Cronica literară
Bogdan Crețu
LA LIMITĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Una dintre cărțile cu cea mai bună receptare de anul trecut a fost, fără doar şi poate, romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Nu are rost să mai comentez şi eu asupra lipsei sale de pe lista nominalizărilor la Premiul USR, nici asupra faptului că autorul a ştiut întotdeauna să îşi conserve o anumită independență care l-a făcut incomod, ba chiar antipatic în anumite cercuri. Nu e „în chestiune”, cum s-ar spune. Cert este că, odată cu acest roman, opera lui Nimigean se recalibrează, numele său căpătând un prestigiu pe care cei mai mulți prozatori cu state vechi încă nu şi l-au cîştigat.
De la O. Nimigean aşteptam un roman ludic, prețios, livresc, poate metatextual, care să asimileze şi totodată să etaleze, borgesian, dar şi histrionic, secole de literatură, musai ironic, dar, în orice caz, care să nu mizeze pe intrigă, în care epicul să fie o convenție respectată doar pentru a fi încălcată cât mai ostentativ. Mă aşteptam şi la o exigență aproape flaubertiană în ceea ce priveşte stilul, autorul fiind, în publicistică şi în poezie, un virtuoz capabil să interpreteze cu uşurință partituri din cele mai diverse, fără să-şi piardă timbrul specific. Ce e drept, scriitorul mai „păcătuise” prin 2003, publicând un miniroman, Mortido, dar, îmi spuneam, acela a fost un simplu amuzament, o odihnă a poetului, deci nu cartea asta îl face pe Nimigean prozator.
Recunosc de la bun început: romanul Rădăcina de bucsau m-a luat prin surprindere. Dacă în primele zeci de pagini încă mai aşteptam ruptura, semnalul că începe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp că nu mai e cazul să fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman scris sub forma unui jurnal, care reuşeşte să surprindă cu o acuratețe, cu o priză la real pe care nu le-am mai întâlnit în proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un intelectual ratat (social, măcar), pus în situația grea de a–şi îngriji mama muribundă şi de a face pace cu ideea iminentului divorț. Poți scrie un roman de aproape 500 de pagini îndesate doar din atât? („Doar din atât”? Cred că sună puțin cinic...) Lui O. Nimigean i-a ieşit. Pariul este însă unul foarte dificil: dincolo de evidenta miză existențială, nu e de colo să ții cititorul cu sufletul la gură reluând elemente prin natura lucrurilor repetitive, ce țin de boala mamei, de nesiguranța fiului pus în situația de a deveni, în cele din urmă, responsabil. E limpede că evenimentele propriu-zise nu abundă în roman, dar ele sunt decupate cu o exactitate a detaliilor anodine care îți dă dreptul să bănuieşti că în bucătăria acestui roman atât de puternic zace cadavrul unui jurnal autentic. Pe de altă parte, construcția cărții trădează o foarte atentă ştiință a regizării momentelor epice: totul începe ex abrupto, pentru ca apoi personajul să reconstituie în singurătatea sa agitată un trecut recent dureros, dramatic. Acesta se suprapune peste prezentul neiertător, în care spectrul morții bătrânei mame bântuie amenințător. În final, totul capătă un ritm mai liniştit, semn că personajul principal, Liviu, s-a împăcat nu doar cu situația, ci şi cu sine; a căpătat, altfel spus, o anumită pace interioară, ba chiar viața sa a câştigat un sens. Cine cite?te atent, observă că această schimbare se petrece tocmai scormonind, prin scris, în străfundurile deloc confortabile ale propriei vieți. De aceea, exigențele biografice sunt dublate de cele ale unei autoanalize tăioase, tensionate, care transformă actul scrierii în unul cu miză metafizică.
