Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
PROSTITUATA-COPIL
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Romane-protest față de indiferența lumii
Două cărți publicate relativ recent în aceeaşi colecție, Fiction Connection, la Editura Trei, determină reflecții privind relația ficțiunii cu realitatea şi condiția literaturii: Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti (Editura Trei, 2009) şi Jurnalul albastru de James Levine (traducere din engleză şi note de Laurențiu Dulman, 2010, prima ediție The Blue Notebook a apărut în iunie 2009). Ambele romane intră într-o zonă mai largă de interes, de problematizare, ce antrenează şi asociază societatea civilă şi viața comunității, pun în discuție rolul autorităților (familie, şcoală, protecția copilului) şi, nu în ultimul rând, funcția presei. Ambii scriitori au avut ca punct de pornire fapte adevărate care au trezit revoltă şi, în mod evident, dorința violentă de acțiune.
James Levine este profesor de medicină la Clinica Mayo, savant şi cercetător cunoscut pe plan mondial. Când a făcut o cercetare medicală în Komatipura, un cartier rău-famat din Mumbai, pătrunzând acolo însoțit de un polițist şi de un ofițer al Națiunilor Unite pentru a intervieva copiii străzii, James Levine a descoperit Strada Cuştilor. Spectacolul străzii a fost probabil o experiență terifiantă, acolo se prostituau o parte din jumătatea de milion de copii indieni supuşi sclaviei sexuale, trăind închişi în spații mici, expuşi public ca ofertă. Iar imaginea care l-a şocat a fost cea a unei fetițe, care stătea în fața cuştii sale şi scria într-un caiet albastru. Despre ea autorul scrie chiar pe prima pagină, unde adresează mulțumiri celor care l-au ajutat să scrie cartea: „Cel mai important este că fără Batuk, fata în sari roz, cu bordură în culorile curcubeului, n-aş fi avut ce povesti.”
Mai mult ca sigur detaliile care compun povestea lui Batuk din Jurnalul albastru adună mărturii culese de James Levine din discuțiile cu aceşti copii. Şi tot în mod cert, ambiția de a deveni autor de ficțiune şi câştigul bănesc nu au fost cauzele care l-au determinat pe medicul faimos să scrie. Dedicația „Pentru fiicele mele” lasă loc bănuielii că i-a privit pe copiii de pe Strada Cuştilor nu doar cu ochii medicului, ci şi ai părintelui, gândind poate la diferența de viață şi de şanse între fiicele sale şi copiii străzii. De altfel, autorul a decis ca toate încasările din SUA să fie donate pentru a ajuta pe copiii abandonați şi exploatați.
Tot de experiențe-şoc a avut parte şi Doina Ruşti: „Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Bineînțeles, ştiu foarte bine că în jurul meu există prostituție infantilă, copii mutilați, agresați, ucişi, împinşi să supraviețuiască în genunchi, de cum văd ochiul soarelui. Dar în titlul acesta de ziar mai era ceva: o făloşenie grețoasă a vânătorului de rating.”
Primului şoc, legat de conținutul ştirii (o fetiță de 11 ani incriminată că i-a îmbolnăvit de sifilis pe bărbații unui sat întreg), i se adaugă al doilea, generat de amănuntele oferite de ziar: fetița se prostitua de la 9 ani, iar între clienții ei se numărau şi bărbați de 80 de ani. Al treilea şoc a provocat şi declanşat mai multe acțiuni, inclusiv scrisul: aproape toate cotidianele importante au preluat ştirea-bombă, fără să înceapă o anchetă jurnalistică serioasă în satul din județul Vaslui ori măcar să verifice informația. Iar „indiferența năucitoare” ca reacție a presei a determinat-o pe Doina Ruşti să cerceteze subiectul, a colindat o vară întreagă prin satele din sudul țării, a stat de vorbă cu copii şi maturi, iar discuțiile duc la o constatare zdrobitoare: „În aproape orice sat există o astfel de ființă, bătută, izgonită de-acasă, nevoită să intre în tot felul de întâmplări care se petrec întotdeauna cu voia şi cu ajutorul maturilor.”
Revenind la cele două romane, ele au în comun mai multe aspecte: personajul principal – o fetiță silită să iasă brusc din paradisul copilăriei ajunge să se prostitueze, familii odioase o alungă, păstrând însă fațada normalității, o comunitate ca satul românesc sau grupurile sociale indiene acceptă prostituția ca parte din existența cotidiană. Dar fundalul narațiunii semnalează că la începutul secolului XXI, țări aflate la distanță uriaşă una de alta, tind să se apropie şi să se asemene prin fenomene ce transcend granițele ficțiunii.
Radiografie şi confesiune
Cele două romane se deosebesc radical prin structura narativă. Doina Ruşti a ales formula prozei realiste, cu o construcție complexă, ce permite o mare densitate a faptelor relatate: „o poveste simplă în care sunt inserate alte 13 poveşti, un fel de sertare ale romanului, care alcătuiesc povestea subterană a unei stări de lucruri”. Dar povestea-ramă o are ca eroină pe Lizoanca şi vârsta de 11 ani leagă între ele personajele secundare, urmărite cum lunecă interior dinspre un prezent sordid sau umilitor spre momentul din trecut, când s-a produs primul declic serios al conştiinței. Traumele trăite la 11 ani de părinții fetei, de bunica Tori, de Sanitară, de polițistul Vică şi de toți cei ce întâlniți pe drumul străbătut de Lizoancă explică într-un fel cruzimea etalată ca oameni maturi. Vârsta de 11 ani este liantul ce dă consistență şi profunzime cărții, prag înalt, între copilărie şi adolescență.
Scriitoarea explică alegerea acestei vârste a personajelor, justificată subiectiv şi obiectiv în acelaşi timp: „Am scris romanul pe nerăsuflate, lăsându-mă în seama poveştii despre o fetiță dârză, hotărâtă, inteligentă şi aflată în război cu toată lumea. Lizoanca are ceva din mine, dar mai cu seamă are ceva din vârsta superbă de 11 ani. Nu cred că întâmplător au ieşit la suprafața istoriei întâmplările despre copii care au această vârstă. Ea este una a trezirii lucidității.”.
