcându-i un semn cu mâna ca de la fereastra trenului.
Am ținut un calendar al prezenței lui Alexandru în casa noastră, a întâmplărilor convețuirii şi a dialogurilor cu el mijlocite de fostul coleg cernăuțean al tatălui meu, adăpostit în casa noastră, dar cutremurul din 4 martie 1977 mi le-a îngropat subt dărâmături. Memoria păstrează, însă, câteva amintiri de neuitat din cele zece-douăsprezece zile cât a locuit Alexandru la noi şi din zilele următoare, când şi-a schimbat locuința, fără nicio explicație, lăsându-ne, totuşi, o „bumaga” prin care se interzicea orice altă rechiziție de spațiu din locuința noastră pentru vreun ofițer sau subofițer sovietic.
Una dintre cele mai trainice, dar şi bizare amintiri, care l-a caracterizat pe Alexandru, însă a constituit şi pretextul relației lui zilnice cu mine, relație absurdă, dar reală, a fost ritualul seral, în care el citea tare, cu evidentă concentrare spirituală şi încredere în adevărul exprimat de cuvintele citite, articolul de fond din Pravda. Îl citea pentru sine şi pentru mine, care, repet, nu înțelegeam nimic din ceea ce-mi citea, însă el mă întreba mereu: „Ponimaişi?”, iar eu îi răspundeam mereu: „Niponimaiu!”.
Familiile casei obişnuindu-se repede cu prezența lui Alexandru, nestingheritoare, ba chiar agreabilă prin atitudinele-i civilizate, iar lui plăcându-i să-i simtă pe cei din juru-i binevoitori cu el, convorbirile – prin tălmăcitor, bineînțeles, şi prin semne convenționale – au devenit din ce în ce mai frecvente, mai ales după ce Alexandru le-a scris maică-sii şi soră-sii că se simte bine în mijlocul nostru, „ca în familie”, iar ele i-au răspuns mulțumindu-ne pentru cum ne purtăm cu el. Evident, ne-a părut bine că undeva, într-un oraş din depărtările Rusiei, Alexandru are o mamă şi o soră sensibile la felul nostru omenos de a ne purta cu el, deşi într-una din zile, întâlnindu-l pe stradă şi făcându-i eu un semn prietenos de salut cu mâna şi el nerăspunzându-mi, seara, când a venit acasă, l-am întrebat dacă nu mă văzuse. Mi-a răspuns că mă văzuse, dar că nu avea voie să aibă relații prieteneşti cu foştii aliați ai germanilor, duşmani ai U.R.S.S. Deci maică-sa şi soră-sa le mulțumeau duşmanilor U.R.S.S. că se poartă omeneşte cu fiul şi fratele lor, care ne socotea, în public şi oficial, duşmani...
Dar să mă întorc la povestioarele cu Alexandru.
Într-o dimineață intrând în fostul hol, devenit, prin aglomerarea locatarilor, sufragerie şi, prin rechiziție, dormitorul lui Alexandru, unde din întâmplare ne adunasem mai mulți, „sovieticul nostru” venind evident de la baie, cu un prosop eponjat trecut pe după gât, ținea într-o mână o periuță de dinți, iar în cealaltă un tub de pastă pe care îl storcea umplând de două-trei ori periuța, spălându-se pe dinți în fața noastră şi înghițind „rezultatul”. Ca să evit continuarea acelei spălări până la sfârşitul pastei, l-am rugat pe translatorul nostru benevol să-i spună că nu aşa se spală dinții, dar el a refuzat să-i traducă spusele mele, pretextând că, jignit, Alexandru ne va împuşca pe toți. Atunci l-am rugat să-i spună că eu vreau să-i arăt cum trebuie să se spele pe dinți şi că-l rog, dacă se supără, să mă pedepsească pe mine. I-a tradus cuvintele mele, iar eu l-am luat pe Alexandru de mână şi, ducându-mă cu el la baie, i-am arătat cum se folosesc periuța şi tubul de pastă, şi cum trebuie să-şi clătească gura cu apă. Întorcându-ne în camera lui de noapte, mi-a mulțumit prin translator că i-am arătat cum se foloseşte pasta de dinți şi ne-a spus că în U.R.S.S. nu existau tuburi cu pastă de dinți şi că oamenii, când le-au văzut mai întâi, au crezut că ele conțin un fel de mâncare nemțească şi deci o întindeau pe pâine şi o mâncau.