Dar să trecem la fapte. Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferinței, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, scriitor de talent, dar cam leneş şi delăsător, vertical, cu o aversiune îndârjită față de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, reproşându-şi că, pe când era student, nu a avut tăria să refuze pe față propunerea de a fi racolat ca informator al securității, ci a refuzat indirect, prin lipsă de reacție, dar păstrându-şi, după 1989, un dispreț care îl sufocă față de foştii securişti, de care se loveşte la tot pasul. Această rectitudine morală îl condamnă la a eşua, în plan profesional şi social, iremediabil: demisionând de la catedra universitară, el se izolează treptat, dezvoltându-şi un fel de agorafobie, judecându-şi fără milă foştii amici care au reacționat la mirosul „ciolanului”. Treptat, Liviu, cel atât de dotat, devine, din punctul de vedere al celorlalți, un parazit, un întreținut de soție. Este prețul pe care admite să-l plătească pentru a-şi păstra nealterate spiritul critic şi stima față de sine, pentru a se ține departe de „alinierea la rețelele de succes omologate de purulența postcomunistă”, cum atât de categoric se exprimă. Doar că această revoltă rămâne în plan retoric şi, mai neputincioasă încă, se retrage în spațiul privat. Uşor-uşor Liviu îşi dezvoltă un fel de nevroză socială, specifică outsiderului, rejectatului de sistem, pe care încearcă să o tempereze prin beții interminabile alături de amicii care, în mare parte, sfârşesc prin a-l dezamăgi şi prin recluziunea într-un spațiu protector, al poeziei. La momentul în care viața îi dă peste cap tabieturile şi-l trezeşte la realitate, Liviu este un poet care n-a apucat însă să-şi scrie capodopera, un soț lamentabil şi un fiu de multe ori indiferent, de nu chiar iresponsabil. Nu caută scuze, nu se complace în superficialitate, ci îşi reproşează, ulterior, când începe să vadă limpede, toate aceste lucruri. E prea târziu însă. Pe nesimțite, iubirea aceea care părea capabilă să mute, ca în Dante, stelele, a lăsat locul unei dezamăgiri de nevindecat, peste care pune capac aventura cu Dy, descoperită de Zelda din însemnările soțului. Suntem în punctul în care cade vestea bolii mamei şi în care începe inițierea personajului, proba de foc pe care se vede nevoit să o treacă.
În momentul în care ajunge în casa părintească şi-şi găseşte mama muribundă, Liviu încearcă să facă bilanțul mariajului său de 20 de ani. Acestea sunt, după gustul meu, unele dintre cele mai bune pagini ale romanului, în care se deşiră povestea unei iubiri care a derapat în obişnuință şi, treptat, în dezamăgire. Zelda, soția devotată, este un adevărat erou, muncind pe brânci pentru a susține casa şi pentru a asigura minimul confort (material şi psihic) de care genialitatea soțului are nevoie ca de aer. Personajul are nu doar delicatețea, ci şi puterea de a se dărui pe care doar femeile de rasă sunt capabile să o risipească. Cei doi s-au iubit, în tinerețe, foarte mult. Atât de mult, încât se încred într-un pact intim prin care se „obligă” să fie alături unul de altul, orice s-ar întâmpla, până la capăt. Nu e vorbă, se iubesc şi acum, dar fiecare ține cu dinții de propria dreptate: Zelda s-a săturat să pice totul pe umerii săi, reproşându-i soțului că a devenit, din delăsare, „profitorul cinic al mariajului”, iar Liviu se complace în egoismul său, în laşitatea sa de a nu face nimic şi de a crede că totul i se cuvine doar pentru că îşi iubeşte soția, de iubirea căreia este mult prea sigur. El se vrea iubit aşa cum este, în temeiul unei „infrarealități” doar a lor, ea îşi doreşte, ca orice femeie, să se simtă protejată; ea îi reproşează laşitatea de a nu face nimic, el răceala şi cinismul de a-l judeca şi a-l privi „din afară”. În orice caz, privind retrospectiv, Liviu nu se menajează şi se judecă el însuşi, tot „din afară”, cu destulă asprime. Se simte vinovat? De bună seamă. Nu