Prima parte a romanului („Unsprezece ani”) se compune din episoadele-cheie trăite la 11 ani de câteva personaje (Greblă, Petrache, Păduchioasa şi Cristel). A doua parte („Lista Sanitarei”) dezvăluie secretele altor personaje, a treia parte („Pantofiorii de tinichea”) o arată pe Lizoanca în relație cu lumea, mijlocită de televiziune şi de Trestiana, vedeta-copil care vine în sat ca să-şi sporească popularitatea. Epilogul cuprinde altă încercări ale fetei, ajunsă în capitală, întâi în spital, apoi la un centru pentru copii abuzați, episoade ce adâncesc investigația socială.
Romanul lui James Levine are două părți. Prima parte se intitulează „Jurnalul albastru” şi cuprinde confesiunea unei fete de 15 ani, relatând întâmplările prin care a trecut în ultimii şase ani: viața dusă în sat, în mijlocul familiei, drumul făcut cu tatăl ei la Mumbai, traume ale inițierii în profesia de prostituată, traiul în cuşca unde se prostituează, prietenia cu un băiat din altă cuşcă, amintirile despre împrejurările în care a învățat să scrie şi să citească, ajutată de misionari, când fusese internată pentru a fi tratată de TBC.
A doua parte continuă jurnalul aceleiaşi fete, Batuk: „Coli numerotate găsite la hotelul imperial din Mumbai”, notațiile sunt făcute în cursul şederii în Apartamentul Tigrului, ea a devenit conştientă de condiția de prostituată, ca întreținută a unui tânăr, instrument ales de tatăl acestuia pentru a-i desăvârşi educația virilă. Scrisul o ajută să reziste, fiindcă abuzurile nu au încetat, dimpotrivă, lasă răni mai mari şi în trup şi în suflet. Ceea ce s-ar putea numi aici epilog este un basm creat de Batuk prin care evadează din real în fabulos, din hidoşenia vieții în alt tărâm.
Lizoanca la 11 ani impresionează prin caleidoscopul destinelor, prin personajele colorate şi pitoreşti, tragice sau groteşti şi cucereşte prin autenticitate, căci nu se sfieşte să caute în faptul divers sâmburele ficțiunii, să-l hrănească până rodeşte. Jurnalul albastru captează prin inocența şi puritatea confesiunii făcute de un copil care descoperă viața în aspectele ei odioase şi-o transfigurează până la miraculos. Ambele demonstrează voința autorilor de a schimba ceva din rostul unei lumi în care se petrec asemenea orori, măcar prin şocul produs de o lectură incomodă.
Lizoanca şi Batuk
Lizoanca are 11 ani, trăieşte în Satul Nou, într-o familie aparent normală, cu tatăl a cărui autoritate se manifestă prin bătăi şi înjurături, cu o mamă lipsită parcă de instinct matern. Inteligentă şi dârză, cu o voință uluitoare de supraviețuire, fetița s-a maturizat brusc, fără ca maturizarea să fie pregătită firesc, ci precipitată dureros. De aici vine şi dorința ei de evadare, cu toate riscurile ce o aşteaptă.
Batuk Ramasdeen este o fetiță indiană, născută într-un sat, a cărui amintire o duce mereu cu ea. Dar, când are 9 ani, tatăl o vinde unui proxenet din Mumbai, acesta, la rândul lui o plasează licitatorului care oferă prețul cel mai bun pentru o tânără virgină. Batuk ajunge la un „orfelinat” , haltă pentru inițiere în noua profesie, iar de acolo într-o cuşcă mică pe Common Street.
Fetițele se prostituează pentru un preț derizoriu: obiecte mărunte, cum sunt tenişii primiți de la Greblă de Lizoanca, ceva mâncare şi un loc de dormit pentru Batuk. Nu se pot bizui decât pe ele însele, pentru că toți din jur abia aşteaptă să profite. Lizoanca se vede silită să ofere servicii sexuale viceprimarului şi polițistului din sat, Batuk trebuie să satisfacă şi zece bărbați pe zi uneori, tratată mizerabil de ei, lovită şi violată până şi de medicul care o consultă.
Bătăile primite acasă le încadrează pe Lizoanca şi pe Batuk în acelaşi tipar: copii abuzați de părinți. Lizoanca la 11 ani se deschide cu o scenă atroce, loviturile şi înjurăturile pe care le administrează tatăl au ca răspuns gesturi şi vorbe pe măsură. Câteva dintre ele au intrat deja într-un soi de folclor al educației la români, ca replica deja celebră: „eu te-am făcut, eu te omor!”. Batuk rememorează corecțiile administrate chiar de propria mamă, care atunci i-au provocat hohote de plâns, dar vede în ele pregătirea pentru ce urma să îndure.
Sărăcia apropie cele două familii, ca şi schimbările profunde pentru care oamenii nu sunt pregătiți. Doina Ruşti radiografiază satul românesc din ultimele decenii, iar James Levine schițează viața din satele indiene: sărăcia împinsă la extrem, oameni deveniți părinți fără să aibă minima dorință şi pregătire firească, naturală şi socială pentru asemenea rol. Aşa că în asemenea lumi, copiii se nasc sortiți de la început distrugerii şi alienării, în fond ca victime duble, atât ale unei familii incapabile să-i crească şi să-i educe, cât şi ale unei societăți nepăsătoare.
Este vorba de societăți tradiționale, aruncate de o istorie grăbită în modernitate, căreia nu i se pot adapta decât superficial. Cutumele străvechi şi-au pierdut sensul şi rostul, au lăsat doar un gol, iar educația adecvată pentru epoca nouă în care i-a aruncat o istorie plină de fracturi şi de salturi lipseşte cu desăvârşire. Satul Nou de pe apa Neajlovului şi Dreepah-Jil aproape că nu se deosebesc când este vorba de a calcula şansele mici ale celor născuți acolo: şansa de a supraviețui, de a fi îngrijiți şi educați cu adevărat, nu formal, superficial.