Într-altă dimineață, înainte de a pleca la slujba lui, a dorit să-i arate lui taică-meu browningul cu care îl amenințase pe Styk. A scos arma din buzunar, i-a scos încărcătorul şi l-a pus pe servantă, după care, ținând revolverul în mâna dreaptă, corect, cum se ține orice revolver, s-a apropiat de taică-meu, rostind cu evidentă satisfacție de învingător: „Eta nemețki pistol!”. Era o armă capturată de la inamici. Taică-meu, săracul, căruia-i era o teamă cumplită de armele de foc, poate pentru că, fiind procuror, cercetase multe crime comise, şi accidental, cu revolvere, poate pentru că pur şi simplu îi era frică de armele de foc, întinsese amândouă mâinile cu palmele deschise spre Alexandru, ca şi când ar fi vrut să-i împiedice apropierea cu „nemețki pistol”, rostind mereu imperativ: „Nu! Nu! Nu!”. Dar rusnacul era atât de mândru de captură, încât părea să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic. Şi a apăsat pe trăgaci. Zgomotul împuşcăturii ne-a încremenit pe toți. Dar văzându-l pe taică-meu în picioare, mi-am revenit în fire: glonțul „dedicat” lui Styk şi rămas pe țeavă, se înfipsese în parchet, la doi centimetri de laba piciorului drept al lui taică-meu. Maică-mea a izbucnit în plâns, iar eu m-am uitat la sovietic cu o ură albă şi rea, din care nu m-a scos decât gestul lui tulburător: s-a aruncat în genunchi la picioarele lui taică-meu, cerându-i iertare în hohote: „Babuşka! Babuşka! Prastiti minea! Prastiti minea!”
Taică-meu, care avea o mare putere de stăpânire de sine, l-a mângâiat pe creştet, iar când Alexandru s-a ridicat şi i-a sărutat mâna care îl mângâiase, l-a îmbrățişat.
Într-o după-amiază, venind de la şcoală, l-am găsit acasă. Cum am dat cu ochii de el, i-am şi spus, în ruseasca mea foarte aproximativă, că văzusem tancuri sovietice trecând pe strada principală a oraşului.
Alexandru, iest tanki na balşaia ulița.
Reacția lui? M-a privit încruntat, dar nici nu a confirmat, nici nu a infirmat spusele mele. Repetându-le – zgomotul monştrilor de oțel se auzea acum în casă – s-a uitat la mine tot încruntat, s-a dus la fereastră, a închis-o, a coborât jaluzelele, a aprins lumina electrică şi, în sfârşit, a vorbit:
Da, iest tanki, na iest sicret!
Era un „sicret” pe care îl auzea tot oraşul!
Într-una din zile, lăsându-ne „bumaga” prin care, după cum spusei, se interzicea orice găzduire obligatorie în casa noastră a vreunui ofițer ori subofițer sovietic, a hotărât – repet, fără să ne spună de ce – să se mute. Şi s-a mutat pe aceeaşi stradă, nu departe de unde locuiam, într-o mare casă boierească. La plecare, mi-a spus că mă va aştepta în fiecare seară la el, dar să nu plec decât la zece minute după ce va ciocăni de trei ori în numărul de tinichea al casei. Prudență? Poate. Dar aşa am făcut.