doar pentru că s-a complăcut în lipsa sa de inițiativă, ci mai ales pentru că nu a fost capabil să îi dea femeii pe care o iubea acele mici semne de care se pare că ea avea nevoie pentru a merge mai departe. Aici greşeşte Liviu: el uită că iubirea unei femei nu este un bun câştigat odată pentru totdeauna, în numele unui pact adolescentin, că ea are nevoie de noi probe, de dovezi, fie ele banale; el mai uită că o femeie trebuie recucerită permanent, că iubirea adevărată este cea matură, care se cere întreținută cu mici gesturi, uneori chiar cu gesturi mari, de generozitate, de altruism. Or, de aşa ceva, Liviu nu este capabil. Nu e o vină, e doar un handicap. Pur şi simplu, până nu este nevoit să se comporte ca atare, Liviu nu este un bărbat matur. Abia boala mamei îl transformă într-un om matur, până atunci trăise ca într-un cocon care îl protejase de realitatea dură. Zelda fusese cea care fusese nevoită să ia realitatea în piept, să se îngrijească de lucrurile aparent banale, dar esențiale, în timp ce Liviu rămăsese cu metafizica lui, pe care o îmblânzea bând, pentru ca, vezi Doamne, lumea să devină... suportabilă. Toate acestea le înțelege personajul abia atunci când este prea târziu, când Zelda a decis ruptura şi nu mai e cale de întoarcere. Tot acum mai înțelege şi că fără Zelda îi e imposibil să trăiască, că ea face parte din structura sa cea mai intimă: „Zelda mi s-a impregnat în gene, face inextricabil parte din însuşi principiul vitalității mele. De când s-a înstrăinat mă simt invadat de toxine, ca şi cum m-aş fi descompus lăuntric. Nu «ca şi cum». Chiar asta s-a întâmplat. Chiar asta se întâmplă. Desprinderea ei mi-a alterat țesuturile nemateriale, imponderabilele care lucrau la cifrul ființei noastre”.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, răvăşit de această ruptură, de această dislocare a legilor propriei realități, Liviu ajunge în casa părintească şi face eforturi să se transforme într-un infirmier ireproşabil, care luptă pentru a-şi mai fura, măcar pentru o zi, mama din ghearele morții. Ceea ce şochează în aceste pasaje (cele mai multe ale romanului) este cruzimea privirii. Nu am mai întâlnit pagini atât de dense despre corporalitate de la Blecher şi din ciclul romanesc Intermezzo al lui Marin Mincu. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este convențional, nimic nu poartă semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean ştie că, atunci când îşi asumă riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singură şansă: să meargă până la capăt, să lase la o parte toate ticurile, toate convențiile de bon ton şi să prindă în arcanele textului, cu o exigență neiertătoare, tot ce este mai viu şi mai intens în real. Este ceea ce acelaşi Marin Mincu numea „autenticitatea scriiturii”, ceea ce înseamnă şi o mutare a accentului dinspre literaritate, care ar însemna redarea calpă a realității, spre literalitate, singura capabilă să recupereze ființa vie, în tot ce are ea mai „agonal”, în actul scriiturii, care capătă, astfel, o miză ontologică. Acesta mi se pare marele câştig al scrisului lui O. Nimigean: o duritate fără precedent în proza noastră de după 1990, o privire frontală, lipsită de menajamente a realității, aşa cum este ea, hidoasă, grotescă, respingătoare ori suavă. Secvențele în care fiul îşi contemplă mama decrepită, fără proteză, neajutorată, în care îi face toaleta, în care o spală, o curăță, îi schimbă scutecele şi îi oblojeşte purulențele, în care îi face clismă sunt tot ce s-a scris mai nemilos în literatura noastră recentă (decupez o mostră, nici pe departe cea mai dură: „Trag covata şi o spăl încet, cu aceeaşi senzație de tandrețe şi repulsie, oprindu-mă cu privirea la nivelul genunchilor, ca să nu-i zăresc pulpele dezvelite. Dar îi zăresc, vrând-nevrând, atât pulpele, cât şi câteva smocuri sur-gălbui de păr pubian.”). Efectul grotesc îl şochează pe cititor, care se simte supus unui test de rezistență.