Prăjitură şi croasant
Apropierea cea mai semnificativă între Lizoanca şi Batuk o reprezintă prăjitura. Batuk foloseşte o întreaga terminologie a gătitului de prăjituri ca să descrie actul sexual, transfer ce arată o strategie de autosugestie, care face posibilă rezistența în fața experiențelor prin care trebuie să treacă. În acelaşi timp, se vede clar că patronii bordelului unde copiii sunt exploatați recurg la metode aproape diabolice de a le exploata ingenuitatea vârstei, de a-i dresa pentru a accepta orice abuz, încurajând un asemenea limbaj.
A găti prăjituri, a coace prăjituri ca termeni desemnând actul erotic, clienții numiți unchi sau metaforele „acadea” şi „iepuraş” pentru cele două organe sexuale, cel masculin şi cel feminin, induc iluzia unei atmosfere familiare, toate însoțite de promisiunea unor daruri, ca să nu mai adaugăm şi declarațiile de iubire pe care proxeneții le fac copiilor, ierarhiile unde îi plasează ca preferințe. Câştigurile obținute din exploatarea lor condiționează felul în care sunt tratați, iar grija şi iubirea apar ca răsplată pentru strădania lor.
Cât despre Lizoanca, ea nu ştie cuvântul prăjitură şi ce înseamnă el, deliciul suprem este pentru ea un croasant. Autoarea a şi insistat într-un interviu realizat de Ovidiu Şimonca (Observator cultural, nr. 465 din martie 2009) asupra unui episod din cadrul cercetării pe care a făcut-o ca să înțeleagă faptele din ştirea bombă de presă, episod care demonstrează cât de adânci pot fi traumele ieşite din nepăsarea adulților față de măruntele bucurii ale unui copil:
„În mare, am urmărit povestea fetiței acuzate c-a umplut satul de sifilis. M-a impresionat o întîmplare povestită de asistentul ei social, Ionel Brătianu: după ce a fost adusă la cămin, cineva a întrebat-o dacă nu vrea o prăjitură, însă fetița n-a răspuns. Inițial, psihologul a crezut că este vorba despre un blocaj emoțional, a interpretat în toate felurile tăcerea ei, ca după un timp să-şi dea seama că, de fapt, cuvîntul prăjitură îi era complet necunoscut.”
Dar în locul prăjiturii, Lizoanca primeşte ca dar de la un prieten din grupul vagabond altă minunăție, un croasant. Şi se bucură de plăcerea de a-l savura, pentru că senzațiile pe care le încearcă depăşesc fantezia: „fetița muşcă din croasant şi mestecă încet, atentă la gustul care se închega lent, pe măsură ce crema de ciocolată cuprindea foetajul de catifea. În mod paradoxal, se combina impresia de sațietate şi de foame fără sfîrşit, furişată în gustul plin, susținut de o mie de flori şi de o mie de dulciuri diferite, de ciocolate topite şi creme ample, ascunse în pliurile nenumărate ale unei prăjituri pe care Lizoanca nici nu şi-o imaginase“.
Şi socotelile făcute de Batuk ca să facă prăjituri cu mare grijă, încât toată lumea să fie mulțumită, şi senzațiile delicioase pe care le simte Lizoanca, produse de un banal croasant, sunt între puținele momente când ele îşi regăsesc câte ceva din farmecul şi ingenuitatea anilor pe care îi au. Li se opun scenele de sex, uneori penibile, alteori scabroase, dovadă că adulții transformă paradisul copilăriei în infern, ei înşişi prelungind la maturitate multe traume ale propriei copilării sau frustrări ale adolescenței.
Evadări: prietenie şi fantezie
Şi totuşi, cum rezistă cele două fete infernului zilnic? Ele au două supape ori mai bine zis două căi de evadare, în prietenie şi în fantezie. Lizoanca face parte dintr-un grup de copii certați cu familia şi şcoala, ei şi-au găsit cotloane şi ascunzişuri: Păduchioasa, Titoaşcă şi Goarna. Batuk are un singur prieten, un băiat de vârsta ei, Puneet căruia îi împărtăşeşte grijile şi pe care îl compătimeşte, locuind şi el într-o cuşcă, îndurând abuzuri din partea unor polițişti, castrat când ajunge la pubertate. Prietenia însă nu le ajută decât prea puțin, nu le schimbă destinul. Aşa că le rămâne doar evadarea în fantezie. Lizoanca trăieşte într-un sat de pe apa Neajlovului, aflat totuşi la 25 de kilometri de capitală, şi una dintre atracțiile magice este televizorul. De câte ori poate vedea micul ecran rămâne pur şi simplu fascinată. Micul ecran este portalul sau fanta magică spre o realitate alternativă, de a cărei existență fetița nu avea habar.
Mai mult, Trestiana, vedeta-copil, este un fel de dublu din altă lume, apariția ei în Satul Nou, darurile aduse pentru Lizoanca, pantofiorii de tinichea şi rochia verde cu buline albe, par de domeniul miraculosului, fiindcă dorințele i se împlinesc fetiței oropsite ca într-o poveste, toți o admiră, apare şi într-un videoclip alături de vedetă. Felul în care fetițele se revăd nu face decât să amplifice viziunea întunecată asupra vârstei de 11 ani. Trestiana este şi ea un copil de care a abuzat propriul tată, aşa că ajunge tot la casa de protecție a copiilor, dar însărcinată. Incestul nu este perceput în ordine morală, ci mai curând într-o ordine practică a lucrurilor: Lizoanca face o comparație între bătăile primite de ea şi burta umflată a Trestianei, chibzuind care nenorocire pare mai uşor de îndurat.