Noua cameră în care îşi adăpostea singurătatea nopților era o încăpere mare, proaspăt văruită, cu un pat, un şifonier şi o mare sobă de teracotă albă. În fiecare seară, la sosirea mea, focul ardea din plin în sobă, şi flăcările lui răspândeau o lumină de intimitate caldă până departe de gura sobei. În apropiere, Alexandru pusese două postate de călărie, pe care şedeam ca pe nişte pături groase. Îndată ce ne aşezam, Alexandru scotea din servietă Pravda şi citea tare, grav şi cu conştiinciozitate, ca în toate serile anterioare, articolul de fond, întrebându-mă cam din trei în trei minute, tot ca în toate serile anterioare, „Ponimaişi?”, iar eu îi răspundeam la fel ca în toate serile anterioare, „Niponimaiu”. Am răbdat acest ritual – căci de un ritual era vorba – încă vreo şase-şapte seri, înțelegând ceea ce intuisem mai demult, că el nu-mi citeşte mie articolul, ci că şi-l citeşte lui şi că această citire făcea parte într-adevăr dintr-un ritual sovietic de seară pe care se obişnuise să-l respecte, probabil că din adolescență, iar prezența mea îl ajuta să-l îndeplinească, dându-i poate sentimentul că astfel mă implica în ceea ce înțelegea el din articol. Am răbdat îndeplinirea acestui ritual cât timp a locuit în casa noastră, ca să nu-i excit spina politică iritativă. Dar acum, în noua lui locuință, continuarea desfăşurării ritualului mi se părea un abuz exagerat împotriva sistemului meu nervos, aşa că am reacționat conform sensibilității mele ultragiate. Într-o seară, după ce a terminat de citit articolul de fond din Pravda, i-am spus, liniştit:
Alexandru, eta propaganda.
S-a uitat la mine încruntat, cu buzele crispate într-un rictus de ură şi dispreț care m-a făcut să-mi zic: „Acuma mă-mpuşcă!”. Dar, după cum se vede, nu m-a împuşcat. Însă a mototolit ziarul şi zicând: „Da, eta propaganda”, a aruncat ghemul de hârtie în foc. Şi l-am privit împreună, în tăcere, umăr la umăr, cum îl cuprind flăcările şi cum treptat se transformă într-un gogoloi de jăratic irizând pâlpâiri aurii.
În amintire, este ultima imagine cu Alexandru. Nu ştiu dacă atunci ori altădată ne-am despărțit pentru totdeauna, el întorcându-se în lumea lui fără mine, şi eu întorcându-mă în lumea mea fără el.
11 februarie 2011
Ar fi putut să-şi anunțe sosirea apăsând butonul roşu al soneriei fixate, albă, pe uşciorul de cărămidă al portiței. Nu a făcut aşa. A preferat să-şi vestească vizita inopinată lovind cu ceva tare, un obiect de metal sau un pietroi, în tinicheaua numărului casei. Zgomotul violent, la un ceas de linişte al după-prânzului, i-a neliniştit pe toți casnicii, − mai ales după ce taică-meu – Dumnezeu să-l ierte! −, cu timbrul lui autoritar, l-a chemat pe omul care avea grijă de curățenia curții gospodăriei:
Crețule, ia cheia din cui şi du-te la portiță. E acolo un ofițer sovietic. Deschi-de-i şi lasă-l să intre, să-l auzim ce vrea. Da’ grăbeşte-te, că ăştia, de când au câştigat războiul, fac legea şi nelegea în lume. Dacă nu te grăbeşti, ne pomenim că trage cu pistolul în broască şi ne strică portița. Şi dacă intră cu forța, nu ştim ce ne mai poate aştepta.