Nu e prea mult, eşti ispitit să te întrebi? Nu e, spun eu, de vreme ce miza acestui text nu e una estetică, ci una curativă. Scriind, personajul Liviu îşi asumă realitatea, cea concretă şi cea care ține de propriile nevroze, propriile laşități, ezitări. Dacă e bal, bal să fie: trecutul, ca şi prezentul se cer expiate în acest mod, fără nici un rest. În plus, boala nu pate fi tratată cu mănuşi. Un corp bolnav este în primul rând un mecanism care nu mai funcționează, un organism care se depersonalizează. Toate aceste încercări pe care personajul nu le mai poate ocoli sunt tot atâtea probe: Liviu, cel de la final, nu mai e bărbatul imatur, indolent, laş, care amână la nesfârşit să iasă din delăsarea sa atât de comodă. El a devenit un bărbat matur, a cărei viață capătă, în sfârşit, un sens concret: dacă inițial îşi scuza inactivitatea prin virginitatea morală pe care dorea să şi-o conserve, acum, când nu se mai poate altfel, el a câştigat o mare luptă: a prelungit viața mamei sale. A trecut peste orice rețineri, şi-a învins prejudecățile, a învățat să facă ceea ce înainte nu ar fi făcut în ruptul capului (scenele în care se chinuie să confecționeze un tron dintr-un scaun sau cele domestice, în care găteşte, îşi serveşte mama, o spală, cultivă grădina şi se bucură pentru fiecare plantă răsărită au un impact impresionant) şi a învins. Are de ce să fie împăcat cu sine.
Suferința este o bună şcoală. Liviu se crede şi chiar este un Iov. Titlul trimite explicit la acest personaj biblic, simbol al suferinței fără limite. Doar în traducerea, mai puțin frecventată, a lui Dimitrie Cornilescu, apare această sintagmă: personajul se lamentează că până şi oamenii cei mai disprețuiți, fără căpătâi îl batjocoresc, cei „sfrijiți de sărăcie şi foame”, care „n-au ca pâine decât rădăcina de bucsau” (Iov, 30: 3-4). Prin urmare, e vorba de un simbol al sărăciei şi al decăderii până atât de jos, că mai jos nu se poate. Trece Liviu printr-o situație limită? Aş spune că da. Dacă pierde toate certitudinile, fie ele şi provizorii, de până atunci, câştigă în schimb ceva mult mai prețios: nu doar că îşi asistă mama în aceste ultime momente (deşi într-o stare ameliorată, e limpede că mama îşi trăieşte, împăcată şi cu o demnitate la care a contribuit şi fiul, ultimele zile), dar reuşeşte să facă ordine în propria viață. Cum? Scriind acest jurnal. La final, înțelege şi acceptă despărțirea de Zelda, îşi analizează cu asprime laşitățile, se acuză, nu-şi inventează scuze. Învață să nu se mai menajeze. Eu unul nu îmi pot reprima o întrebare la care Liviu nu mai caută un răspuns, acceptând lucrurile în fatalitatea lor: dacă a fost capabil să facă orice pentru a-şi salva mama, de ce nu a catadicsit, atâția ani, să facă un minimum necesar pentru a-şi salva căsnicia? Oricum ar fi, personajul capătă înțelepciunea de a primi fără să crâcnească ceea ce i se dă. Ține de logica destinului său, care abia acum i se dezvăluie. Totul este acceptat cu liniştea dureroasă a celui care a trecut prin iad şi ştie că suferința îndurată are puterea de a purifica. Dacă Iov este un învingător (şi este!), şi Liviu este unul.
Iar O. Nimigean cu atât mai mult. El a reuşit să dea un roman excelent, cu puține pagini călduțe (eu unul aş fi eliminat sau aş fi condensat câteva pasaje, printre care unul cam grosier de la început, redând o scenă erotică cu Dy, câteva discuții mult prea filosofice pentru a fi purtate în maşină, pe fundalul muzicii celor de la The Doors, o conferință pe care personajul i-o detaliază prietenului Artemiu, câteva fişe de lectură din Heidegger, pe care cred că autorul, fidel poeticii sale autenticiste, nu le-a lăsat deoparte din dorința de a aduce noi documente la acest „dosar de existență”). În afara acestei duble drame, în roman există foarte multe personaje şi scene memorabile. Spațiul nu-mi permite să insist asupra lor, dar un lucru tot trebuie să spun: e clar că avem de a face cu un roman realist de forță, cu un scriitor care ştie să decupeze şi să construiască felii de realitate crudă aşa cum puțini mai ştiu să o facă.