Batuk aparține unei lumi trăind încă într-o cultură orală, ei nu i-au lipsit poveştile narate de tatăl ei. Iar povestea ce străbate romanul se numeşte „Leopardul cu ochi de argint”, se fac referiri la ea încă de la început iar integral apare în final. Dar între cele două recurențe ale poveştii cu rol de „mise-en-abîme” se strecoară altă poveste neobişnuită, „Grăuntele de orez” inspirată de prietenul Puneet, şi, presărate pe parcursul cărții, mai multe poezii născocite de fetița cu imaginație şi sensibilitate extraordinare.
„Grăuntele de orez” seamănă mai curând a antipoveste: păstrează schema cunoscută cu o perturbare a echilibrului, încercarea de refacere prin călătoria eroului numit Puneet, ca şi o înfruntare cu un uriaş, încheiată cu victoria, dar toate reacțiile eroului şi semnificațiile faptelor sunt răstălmăcite. Tot răsucită şi inversată este şi rama poveştii, istorisită fiind de un maestru ca să fie pildă pentru ucenicii săi.
„Leopardul cu ochi de argint” transferă în tărâmul miraculosului biografia lui Batuk, ca şi persoanele care i-au marcat copilăria şi adolescența. Este una din cele mai înduioşătoare şi stranii poveşti dintre atâtea născociri ale scriitorilor, şi poate ar fi interesant de citit şi în cheie psihanalitică, nu doar în cheia fabuloasă. Este evident că povestea focalizează tot romanul şi are multiple corespondențe cu epica şi episoadele narate.
Fiice şi tați
Esența celor două romane riscă să rămână invizibilă după o primă lectură. Cititorul îşi împarte atenția între priza la real şi insolitarea împinsă spre fabulos ori grotesc, aşa că poate ignora cu uşurință relația profundă pe care se bazează fiecare ficțiune, triunghiul consacrat al familiei, în care polii ce provoacă tensiunea sunt fiica şi tatăl, față de care mama rămâne o prezență feminină ştearsă, concurată de cea a bunicii.
Şi aici resortul ce declanşează analiză se află tot într-o mărturie a scriitoarei din acelaşi interviu publicat îndată după apariția cărții (Observator cultural, nr. 465, martie 2009). Întrebarea pusă de Ovidiu Şimonca ținteşte interogația socială implicată în roman: „Într-o lume în care educația sexuală se face, chipurile, sistematic, într-o lume în care fetele tinere mai ştiu ce înseamnă sarcină, sex protejat, viață de cuplu, de ce Lizoanca trăieşte în bătaia vîntului, de ce e obturată în fața dragostei? Ce şansă dați fetelor din satele pe care le-ați vizitat să nu ajungă ca Lizoanca?”
Iar răspunsul autoarei atinge pieziş miezul problemei: „Satul românesc este un loc din care scapă cine poate. De altfel, toate Lizoancele sînt pe cont propriu. Răspunsul pe care îl dă romanul meu la această întrebare se leagă de statutul paternal. Oamenii acceptă incredibil de uşor rolul de părinți, iar uneori nu numai că nu ştiu ce presupune acest lucru, ci ajung să protesteze involuntar, nemulțumiți de misiunea lor. În roman, tatăl Lizoancăi îşi focalizează asupra copilului toate fricile şi nemulțumirile lui de orfan. Între Lizoanca şi tatăl ei se desfăşoară un război început în urmă cu două generații.”
Cristel, tatăl, pare să o urască pe Lizoanca, iar purtarea duşmănoasă a fetei este pe măsura acelei uri. Tatăl proiectează asupra fetiței trauma lui secretă, căci destrăbălarea ei repetă peste timp pe cea a propriei mame. Loviturile şi înjurăturile stau adunate în străfundurile sale şi ele răbufnesc cu întârziere. Bărbatul îşi urăşte şi fiica şi mama, contopite în aceeaşi imagine a prostituatei, prins fără ieşire între două conflicte interioare, la nivel inconştient. În fața lor, soția nu poate riposta, nici interveni decât temperând.
Batuk ştie că este fiica iubită a tatălui, ei îi spune poveşti, o numeşte leopardul cu ochi de argint. Dar acelaşi tată se dovedeşte slab şi ticălos, când minte acasă că a dus-o la doctor pe fetița bolnavă, dar mai ales când porneşte cu ea în călătorie la Mumbai ca s-o vândă. Aşa că Batuk va duce mereu povara acestei iubiri şi a trădării tatălui preaiubit. Poate că nu este o întâmplare că la plecarea din sat Batuk îi vorbeşte copacului, care-i răspunde, ca un prim transfer pe care-l face pentru a rezista, găsind în el figura paternă care-I dă prima lecție de viață.
Fiecare fetiță se simte prințesa unui rege sau împărat care este propriul tată. Iar mama, fie ea cea adevărată sau cea vitregă, este cea mai serioasă rivală şi duşmană, de aceea asupra ei se proiectează o imagistică ambiguă, de zână sau vrăjitoare. Ambele romane confirmă relațiile complicate din fiecare triunghi compus din tată-fiică-mamă, poziția periferică a mamei şi tensiunile mari ale principalilor actanți, ce ating uneori cote insuportabile.
În fond, felul în care se prostituează Lizoanca spune mult despre lipsa afecțiunii paterne, poate că fiecare dintre bărbații spre care ea se îndrepta este un substitut al tatălui tandru şi ocrotitor, pe care îl căuta cu frenezie la nivel inconştient. Batuk îşi transfigurează cuşca în care trăieşte într-un palat în care ea domneşte ca prințesă.
Citite astfel, romanele ascund alte poveşti, ele seamănă cu nişte palate misterioase, având mai multe porți. Totul depinde şi de poarta aleasă ca să pătrunzi în palat şi de cheia avută la îndemână ca să o deschizi, fiindcă de la fiecare poartă pornesc alte drumuri ce te duc în locuri surprinzătoare. Nu-ți rămâne decât curiozitate şi pasiunea secretelor interioare ca să începi călătoria şi să descoperi partea nevăzută a unor lumi în aparență binecunoscute şi previzibile.