Cuvintele lui taică-meu şi tonul alarmant al rostirii lor i-a îngrijorat pe toți masculii casei şi bineînțeles că şi pe mine şi pe prietenul meu Styk, un frumos dog danez, „mare cât un vițel” (cum se zicea, exagerându-i dimensiunile), dar puternic şi dotat cu un profund instinct de proprietate şi de paznic al spațiului în care trăia, instinct ce se manifesta foarte ciudat, original: lăsa pe oricine să intre în curte – poftit sau nepoftit −, dar oricinele intrat nu mai putea să iasă lesne, aşa cum intrase, pentru că Styk se plasa în dreptul ieşirii şi la orice mişcare a oricinelui intrat, mârâia, arătându-şi frumoşii lui canini, de parc-ar fi spus: „De intrat ai intrat pe-aici, dar, tot pe-aici nu vei putea ieşi!”.
Deschizându-i-se portița, ofițerul sovietic a păşit în curte târâind după el un ciobănesc german a cărui expresie timorată şi derutată mărturisea că lumea şi locul din jur îi erau străine, că simte lipsa stăpânului său cunoscut şi că nu pricepea nimic din ceea ce-i poruncea, strunindu-l, noul său stăpân. Era clar că încă nu învățase limba rusă...
Voind să-i iasă, totuşi, înainte musafirului sovietic nepoftit, pentru a preîntâmpina niscai neplăceri iscate dintr-o greşită înțelegere a relațiilor, taică-meu, dedat cu jocurile protocolare, a ieşit în loggia intrării. Dar nu singur – pentru că nu ştia să vorbească ruseşte −, ci însoțit de un fost coleg cernăuțean, ce-şi găsise adăpost, după al doilea refugiu din calea năvălitorilor sovietici, într-una din încăperile casei unde locuiam. Fostul coleg, domnul Păuş, avea, față de taică-meu şi față de toți casnicii, avantajul de a şti limba rusă, învățată într-o deportare de patru ani în Siberia, în calitate de prizonier austriac, în primul război mondial.
Ofițerul sovietic, tânăr şi de înălțime mijlocie, ne-a surprins pe toți, în primul rând prin salutul militar adresat celor doi bărbați din loggia intrării, apoi – pe mine îndeosebi – prin uniforma lui. Nu era îmbrăcat în haina şi pantalonii grosolani, din şiac, ai ofițerilor sovietici văzuți până atunci, ci într-o uniformă croită parcă „la comandă”, dintr-o stofă uşoară, fină, adecvată anotimpului, de culoare muştar, uniformă care-i venea „ca turnată”, iar pantalonii-i erau călcați proaspăt, cu dungă. Pe cap purta o caschetă de aceeaşi nuanță cu haina, cu banderolă roşie.
Eu, ținându-l ferm de zgardă pe Styk, gata, după cum mârâia, să intre în conflict deschis cu ciobănescul german prizonier de război, l-am văzut pe sovietic că duce mâna la buzunar şi scoate un ditamai browningul, îl încarcă şi-i îndreaptă țeava spre Styk. Nu aveam cum să-l apăr de împuşcătura ucigaşă altfel decât îngenunchind lângă el şi îmbrățişându-i grumazul. Aşa am şi făcut. Sovieticul a rămas o clipă stană de piatră, apoi a pus browningul în buzunar, a surâs – a fost primul surâs sovietic pe care l-am văzut – şi a zis: „Haraşo!”. Eu l-am tras pe Styk după mine în curtea din spatele casei şi l-am legat de butucul de lângă cuşca lui. În acelaşi timp, sovieticul l-a scos din florărie pe ciobănescul german prizonier de război şi l-a legat de grilajul gardului de fier forjat al casei de vis-à-vis, astfel încât „tratativele” au putut fi duse în pace.
Sovieticul venise cu o „bumaga” de rechiziție pentru douăzeci şi cinci de nopți. Ordinul din „bumagă” era clar şi excludea orice discuții. S-a stabilit şi ora sosirii în acea seară a „oaspetelui” sovietic: 21.