Nu încerc să-mi ascund entuziasmul şi, în încheiere, țin să afirm cu toată responsabilitatea: am câştigat, în O. Nimigean, pe unul dintre cei mai puternici prozatori pe care i-a dat literatura română în ultimii 20 de ani.
De la O. Nimigean aşteptam un roman ludic, prețios, livresc, poate metatextual, care să asimileze şi totodată să etaleze, borgesian, dar şi histrionic, secole de literatură, musai ironic, dar, în orice caz, care să nu mizeze pe intrigă, în care epicul să fie o convenție respectată doar pentru a fi încălcată cât mai ostentativ. Mă aşteptam şi la o exigență aproape flaubertiană în ceea ce priveşte stilul, autorul fiind, în publicistică şi în poezie, un virtuoz capabil să interpreteze cu uşurință partituri din cele mai diverse, fără să-şi piardă timbrul specific. Ce e drept, scriitorul mai „păcătuise” prin 2003, publicând un miniroman, Mortido, dar, îmi spuneam, acela a fost un simplu amuzament, o odihnă a poetului, deci nu cartea asta îl face pe Nimigean prozator.
Recunosc de la bun început: romanul Rădăcina de bucsau m-a luat prin surprindere. Dacă în primele zeci de pagini încă mai aşteptam ruptura, semnalul că începe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp că nu mai e cazul să fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman scris sub forma unui jurnal, care reuşeşte să surprindă cu o acuratețe, cu o priză la real pe care nu le-am mai întâlnit în proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un intelectual ratat (social, măcar), pus în situația grea de a–şi îngriji mama muribundă şi de a face pace cu ideea iminentului divorț. Poți scrie un roman de aproape 500 de pagini îndesate doar din atât? („Doar din atât”? Cred că sună puțin cinic...) Lui O. Nimigean i-a ieşit. Pariul este însă unul foarte dificil: dincolo de evidenta miză existențială, nu e de colo să ții cititorul cu sufletul la gură reluând elemente prin natura lucrurilor repetitive, ce țin de boala mamei, de nesiguranța fiului pus în situația de a deveni, în cele din urmă, responsabil. E limpede că evenimentele propriu-zise nu abundă în roman, dar ele sunt decupate cu o exactitate a detaliilor anodine care îți dă dreptul să bănuieşti că în bucătăria acestui roman atât de puternic zace cadavrul unui jurnal autentic. Pe de altă parte, construcția cărții trădează o foarte atentă ştiință a regizării momentelor epice: totul începe ex abrupto, pentru ca apoi personajul să reconstituie în singurătatea sa agitată un trecut recent dureros, dramatic. Acesta se suprapune peste prezentul neiertător, în care spectrul morții bătrânei mame bântuie amenințător. În final, totul capătă un ritm mai liniştit, semn că personajul principal, Liviu, s-a împăcat nu doar cu situația, ci şi cu sine; a căpătat, altfel spus, o anumită pace interioară, ba chiar viața sa a câştigat un sens. Cine cite?te atent, observă că această schimbare se petrece tocmai scormonind, prin scris, în străfundurile deloc confortabile ale propriei vieți. De aceea, exigențele biografice sunt dublate de cele ale unei autoanalize tăioase, tensionate, care transformă actul scrierii în unul cu miză metafizică.
