SUPRAEVALUĂRI, SUBEVALUĂRI...

Variațiile în evaluarea „moştenirii literare” (autori, opere) – şi a celei din orice domeniu, nu doar cultural – sînt continui, pe măsura permanentelor reinterpretări ale trecutului, încît creşterile, respectiv scăderile la „bursa” cotațiilor critice sînt fireşti. Conjunctură în care nu pot fi evitate pripelile şi inerțiile, supraevaluările de moment sau nedreptățile prea îndelung prelungite. Epocile mai îndepărtate în timp au peisajele retrospective cele mai echilibrate: în urma relecturilor succesive valorile s-au cernut şi corecțiile s-au făcut. Perioadele mai recente sînt – dimpotrivă – în plină „reaşezare”, structura lor e încă dinamică, decantările abia vor veni. Din cu totul alte motive, aş spune că şi începuturile, perioadele de pionierat, rămîn în zona incertitudinilor: fiindcă în vechime, înainte de autonomizarea şi de instituționalizarea literaturii şi a celorlalte arte, criteriile sînt incerte şi întreaga producție creativă pluteşte într-o ambiguitate mai general-culturală.
Iată – ca exemplu – situația cronicarilor noştri. Toate istoriile literare şi toate manualele şcolare de specialitate încep cu ei. Or, în ciuda valorilor expresive cunoscute, ei, cronicarii, n-au fost scriitori, iar reconstituirile lor istorice nu sînt literatură. Cota lor, ca şi a mai-tuturor celorlalți autori de pînă la secolul al XIX-lea, e – deci – exagerată. În cîteva cazuri, victimele acestor supraaprecieri sînt – paradoxal – ...ei înşişi! Prestigiul cronicarului Miron Costin umbreşte meritul poetului omonim, care fixează prin Viiața lumii şi prin micile explicații introductive un reper major în istoria versificației româneşti. Sau O samă de cuvinte, culegerea de proze („legende istorice”) ale lui Ion Neculce: trece drept opera secundară a cronicarului, deşi ar trebui privită drept o operă meritorie în sine, în „literaturitatea” ei certă.
Stabilitate – în schimb – în ce-i priveşte pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu etc. etc. etc. Reevaluări se mai pot face doar în planul al doilea, al treilea şi următoarele. Eventual după revizuirea anumitor criterii sau după adoptarea unor perspective noi. Putem descoperi – de pildă – că proza sau eseistica paşoptismului nostru sînt mai interesante decît poezia.

În schimb, se pot da exemple numeroase din ultimele decenii. Pattern-ul cam acesta este: o bună parte dintre cei mai cunoscuți autori români afirmați în primele decenii postbelice, în anii 1950-1960, de la Ion Gheorghe şi Nichita Stănescu la Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu, au acumulat notorietate şi prestigiu peste valoarea lor reală, uneori mititică spre nulă. Foarte apreciați măcar de o parte a criticii, alți autori, de la Radu Petrescu şi Leonid Dimov la Mircea Horia Simionescu, M. Ivănescu sau Şerban Foarță, lansați în anii imediat următori, nu sînt – totuşi – încă recunoscuți unanim drept adevăratele nume mari ale epocii...