Cât timp au fost discutate condițiile rechiziționării, taică-meu şi fostul său coleg, translator benevol, au rămas în loggia intrării, pe când eu m-am apropiat încet, pas cu pas, de ofițerul sovietic, rămas în florărie, şi am avut timp să mă uit pe-ndelete la el. Era blond, cu ochi albaştri, proaspăt tuns şi proaspăt ras, iar cămaşa şi hainele de pe el erau curate. Vorbea puțin, scurt. La plecare a salutat tot milităreşte „gazdele”, a traversat strada, a dezlegat ciobănescul german prizonier şi s-a îndreptat spre centrul oraşului, târâind câinele după el ca pe un rob.
Cam după o oră, alarma casnicilor s-a potolit. N-aveam ce face altceva decât să încuiem şi să blocăm uşile, pentru că sovieticii îşi făcuseră un prost renume, că în casele în care intră, se îmbată şi violează femeile şi fetele. Ordinul din „bumaga” era categoric, iar „bumaga” era semnată de unul din ofițerii sovietici investiți de Stalin cu titlul de „mareşal”, după înfrângerea germanilor la Stalingrad. Mi se pare că „bumaga” era semnată de mareşalul Tolbuhin, iar tânărul ofițer pe care urma să-l „găzduim” (pe numele lui, simplificat româneşte, Alexandru) făcea parte din aghiotanții mareşalului.
După plecarea tânărului ofițer sovietic, casnicii s-au angrenat şi în discuții despre aspectul şi comportarea lui şi s-a stabilit să i se pună o dormeuză în sufragerie, singura încăpere unde nu locuia nimeni, într-un spațiu liber.
În ceea ce mă priveşte, pentru că atitudinea lui şi uniforma lui curată îmi făcuseră o bună impresie, pentru că îmi ziceam că războiul în care era implicat nu era al lui, ci al celor care îl provocaseră – direct sau indirect, prin tertipuri diplomatice – şi pentru că înțelesesem din spusele domnului Păuş, care vorbise mai mult cu tânărul ofițer sovietic, că era cam de aceeaşi vârstă cu mine, m-am hotărât să-l aştept omeneşte la ora sosirii. Deci am pus, la un capăt al mesei, două farfurii, tacâmuri, pe un platou patru sandvişuri, şi pe o tavă două pahare şi două păhărele, lângă trei sticle de băutură: vodcă, vin şi o sticluță de coniac.
Omul cu „bumaga” găzduirii obligatorii a sosit exact la orele 21. Altă bună impresie! De astă dată a sunat la poartă. I-am deschis şi l-am poftit prin gesturi să intre, spunându-i unul din puținele cuvinte ruseşti aproximativ ştiute: „pajaluste”. A intrat în vestibul, apoi în holul devenit sufragerie, unde l-am poftit, tot prin semne, să se aşeze şi să mănânce. Mai întâi m-a refuzat, dar văzând că mă aşez şi că iau un sandviş şi mănânc, a luat şi el unul şi ne-am ospătat amândoi, mâncând cele patru sandvişuri. Arătându-i paharele şi păhărelele, l-am întrebat: „Vodca?” Replică: „Niet!”. Apoi i-am arătat sticla de vin şi l-am întrebat: „Vin?”. Aceeaşi replică: „Niet!”. Arătân-du-i sticluța cu coniac, mi-a spus „niet” înainte de-a-l întreba, şi a adăugat: „Vodà iesti?”. I-am umplut paharul mare cu apă rece, contrariat, desigur, că mă nimerisem să fiu gazda unui rus care anula legenda ivanului simbolic, băutor numai de tării. Şi după ce mi-am sorbit păhărelul de coniac, am vrut să mă ridic şi să-i arăt locul unde va dormi,baia şi celelalte anexe higienice ale apartamentului. Nu m-a lăsat să mă ridic, ci, punându-şi mâna dreaptă pe brațul meu stâng mi-a poruncit (acesta este cuvântul potrivit tonului cu care mi-a spus): „Sideati!”, cuvânt al cărui sens nu era greu de priceput. Am rămas aşezat pe scaun. El însă s-a ridicat, s-a dus în vestibul şi s-a întors cu o solidă servietă din piele maron, a deschis-o şi a scos „organul” Partidului Comunist (bolşevic), Pravda. S-a reaşezat pe scaun şi a-nceput să citească tare articolul de fond tipărit pe prima pagină.