Două cărți publicate relativ recent în aceeaşi colecție, Fiction Connection, la Editura Trei, determină reflecții privind relația ficțiunii cu realitatea şi condiția literaturii: Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti (Editura Trei, 2009) şi Jurnalul albastru de James Levine (traducere din engleză şi note de Laurențiu Dulman, 2010, prima ediție The Blue Notebook a apărut în iunie 2009). Ambele romane intră într-o zonă mai largă de interes, de problematizare, ce antrenează şi asociază societatea civilă şi viața comunității, pun în discuție rolul autorităților (familie, şcoală, protecția copilului) şi, nu în ultimul rând, funcția presei. Ambii scriitori au avut ca punct de pornire fapte adevărate care au trezit revoltă şi, în mod evident, dorința violentă de acțiune.
James Levine este profesor de medicină la Clinica Mayo, savant şi cercetător cunoscut pe plan mondial. Când a făcut o cercetare medicală în Komatipura, un cartier rău-famat din Mumbai, pătrunzând acolo însoțit de un polițist şi de un ofițer al Națiunilor Unite pentru a intervieva copiii străzii, James Levine a descoperit Strada Cuştilor. Spectacolul străzii a fost probabil o experiență terifiantă, acolo se prostituau o parte din jumătatea de milion de copii indieni supuşi sclaviei sexuale, trăind închişi în spații mici, expuşi public ca ofertă. Iar imaginea care l-a şocat a fost cea a unei fetițe, care stătea în fața cuştii sale şi scria într-un caiet albastru. Despre ea autorul scrie chiar pe prima pagină, unde adresează mulțumiri celor care l-au ajutat să scrie cartea: „Cel mai important este că fără Batuk, fata în sari roz, cu bordură în culorile curcubeului, n-aş fi avut ce povesti.”
Mai mult ca sigur detaliile care compun povestea lui Batuk din Jurnalul albastru adună mărturii culese de James Levine din discuțiile cu aceşti copii. Şi tot în mod cert, ambiția de a deveni autor de ficțiune şi câştigul bănesc nu au fost cauzele care l-au determinat pe medicul faimos să scrie. Dedicația „Pentru fiicele mele” lasă loc bănuielii că i-a privit pe copiii de pe Strada Cuştilor nu doar cu ochii medicului, ci şi ai părintelui, gândind poate la diferența de viață şi de şanse între fiicele sale şi copiii străzii. De altfel, autorul a decis ca toate încasările din SUA să fie donate pentru a ajuta pe copiii abandonați şi exploatați.
Tot de experiențe-şoc a avut parte şi Doina Ruşti: „Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Bineînțeles, ştiu foarte bine că în jurul meu există prostituție infantilă, copii mutilați, agresați, ucişi, împinşi să supraviețuiască în genunchi, de cum văd ochiul soarelui. Dar în titlul acesta de ziar mai era ceva: o făloşenie grețoasă a vânătorului de rating.”
Primului şoc, legat de conținutul ştirii (o fetiță de 11 ani incriminată că i-a îmbolnăvit de sifilis pe bărbații unui sat întreg), i se adaugă al doilea, generat de amănuntele oferite de ziar: fetița se prostitua de la 9 ani, iar între clienții ei se numărau şi bărbați de 80 de ani. Al treilea şoc a provocat şi declanşat mai multe acțiuni, inclusiv scrisul: aproape toate cotidianele importante au preluat ştirea-bombă, fără să înceapă o anchetă jurnalistică serioasă în satul din județul Vaslui ori măcar să verifice informația. Iar „indiferența năucitoare” ca reacție a presei a determinat-o pe Doina Ruşti să cerceteze subiectul, a colindat o vară întreagă prin satele din sudul țării, a stat de vorbă cu copii şi maturi, iar discuțiile duc la o constatare zdrobitoare: „În aproape orice sat există o astfel de ființă, bătută, izgonită de-acasă, nevoită să intre în tot felul de întâmplări care se petrec întotdeauna cu voia şi cu ajutorul maturilor.”
Revenind la cele două romane, ele au în comun mai multe aspecte: personajul principal – o fetiță silită să iasă brusc din paradisul copilăriei ajunge să se prostitueze, familii odioase o alungă, păstrând însă fațada normalității, o comunitate ca satul românesc sau grupurile sociale indiene acceptă prostituția ca parte din existența cotidiană. Dar fundalul narațiunii semnalează că la începutul secolului XXI, țări aflate la distanță uriaşă una de alta, tind să se apropie şi să se asemene prin fenomene ce transcend granițele ficțiunii.
Radiografie şi confesiune
Cele două romane se deosebesc radical prin structura narativă. Doina Ruşti a ales formula prozei realiste, cu o construcție complexă, ce permite o mare densitate a faptelor relatate: „o poveste simplă în care sunt inserate alte 13 poveşti, un fel de sertare ale romanului, care alcătuiesc povestea subterană a unei stări de lucruri”. Dar povestea-ramă o are ca eroină pe Lizoanca şi vârsta de 11 ani leagă între ele personajele secundare, urmărite cum lunecă interior dinspre un prezent sordid sau umilitor spre momentul din trecut, când s-a produs primul declic serios al conştiinței. Traumele trăite la 11 ani de părinții fetei, de bunica Tori, de Sanitară, de polițistul Vică şi de toți cei ce întâlniți pe drumul străbătut de Lizoancă explică într-un fel cruzimea etalată ca oameni maturi. Vârsta de 11 ani este liantul ce dă consistență şi profunzime cărții, prag înalt, între copilărie şi adolescență.
Scriitoarea explică alegerea acestei vârste a personajelor, justificată subiectiv şi obiectiv în acelaşi timp: „Am scris romanul pe nerăsuflate, lăsându-mă în seama poveştii despre o fetiță dârză, hotărâtă, inteligentă şi aflată în război cu toată lumea. Lizoanca are ceva din mine, dar mai cu seamă are ceva din vârsta superbă de 11 ani. Nu cred că întâmplător au ieşit la suprafața istoriei întâmplările despre copii care au această vârstă. Ea este una a trezirii lucidității.”.