Dar să trecem la fapte. Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferinței, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, scriitor de talent, dar cam leneş şi delăsător, vertical, cu o aversiune îndârjită față de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, reproşându-şi că, pe când era student, nu a avut tăria să refuze pe față propunerea de a fi racolat ca informator al securității, ci a refuzat indirect, prin lipsă de reacție, dar păstrându-şi, după 1989, un dispreț care îl sufocă față de foştii securişti, de care se loveşte la tot pasul. Această rectitudine morală îl condamnă la a eşua, în plan profesional şi social, iremediabil: demisionând de la catedra universitară, el se izolează treptat, dezvoltându-şi un fel de agorafobie, judecându-şi fără milă foştii amici care au reacționat la mirosul „ciolanului”. Treptat, Liviu, cel atât de dotat, devine, din punctul de vedere al celorlalți, un parazit, un întreținut de soție. Este prețul pe care admite să-l plătească pentru a-şi păstra nealterate spiritul critic şi stima față de sine, pentru a se ține departe de „alinierea la rețelele de succes omologate de purulența postcomunistă”, cum atât de categoric se exprimă. Doar că această revoltă rămâne în plan retoric şi, mai neputincioasă încă, se retrage în spațiul privat. Uşor-uşor Liviu îşi dezvoltă un fel de nevroză socială, specifică outsiderului, rejectatului de sistem, pe care încearcă să o tempereze prin beții interminabile alături de amicii care, în mare parte, sfârşesc prin a-l dezamăgi şi prin recluziunea într-un spațiu protector, al poeziei. La momentul în care viața îi dă peste cap tabieturile şi-l trezeşte la realitate, Liviu este un poet care n-a apucat însă să-şi scrie capodopera, un soț lamentabil şi un fiu de multe ori indiferent, de nu chiar iresponsabil. Nu caută scuze, nu se complace în superficialitate, ci îşi reproşează, ulterior, când începe să vadă limpede, toate aceste lucruri. E prea târziu însă. Pe nesimțite, iubirea aceea care părea capabilă să mute, ca în Dante, stelele, a lăsat locul unei dezamăgiri de nevindecat, peste care pune capac aventura cu Dy, descoperită de Zelda din însemnările soțului. Suntem în punctul în care cade vestea bolii mamei şi în care începe inițierea personajului, proba de foc pe care se vede nevoit să o treacă.
În momentul în care ajunge în casa părintească şi-şi găseşte mama muribundă, Liviu încearcă să facă bilanțul mariajului său de 20 de ani. Acestea sunt, după gustul meu, unele dintre cele mai bune pagini ale romanului, în care se deşiră povestea unei iubiri care a derapat în obişnuință şi, treptat, în dezamăgire. Zelda, soția devotată, este un adevărat erou, muncind pe brânci pentru a susține casa şi pentru a asigura minimul confort (material şi psihic) de care genialitatea soțului are nevoie ca de aer. Personajul are nu doar delicatețea, ci şi puterea de a se dărui pe care doar femeile de rasă sunt capabile să o risipească. Cei doi s-au iubit, în tinerețe, foarte mult. Atât de mult, încât se încred într-un pact intim prin care se „obligă” să fie alături unul de altul, orice s-ar întâmpla, până la capăt. Nu e vorbă, se iubesc şi acum, dar fiecare ține cu dinții de propria dreptate: Zelda s-a săturat să pice totul pe umerii săi, reproşându-i soțului că a devenit, din delăsare, „profitorul cinic al mariajului”, iar Liviu se complace în egoismul său, în laşitatea sa de a nu face nimic şi de a crede că totul i se cuvine doar pentru că îşi iubeşte soția, de iubirea căreia este mult prea sigur. El se vrea iubit aşa cum este, în temeiul unei „infrarealități” doar a lor, ea îşi doreşte, ca orice femeie, să se simtă protejată; ea îi reproşează laşitatea de a nu face nimic, el răceala şi cinismul de a-l judeca şi a-l privi „din afară”. În orice caz, privind retrospectiv, Liviu nu se menajează şi se judecă el însuşi, tot „din afară”, cu destulă asprime. Se simte vinovat? De bună seamă. Nu