Bineînțeles că eu neştiind limba rusă, şi dânsul ştiind că eu nu pricep ceea ce-mi citeşte, el îşi citea sieşi articolul, cu o conştiinciozitate sobră şi devotă de călugăr benedictin îngenunchiat canonic. Dar pentru că vieții îi plac situațiile superlativ absurde, cineva ori ceva îl îndemna să mă întrebe din când în când, „Ponimaişi?”, adică „Înțelegi?”, întrebare la care eu răspundeam invariabil „Niponimaiu”, adică „Nu înțeleg”, ceea ce era întrutotul adevărat. Dar răspunsul meu nu l-a făcut să-şi întrerupă (aşa cum ar fi fost logic) citirea articolului, ci, dimpotrivă, parcă l-a îndemnat să o continue.
La un moment dat, citirea articolului din Pravda, totuşi, s-a terminat. I-am arătat oaspetelui meu anexele higienice şi dormeuza şi l-am salutat de „noapte bună” făcându-i un semn cu mâna ca de la fereastra trenului.
Am ținut un calendar al prezenței lui Alexandru în casa noastră, a întâmplărilor convețuirii şi a dialogurilor cu el mijlocite de fostul coleg cernăuțean al tatălui meu, adăpostit în casa noastră, dar cutremurul din 4 martie 1977 mi le-a îngropat subt dărâmături. Memoria păstrează, însă, câteva amintiri de neuitat din cele zece-douăsprezece zile cât a locuit Alexandru la noi şi din zilele următoare, când şi-a schimbat locuința, fără nicio explicație, lăsându-ne, totuşi, o „bumaga” prin care se interzicea orice altă rechiziție de spațiu din locuința noastră pentru vreun ofițer sau subofițer sovietic.
Una dintre cele mai trainice, dar şi bizare amintiri, care l-a caracterizat pe Alexandru, însă a constituit şi pretextul relației lui zilnice cu mine, relație absurdă, dar reală, a fost ritualul seral, în care el citea tare, cu evidentă concentrare spirituală şi încredere în adevărul exprimat de cuvintele citite, articolul de fond din Pravda. Îl citea pentru sine şi pentru mine, care, repet, nu înțelegeam nimic din ceea ce-mi citea, însă el mă întreba mereu: „Ponimaişi?”, iar eu îi răspundeam mereu: „Niponimaiu!”.
Familiile casei obişnuindu-se repede cu prezența lui Alexandru, nestingheritoare, ba chiar agreabilă prin atitudinele-i civilizate, iar lui plăcându-i să-i simtă pe cei din juru-i binevoitori cu el, convorbirile – prin tălmăcitor, bineînțeles, şi prin semne convenționale – au devenit din ce în ce mai frecvente, mai ales după ce Alexandru le-a scris maică-sii şi soră-sii că se simte bine în mijlocul nostru, „ca în familie”, iar ele i-au răspuns mulțumindu-ne pentru cum ne purtăm cu el. Evident, ne-a părut bine că undeva, într-un oraş din depărtările Rusiei, Alexandru are o mamă şi o soră sensibile la felul nostru omenos de a ne purta cu el, deşi într-una din zile, întâlnindu-l pe stradă şi făcându-i eu un semn prietenos de salut cu mâna şi el nerăspunzându-mi, seara, când a venit acasă, l-am întrebat dacă nu mă văzuse. Mi-a răspuns că mă văzuse, dar că nu avea voie să aibă relații prieteneşti cu foştii aliați ai germanilor, duşmani ai U.R.S.S. Deci maică-sa şi soră-sa le mulțumeau duşmanilor U.R.S.S. că se poartă omeneşte cu fiul şi fratele lor, care ne socotea, în public şi oficial, duşmani...