Prima parte a romanului („Unsprezece ani”) se compune din episoadele-cheie trăite la 11 ani de câteva personaje (Greblă, Petrache, Păduchioasa şi Cristel). A doua parte („Lista Sanitarei”) dezvăluie secretele altor personaje, a treia parte („Pantofiorii de tinichea”) o arată pe Lizoanca în relație cu lumea, mijlocită de televiziune şi de Trestiana, vedeta-copil care vine în sat ca să-şi sporească popularitatea. Epilogul cuprinde altă încercări ale fetei, ajunsă în capitală, întâi în spital, apoi la un centru pentru copii abuzați, episoade ce adâncesc investigația socială.
Romanul lui James Levine are două părți. Prima parte se intitulează „Jurnalul albastru” şi cuprinde confesiunea unei fete de 15 ani, relatând întâmplările prin care a trecut în ultimii şase ani: viața dusă în sat, în mijlocul familiei, drumul făcut cu tatăl ei la Mumbai, traume ale inițierii în profesia de prostituată, traiul în cuşca unde se prostituează, prietenia cu un băiat din altă cuşcă, amintirile despre împrejurările în care a învățat să scrie şi să citească, ajutată de misionari, când fusese internată pentru a fi tratată de TBC.
A doua parte continuă jurnalul aceleiaşi fete, Batuk: „Coli numerotate găsite la hotelul imperial din Mumbai”, notațiile sunt făcute în cursul şederii în Apartamentul Tigrului, ea a devenit conştientă de condiția de prostituată, ca întreținută a unui tânăr, instrument ales de tatăl acestuia pentru a-i desăvârşi educația virilă. Scrisul o ajută să reziste, fiindcă abuzurile nu au încetat, dimpotrivă, lasă răni mai mari şi în trup şi în suflet. Ceea ce s-ar putea numi aici epilog este un basm creat de Batuk prin care evadează din real în fabulos, din hidoşenia vieții în alt tărâm.
Lizoanca la 11 ani impresionează prin caleidoscopul destinelor, prin personajele colorate şi pitoreşti, tragice sau groteşti şi cucereşte prin autenticitate, căci nu se sfieşte să caute în faptul divers sâmburele ficțiunii, să-l hrănească până rodeşte. Jurnalul albastru captează prin inocența şi puritatea confesiunii făcute de un copil care descoperă viața în aspectele ei odioase şi-o transfigurează până la miraculos. Ambele demonstrează voința autorilor de a schimba ceva din rostul unei lumi în care se petrec asemenea orori, măcar prin şocul produs de o lectură incomodă.
Lizoanca şi Batuk
Lizoanca are 11 ani, trăieşte în Satul Nou, într-o familie aparent normală, cu tatăl a cărui autoritate se manifestă prin bătăi şi înjurături, cu o mamă lipsită parcă de instinct matern. Inteligentă şi dârză, cu o voință uluitoare de supraviețuire, fetița s-a maturizat brusc, fără ca maturizarea să fie pregătită firesc, ci precipitată dureros. De aici vine şi dorința ei de evadare, cu toate riscurile ce o aşteaptă.
Batuk Ramasdeen este o fetiță indiană, născută într-un sat, a cărui amintire o duce mereu cu ea. Dar, când are 9 ani, tatăl o vinde unui proxenet din Mumbai, acesta, la rândul lui o plasează licitatorului care oferă prețul cel mai bun pentru o tânără virgină. Batuk ajunge la un „orfelinat” , haltă pentru inițiere în noua profesie, iar de acolo într-o cuşcă mică pe Common Street.
Fetițele se prostituează pentru un preț derizoriu: obiecte mărunte, cum sunt tenişii primiți de la Greblă de Lizoanca, ceva mâncare şi un loc de dormit pentru Batuk. Nu se pot bizui decât pe ele însele, pentru că toți din jur abia aşteaptă să profite. Lizoanca se vede silită să ofere servicii sexuale viceprimarului şi polițistului din sat, Batuk trebuie să satisfacă şi zece bărbați pe zi uneori, tratată mizerabil de ei, lovită şi violată până şi de medicul care o consultă.
Bătăile primite acasă le încadrează pe Lizoanca şi pe Batuk în acelaşi tipar: copii abuzați de părinți. Lizoanca la 11 ani se deschide cu o scenă atroce, loviturile şi înjurăturile pe care le administrează tatăl au ca răspuns gesturi şi vorbe pe măsură. Câteva dintre ele au intrat deja într-un soi de folclor al educației la români, ca replica deja celebră: „eu te-am făcut, eu te omor!”. Batuk rememorează corecțiile administrate chiar de propria mamă, care atunci i-au provocat hohote de plâns, dar vede în ele pregătirea pentru ce urma să îndure.
Sărăcia apropie cele două familii, ca şi schimbările profunde pentru care oamenii nu sunt pregătiți. Doina Ruşti radiografiază satul românesc din ultimele decenii, iar James Levine schițează viața din satele indiene: sărăcia împinsă la extrem, oameni deveniți părinți fără să aibă minima dorință şi pregătire firească, naturală şi socială pentru asemenea rol. Aşa că în asemenea lumi, copiii se nasc sortiți de la început distrugerii şi alienării, în fond ca victime duble, atât ale unei familii incapabile să-i crească şi să-i educe, cât şi ale unei societăți nepăsătoare.
Este vorba de societăți tradiționale, aruncate de o istorie grăbită în modernitate, căreia nu i se pot adapta decât superficial. Cutumele străvechi şi-au pierdut sensul şi rostul, au lăsat doar un gol, iar educația adecvată pentru epoca nouă în care i-a aruncat o istorie plină de fracturi şi de salturi lipseşte cu desăvârşire. Satul Nou de pe apa Neajlovului şi Dreepah-Jil aproape că nu se deosebesc când este vorba de a calcula şansele mici ale celor născuți acolo: şansa de a supraviețui, de a fi îngrijiți şi educați cu adevărat, nu formal, superficial.