doar pentru că s-a complăcut în lipsa sa de inițiativă, ci mai ales pentru că nu a fost capabil să îi dea femeii pe care o iubea acele mici semne de care se pare că ea avea nevoie pentru a merge mai departe. Aici greşeşte Liviu: el uită că iubirea unei femei nu este un bun câştigat odată pentru totdeauna, în numele unui pact adolescentin, că ea are nevoie de noi probe, de dovezi, fie ele banale; el mai uită că o femeie trebuie recucerită permanent, că iubirea adevărată este cea matură, care se cere întreținută cu mici gesturi, uneori chiar cu gesturi mari, de generozitate, de altruism. Or, de aşa ceva, Liviu nu este capabil. Nu e o vină, e doar un handicap. Pur şi simplu, până nu este nevoit să se comporte ca atare, Liviu nu este un bărbat matur. Abia boala mamei îl transformă într-un om matur, până atunci trăise ca într-un cocon care îl protejase de realitatea dură. Zelda fusese cea care fusese nevoită să ia realitatea în piept, să se îngrijească de lucrurile aparent banale, dar esențiale, în timp ce Liviu rămăsese cu metafizica lui, pe care o îmblânzea bând, pentru ca, vezi Doamne, lumea să devină... suportabilă. Toate acestea le înțelege personajul abia atunci când este prea târziu, când Zelda a decis ruptura şi nu mai e cale de întoarcere. Tot acum mai înțelege şi că fără Zelda îi e imposibil să trăiască, că ea face parte din structura sa cea mai intimă: „Zelda mi s-a impregnat în gene, face inextricabil parte din însuşi principiul vitalității mele. De când s-a înstrăinat mă simt invadat de toxine, ca şi cum m-aş fi descompus lăuntric. Nu «ca şi cum». Chiar asta s-a întâmplat. Chiar asta se întâmplă. Desprinderea ei mi-a alterat țesuturile nemateriale, imponderabilele care lucrau la cifrul ființei noastre”.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, răvăşit de această ruptură, de această dislocare a legilor propriei realități, Liviu ajunge în casa părintească şi face eforturi să se transforme într-un infirmier ireproşabil, care luptă pentru a-şi mai fura, măcar pentru o zi, mama din ghearele morții. Ceea ce şochează în aceste pasaje (cele mai multe ale romanului) este cruzimea privirii. Nu am mai întâlnit pagini atât de dense despre corporalitate de la Blecher şi din ciclul romanesc Intermezzo al lui Marin Mincu. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este convențional, nimic nu poartă semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean ştie că, atunci când îşi asumă riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singură şansă: să meargă până la capăt, să lase la o parte toate ticurile, toate convențiile de bon ton şi să prindă în arcanele textului, cu o exigență neiertătoare, tot ce este mai viu şi mai intens în real. Este ceea ce acelaşi Marin Mincu numea „autenticitatea scriiturii”, ceea ce înseamnă şi o mutare a accentului dinspre literaritate, care ar însemna redarea calpă a realității, spre literalitate, singura capabilă să recupereze ființa vie, în tot ce are ea mai „agonal”, în actul scriiturii, care capătă, astfel, o miză ontologică. Acesta mi se pare marele câştig al scrisului lui O. Nimigean: o duritate fără precedent în proza noastră de după 1990, o privire frontală, lipsită de menajamente a realității, aşa cum este ea, hidoasă, grotescă, respingătoare ori suavă. Secvențele în care fiul îşi contemplă mama decrepită, fără proteză, neajutorată, în care îi face toaleta, în care o spală, o curăță, îi schimbă scutecele şi îi oblojeşte purulențele, în care îi face clismă sunt tot ce s-a scris mai nemilos în literatura noastră recentă (decupez o mostră, nici pe departe cea mai dură: „Trag covata şi o spăl încet, cu aceeaşi senzație de tandrețe şi repulsie, oprindu-mă cu privirea la nivelul genunchilor, ca să nu-i zăresc pulpele dezvelite. Dar îi zăresc, vrând-nevrând, atât pulpele, cât şi câteva smocuri sur-gălbui de păr pubian.”). Efectul grotesc îl şochează pe cititor, care se simte supus unui test de rezistență.