Dar să mă întorc la povestioarele cu Alexandru.
Într-o dimineață intrând în fostul hol, devenit, prin aglomerarea locatarilor, sufragerie şi, prin rechiziție, dormitorul lui Alexandru, unde din întâmplare ne adunasem mai mulți, „sovieticul nostru” venind evident de la baie, cu un prosop eponjat trecut pe după gât, ținea într-o mână o periuță de dinți, iar în cealaltă un tub de pastă pe care îl storcea umplând de două-trei ori periuța, spălându-se pe dinți în fața noastră şi înghițind „rezultatul”. Ca să evit continuarea acelei spălări până la sfârşitul pastei, l-am rugat pe translatorul nostru benevol să-i spună că nu aşa se spală dinții, dar el a refuzat să-i traducă spusele mele, pretextând că, jignit, Alexandru ne va împuşca pe toți. Atunci l-am rugat să-i spună că eu vreau să-i arăt cum trebuie să se spele pe dinți şi că-l rog, dacă se supără, să mă pedepsească pe mine. I-a tradus cuvintele mele, iar eu l-am luat pe Alexandru de mână şi, ducându-mă cu el la baie, i-am arătat cum se folosesc periuța şi tubul de pastă, şi cum trebuie să-şi clătească gura cu apă. Întorcându-ne în camera lui de noapte, mi-a mulțumit prin translator că i-am arătat cum se foloseşte pasta de dinți şi ne-a spus că în U.R.S.S. nu existau tuburi cu pastă de dinți şi că oamenii, când le-au văzut mai întâi, au crezut că ele conțin un fel de mâncare nemțească şi deci o întindeau pe pâine şi o mâncau.
Într-altă dimineață, înainte de a pleca la slujba lui, a dorit să-i arate lui taică-meu browningul cu care îl amenințase pe Styk. A scos arma din buzunar, i-a scos încărcătorul şi l-a pus pe servantă, după care, ținând revolverul în mâna dreaptă, corect, cum se ține orice revolver, s-a apropiat de taică-meu, rostind cu evidentă satisfacție de învingător: „Eta nemețki pistol!”. Era o armă capturată de la inamici. Taică-meu, săracul, căruia-i era o teamă cumplită de armele de foc, poate pentru că, fiind procuror, cercetase multe crime comise, şi accidental, cu revolvere, poate pentru că pur şi simplu îi era frică de armele de foc, întinsese amândouă mâinile cu palmele deschise spre Alexandru, ca şi când ar fi vrut să-i împiedice apropierea cu „nemețki pistol”, rostind mereu imperativ: „Nu! Nu! Nu!”. Dar rusnacul era atât de mândru de captură, încât părea să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic. Şi a apăsat pe trăgaci. Zgomotul împuşcăturii ne-a încremenit pe toți. Dar văzându-l pe taică-meu în picioare, mi-am revenit în fire: glonțul „dedicat” lui Styk şi rămas pe țeavă, se înfipsese în parchet, la doi centimetri de laba piciorului drept al lui taică-meu. Maică-mea a izbucnit în plâns, iar eu m-am uitat la sovietic cu o ură albă şi rea, din care nu m-a scos decât gestul lui tulburător: s-a aruncat în genunchi la picioarele lui taică-meu, cerându-i iertare în hohote: „Babuşka! Babuşka! Prastiti minea! Prastiti minea!”
Taică-meu, care avea o mare putere de stăpânire de sine, l-a mângâiat pe creştet, iar când Alexandru s-a ridicat şi i-a sărutat mâna care îl mângâiase, l-a îmbrățişat.