Prăjitură şi croasant
Apropierea cea mai semnificativă între Lizoanca şi Batuk o reprezintă prăjitura. Batuk foloseşte o întreaga terminologie a gătitului de prăjituri ca să descrie actul sexual, transfer ce arată o strategie de autosugestie, care face posibilă rezistența în fața experiențelor prin care trebuie să treacă. În acelaşi timp, se vede clar că patronii bordelului unde copiii sunt exploatați recurg la metode aproape diabolice de a le exploata ingenuitatea vârstei, de a-i dresa pentru a accepta orice abuz, încurajând un asemenea limbaj.
A găti prăjituri, a coace prăjituri ca termeni desemnând actul erotic, clienții numiți unchi sau metaforele „acadea” şi „iepuraş” pentru cele două organe sexuale, cel masculin şi cel feminin, induc iluzia unei atmosfere familiare, toate însoțite de promisiunea unor daruri, ca să nu mai adaugăm şi declarațiile de iubire pe care proxeneții le fac copiilor, ierarhiile unde îi plasează ca preferințe. Câştigurile obținute din exploatarea lor condiționează felul în care sunt tratați, iar grija şi iubirea apar ca răsplată pentru strădania lor.
Cât despre Lizoanca, ea nu ştie cuvântul prăjitură şi ce înseamnă el, deliciul suprem este pentru ea un croasant. Autoarea a şi insistat într-un interviu realizat de Ovidiu Şimonca (Observator cultural, nr. 465 din martie 2009) asupra unui episod din cadrul cercetării pe care a făcut-o ca să înțeleagă faptele din ştirea bombă de presă, episod care demonstrează cât de adânci pot fi traumele ieşite din nepăsarea adulților față de măruntele bucurii ale unui copil:
„În mare, am urmărit povestea fetiței acuzate c-a umplut satul de sifilis. M-a impresionat o întîmplare povestită de asistentul ei social, Ionel Brătianu: după ce a fost adusă la cămin, cineva a întrebat-o dacă nu vrea o prăjitură, însă fetița n-a răspuns. Inițial, psihologul a crezut că este vorba despre un blocaj emoțional, a interpretat în toate felurile tăcerea ei, ca după un timp să-şi dea seama că, de fapt, cuvîntul prăjitură îi era complet necunoscut.”
Dar în locul prăjiturii, Lizoanca primeşte ca dar de la un prieten din grupul vagabond altă minunăție, un croasant. Şi se bucură de plăcerea de a-l savura, pentru că senzațiile pe care le încearcă depăşesc fantezia: „fetița muşcă din croasant şi mestecă încet, atentă la gustul care se închega lent, pe măsură ce crema de ciocolată cuprindea foetajul de catifea. În mod paradoxal, se combina impresia de sațietate şi de foame fără sfîrşit, furişată în gustul plin, susținut de o mie de flori şi de o mie de dulciuri diferite, de ciocolate topite şi creme ample, ascunse în pliurile nenumărate ale unei prăjituri pe care Lizoanca nici nu şi-o imaginase“.
Şi socotelile făcute de Batuk ca să facă prăjituri cu mare grijă, încât toată lumea să fie mulțumită, şi senzațiile delicioase pe care le simte Lizoanca, produse de un banal croasant, sunt între puținele momente când ele îşi regăsesc câte ceva din farmecul şi ingenuitatea anilor pe care îi au. Li se opun scenele de sex, uneori penibile, alteori scabroase, dovadă că adulții transformă paradisul copilăriei în infern, ei înşişi prelungind la maturitate multe traume ale propriei copilării sau frustrări ale adolescenței.
Evadări: prietenie şi fantezie
Şi totuşi, cum rezistă cele două fete infernului zilnic? Ele au două supape ori mai bine zis două căi de evadare, în prietenie şi în fantezie. Lizoanca face parte dintr-un grup de copii certați cu familia şi şcoala, ei şi-au găsit cotloane şi ascunzişuri: Păduchioasa, Titoaşcă şi Goarna. Batuk are un singur prieten, un băiat de vârsta ei, Puneet căruia îi împărtăşeşte grijile şi pe care îl compătimeşte, locuind şi el într-o cuşcă, îndurând abuzuri din partea unor polițişti, castrat când ajunge la pubertate. Prietenia însă nu le ajută decât prea puțin, nu le schimbă destinul. Aşa că le rămâne doar evadarea în fantezie. Lizoanca trăieşte într-un sat de pe apa Neajlovului, aflat totuşi la 25 de kilometri de capitală, şi una dintre atracțiile magice este televizorul. De câte ori poate vedea micul ecran rămâne pur şi simplu fascinată. Micul ecran este portalul sau fanta magică spre o realitate alternativă, de a cărei existență fetița nu avea habar.
Mai mult, Trestiana, vedeta-copil, este un fel de dublu din altă lume, apariția ei în Satul Nou, darurile aduse pentru Lizoanca, pantofiorii de tinichea şi rochia verde cu buline albe, par de domeniul miraculosului, fiindcă dorințele i se împlinesc fetiței oropsite ca într-o poveste, toți o admiră, apare şi într-un videoclip alături de vedetă. Felul în care fetițele se revăd nu face decât să amplifice viziunea întunecată asupra vârstei de 11 ani. Trestiana este şi ea un copil de care a abuzat propriul tată, aşa că ajunge tot la casa de protecție a copiilor, dar însărcinată. Incestul nu este perceput în ordine morală, ci mai curând într-o ordine practică a lucrurilor: Lizoanca face o comparație între bătăile primite de ea şi burta umflată a Trestianei, chibzuind care nenorocire pare mai uşor de îndurat.