Nu e prea mult, eşti ispitit să te întrebi? Nu e, spun eu, de vreme ce miza acestui text nu e una estetică, ci una curativă. Scriind, personajul Liviu îşi asumă realitatea, cea concretă şi cea care ține de propriile nevroze, propriile laşități, ezitări. Dacă e bal, bal să fie: trecutul, ca şi prezentul se cer expiate în acest mod, fără nici un rest. În plus, boala nu pate fi tratată cu mănuşi. Un corp bolnav este în primul rând un mecanism care nu mai funcționează, un organism care se depersonalizează. Toate aceste încercări pe care personajul nu le mai poate ocoli sunt tot atâtea probe: Liviu, cel de la final, nu mai e bărbatul imatur, indolent, laş, care amână la nesfârşit să iasă din delăsarea sa atât de comodă. El a devenit un bărbat matur, a cărei viață capătă, în sfârşit, un sens concret: dacă inițial îşi scuza inactivitatea prin virginitatea morală pe care dorea să şi-o conserve, acum, când nu se mai poate altfel, el a câştigat o mare luptă: a prelungit viața mamei sale. A trecut peste orice rețineri, şi-a învins prejudecățile, a învățat să facă ceea ce înainte nu ar fi făcut în ruptul capului (scenele în care se chinuie să confecționeze un tron dintr-un scaun sau cele domestice, în care găteşte, îşi serveşte mama, o spală, cultivă grădina şi se bucură pentru fiecare plantă răsărită au un impact impresionant) şi a învins. Are de ce să fie împăcat cu sine.
Suferința este o bună şcoală. Liviu se crede şi chiar este un Iov. Titlul trimite explicit la acest personaj biblic, simbol al suferinței fără limite. Doar în traducerea, mai puțin frecventată, a lui Dimitrie Cornilescu, apare această sintagmă: personajul se lamentează că până şi oamenii cei mai disprețuiți, fără căpătâi îl batjocoresc, cei „sfrijiți de sărăcie şi foame”, care „n-au ca pâine decât rădăcina de bucsau” (Iov, 30: 3-4). Prin urmare, e vorba de un simbol al sărăciei şi al decăderii până atât de jos, că mai jos nu se poate. Trece Liviu printr-o situație limită? Aş spune că da. Dacă pierde toate certitudinile, fie ele şi provizorii, de până atunci, câştigă în schimb ceva mult mai prețios: nu doar că îşi asistă mama în aceste ultime momente (deşi într-o stare ameliorată, e limpede că mama îşi trăieşte, împăcată şi cu o demnitate la care a contribuit şi fiul, ultimele zile), dar reuşeşte să facă ordine în propria viață. Cum? Scriind acest jurnal. La final, înțelege şi acceptă despărțirea de Zelda, îşi analizează cu asprime laşitățile, se acuză, nu-şi inventează scuze. Învață să nu se mai menajeze. Eu unul nu îmi pot reprima o întrebare la care Liviu nu mai caută un răspuns, acceptând lucrurile în fatalitatea lor: dacă a fost capabil să facă orice pentru a-şi salva mama, de ce nu a catadicsit, atâția ani, să facă un minimum necesar pentru a-şi salva căsnicia? Oricum ar fi, personajul capătă înțelepciunea de a primi fără să crâcnească ceea ce i se dă. Ține de logica destinului său, care abia acum i se dezvăluie. Totul este acceptat cu liniştea dureroasă a celui care a trecut prin iad şi ştie că suferința îndurată are puterea de a purifica. Dacă Iov este un învingător (şi este!), şi Liviu este unul.
Iar O. Nimigean cu atât mai mult. El a reuşit să dea un roman excelent, cu puține pagini călduțe (eu unul aş fi eliminat sau aş fi condensat câteva pasaje, printre care unul cam grosier de la început, redând o scenă erotică cu Dy, câteva discuții mult prea filosofice pentru a fi purtate în maşină, pe fundalul muzicii celor de la The Doors, o conferință pe care personajul i-o detaliază prietenului Artemiu, câteva fişe de lectură din Heidegger, pe care cred că autorul, fidel poeticii sale autenticiste, nu le-a lăsat deoparte din dorința de a aduce noi documente la acest „dosar de existență”). În afara acestei duble drame, în roman există foarte multe personaje şi scene memorabile. Spațiul nu-mi permite să insist asupra lor, dar un lucru tot trebuie să spun: e clar că avem de a face cu un roman realist de forță, cu un scriitor care ştie să decupeze şi să construiască felii de realitate crudă aşa cum puțini mai ştiu să o facă.
Nu încerc să-mi ascund entuziasmul şi, în încheiere, țin să afirm cu toată responsabilitatea: am câştigat, în O. Nimigean, pe unul dintre cei mai puternici prozatori pe care i-a dat literatura română în ultimii 20 de ani.