Într-o după-amiază, venind de la şcoală, l-am găsit acasă. Cum am dat cu ochii de el, i-am şi spus, în ruseasca mea foarte aproximativă, că văzusem tancuri sovietice trecând pe strada principală a oraşului.
Alexandru, iest tanki na balşaia ulița.
Reacția lui? M-a privit încruntat, dar nici nu a confirmat, nici nu a infirmat spusele mele. Repetându-le – zgomotul monştrilor de oțel se auzea acum în casă – s-a uitat la mine tot încruntat, s-a dus la fereastră, a închis-o, a coborât jaluzelele, a aprins lumina electrică şi, în sfârşit, a vorbit:
Da, iest tanki, na iest sicret!
Era un „sicret” pe care îl auzea tot oraşul!
Într-una din zile, lăsându-ne „bumaga” prin care, după cum spusei, se interzicea orice găzduire obligatorie în casa noastră a vreunui ofițer ori subofițer sovietic, a hotărât – repet, fără să ne spună de ce – să se mute. Şi s-a mutat pe aceeaşi stradă, nu departe de unde locuiam, într-o mare casă boierească. La plecare, mi-a spus că mă va aştepta în fiecare seară la el, dar să nu plec decât la zece minute după ce va ciocăni de trei ori în numărul de tinichea al casei. Prudență? Poate. Dar aşa am făcut.
Noua cameră în care îşi adăpostea singurătatea nopților era o încăpere mare, proaspăt văruită, cu un pat, un şifonier şi o mare sobă de teracotă albă. În fiecare seară, la sosirea mea, focul ardea din plin în sobă, şi flăcările lui răspândeau o lumină de intimitate caldă până departe de gura sobei. În apropiere, Alexandru pusese două postate de călărie, pe care şedeam ca pe nişte pături groase. Îndată ce ne aşezam, Alexandru scotea din servietă Pravda şi citea tare, grav şi cu conştiinciozitate, ca în toate serile anterioare, articolul de fond, întrebându-mă cam din trei în trei minute, tot ca în toate serile anterioare, „Ponimaişi?”, iar eu îi răspundeam la fel ca în toate serile anterioare, „Niponimaiu”. Am răbdat acest ritual – căci de un ritual era vorba – încă vreo şase-şapte seri, înțelegând ceea ce intuisem mai demult, că el nu-mi citeşte mie articolul, ci că şi-l citeşte lui şi că această citire făcea parte într-adevăr dintr-un ritual sovietic de seară pe care se obişnuise să-l respecte, probabil că din adolescență, iar prezența mea îl ajuta să-l îndeplinească, dându-i poate sentimentul că astfel mă implica în ceea ce înțelegea el din articol. Am răbdat îndeplinirea acestui ritual cât timp a locuit în casa noastră, ca să nu-i excit spina politică iritativă. Dar acum, în noua lui locuință, continuarea desfăşurării ritualului mi se părea un abuz exagerat împotriva sistemului meu nervos, aşa că am reacționat conform sensibilității mele ultragiate. Într-o seară, după ce a terminat de citit articolul de fond din Pravda, i-am spus, liniştit:
Alexandru, eta propaganda.
S-a uitat la mine încruntat, cu buzele crispate într-un rictus de ură şi dispreț care m-a făcut să-mi zic: „Acuma mă-mpuşcă!”. Dar, după cum se vede, nu m-a împuşcat. Însă a mototolit ziarul şi zicând: „Da, eta propaganda”, a aruncat ghemul de hârtie în foc. Şi l-am privit împreună, în tăcere, umăr la umăr, cum îl cuprind flăcările şi cum treptat se transformă într-un gogoloi de jăratic irizând pâlpâiri aurii.
În amintire, este ultima imagine cu Alexandru. Nu ştiu dacă atunci ori altădată ne-am despărțit pentru totdeauna, el întorcându-se în lumea lui fără mine, şi eu întorcându-mă în lumea mea fără el.
11 februarie 2011