Batuk aparține unei lumi trăind încă într-o cultură orală, ei nu i-au lipsit poveştile narate de tatăl ei. Iar povestea ce străbate romanul se numeşte „Leopardul cu ochi de argint”, se fac referiri la ea încă de la început iar integral apare în final. Dar între cele două recurențe ale poveştii cu rol de „mise-en-abîme” se strecoară altă poveste neobişnuită, „Grăuntele de orez” inspirată de prietenul Puneet, şi, presărate pe parcursul cărții, mai multe poezii născocite de fetița cu imaginație şi sensibilitate extraordinare.
„Grăuntele de orez” seamănă mai curând a antipoveste: păstrează schema cunoscută cu o perturbare a echilibrului, încercarea de refacere prin călătoria eroului numit Puneet, ca şi o înfruntare cu un uriaş, încheiată cu victoria, dar toate reacțiile eroului şi semnificațiile faptelor sunt răstălmăcite. Tot răsucită şi inversată este şi rama poveştii, istorisită fiind de un maestru ca să fie pildă pentru ucenicii săi.
„Leopardul cu ochi de argint” transferă în tărâmul miraculosului biografia lui Batuk, ca şi persoanele care i-au marcat copilăria şi adolescența. Este una din cele mai înduioşătoare şi stranii poveşti dintre atâtea născociri ale scriitorilor, şi poate ar fi interesant de citit şi în cheie psihanalitică, nu doar în cheia fabuloasă. Este evident că povestea focalizează tot romanul şi are multiple corespondențe cu epica şi episoadele narate.
Fiice şi tați
Esența celor două romane riscă să rămână invizibilă după o primă lectură. Cititorul îşi împarte atenția între priza la real şi insolitarea împinsă spre fabulos ori grotesc, aşa că poate ignora cu uşurință relația profundă pe care se bazează fiecare ficțiune, triunghiul consacrat al familiei, în care polii ce provoacă tensiunea sunt fiica şi tatăl, față de care mama rămâne o prezență feminină ştearsă, concurată de cea a bunicii.
Şi aici resortul ce declanşează analiză se află tot într-o mărturie a scriitoarei din acelaşi interviu publicat îndată după apariția cărții (Observator cultural, nr. 465, martie 2009). Întrebarea pusă de Ovidiu Şimonca ținteşte interogația socială implicată în roman: „Într-o lume în care educația sexuală se face, chipurile, sistematic, într-o lume în care fetele tinere mai ştiu ce înseamnă sarcină, sex protejat, viață de cuplu, de ce Lizoanca trăieşte în bătaia vîntului, de ce e obturată în fața dragostei? Ce şansă dați fetelor din satele pe care le-ați vizitat să nu ajungă ca Lizoanca?”
Iar răspunsul autoarei atinge pieziş miezul problemei: „Satul românesc este un loc din care scapă cine poate. De altfel, toate Lizoancele sînt pe cont propriu. Răspunsul pe care îl dă romanul meu la această întrebare se leagă de statutul paternal. Oamenii acceptă incredibil de uşor rolul de părinți, iar uneori nu numai că nu ştiu ce presupune acest lucru, ci ajung să protesteze involuntar, nemulțumiți de misiunea lor. În roman, tatăl Lizoancăi îşi focalizează asupra copilului toate fricile şi nemulțumirile lui de orfan. Între Lizoanca şi tatăl ei se desfăşoară un război început în urmă cu două generații.”
Cristel, tatăl, pare să o urască pe Lizoanca, iar purtarea duşmănoasă a fetei este pe măsura acelei uri. Tatăl proiectează asupra fetiței trauma lui secretă, căci destrăbălarea ei repetă peste timp pe cea a propriei mame. Loviturile şi înjurăturile stau adunate în străfundurile sale şi ele răbufnesc cu întârziere. Bărbatul îşi urăşte şi fiica şi mama, contopite în aceeaşi imagine a prostituatei, prins fără ieşire între două conflicte interioare, la nivel inconştient. În fața lor, soția nu poate riposta, nici interveni decât temperând.
Batuk ştie că este fiica iubită a tatălui, ei îi spune poveşti, o numeşte leopardul cu ochi de argint. Dar acelaşi tată se dovedeşte slab şi ticălos, când minte acasă că a dus-o la doctor pe fetița bolnavă, dar mai ales când porneşte cu ea în călătorie la Mumbai ca s-o vândă. Aşa că Batuk va duce mereu povara acestei iubiri şi a trădării tatălui preaiubit. Poate că nu este o întâmplare că la plecarea din sat Batuk îi vorbeşte copacului, care-i răspunde, ca un prim transfer pe care-l face pentru a rezista, găsind în el figura paternă care-I dă prima lecție de viață.
Fiecare fetiță se simte prințesa unui rege sau împărat care este propriul tată. Iar mama, fie ea cea adevărată sau cea vitregă, este cea mai serioasă rivală şi duşmană, de aceea asupra ei se proiectează o imagistică ambiguă, de zână sau vrăjitoare. Ambele romane confirmă relațiile complicate din fiecare triunghi compus din tată-fiică-mamă, poziția periferică a mamei şi tensiunile mari ale principalilor actanți, ce ating uneori cote insuportabile.
În fond, felul în care se prostituează Lizoanca spune mult despre lipsa afecțiunii paterne, poate că fiecare dintre bărbații spre care ea se îndrepta este un substitut al tatălui tandru şi ocrotitor, pe care îl căuta cu frenezie la nivel inconştient. Batuk îşi transfigurează cuşca în care trăieşte într-un palat în care ea domneşte ca prințesă.
Citite astfel, romanele ascund alte poveşti, ele seamănă cu nişte palate misterioase, având mai multe porți. Totul depinde şi de poarta aleasă ca să pătrunzi în palat şi de cheia avută la îndemână ca să o deschizi, fiindcă de la fiecare poartă pornesc alte drumuri ce te duc în locuri surprinzătoare. Nu-ți rămâne decât curiozitate şi pasiunea secretelor interioare ca să începi călătoria şi să descoperi partea nevăzută a unor lumi în aparență binecunoscute şi previzibile.