Cronica literară
Emanuela Ilie
MOARTEA CA O CARTE LA VENE?IA
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Dacă e să ne raportăm exclusiv la evenimențialul propriu-zis, lumea descrisă în romanul lui Octavian Soviany (Viața lui Kostas Venetis, Cartea Românească, Bucureşti, 2011) este, de bună seamă, o Sodomă absolută, fără cusur în rău. O lume în care efectiv colcăie monştrii de tot felul, de la pederaştii cei mai oneşti (căci autodeclarați şi, în definitiv, cu totul benigni față de cei care nu le împărtăşesc orientarea sexuală anormală) până la bisexualele neruşinate deghizate în călugărițe, de la vânzătorii de frate la trădătorii de patrie, de la paricizii care nici măcar nu intenționează să se pocăiască la mamele alcoolice care îşi ațâță, cu neruşinare, fiii. Nu există, în acest roman al viciului ridicat la rang de normă existențială universal valabilă, nicio figură aşa zicând normală, fie ea de fundal ori de prim rang naratorial, după cum am impresia că niciunul dintre păcatele inventariate şi sancționate în Infernul dantesc nu lipseşte din carte (ca să nu mai spun că, dintre cele 24 de vămi ale văzduhului, aşa cum apar ele în imaginarul creştin ortodox, doar protagonistul le parcurge fără nici un efort şi cu puține regrete pe primele 23!). Fără să am, la rându-mi, inutila ambiție de a realiza un inventar al tarelor ipostaziate, abil regizate şi manierist puse în scenă de Octavian Soviany – şi asumându-mi, în acelaşi timp, riscul de a dovedi o „desuetă” pudibonderie în raport cu estetica romanescă – mă limitez doar la observarea faptului că bolgia pe care el a construit-o funcționează după principiul repetitivității, iar cartografierea pacientă, aproape sadică a răului omenesc sfârşeşte prin a se învârti, asemenea cercului invocat de mai multe ori în carte, în gol. Greu de spus, bunăoară, ce păcat minor ori capital nu săvârşeşte Kostas, de la invidie, ură şi trufie până la blestemarea propriei mame şi a lui Dumnezeu – trecând prin „pidosnicie”, sado-masochism, viol, crimă sau torturarea muribunzilor, fie ei fețe bisericeşti ori câr-ciumari (mai ales în cazul acestora, tortura presupune un amestec perfid de inteligență diabolică şi ferocitate, ce îl face pe torționar să sară relativ repede peste bătaia sălbatică, în fond destul de … comună, şi să prefere formele monstruoase, ce îmbină suferința fizică şi cea mentală, precum schilodirea savantă ori sodomia). Un detaliu semnificativ în context: una dintre primele imagini ale protagonistului acestui roman îl zugrăveşte citind, „cu un fel de înfrigurare bolnăvicioasă”, manuale de tortură medievale, iar o alta îl prezintă la doi paşi de eşafod, „cu ochi dilatați de curiozitate”, în timp ce asistă la „ultimele zvârcoliri ale bietelor trupuri decapitate”. La fel de dificil, dacă nu imposibil, este să găseşti cea mai mică rază de lumină în poveştile care fragmentează istoria principală: căci, aproape fără excepție (excepția numindu-se Manoil, singurul personaj narator ce pare a se salva printr-o moarte asumată în numele iubirii), mandatarii textuali ai constructorului acestui mecanism demonizat până la cea mai mică rotiță sunt un fel de cópii nereuşite ale lui Kostas. Altfel spus, naratorii secunzi, la fel de puțin creditabili ca şi protagonistul (dovedindu-se, la fel ca şi acesta, atât de versați întru rău încât sfârşesc prin a deveni aproape neverosimili) nu precupețesc niciun efort pentru a dovedi că demonia a devenit nu a doua, ci chiar prima natură umană, din moment ce stăpâneşte indivizii din orice categorie socială şi de orice vârstă – a se vedea doar Istoria Kivei, Cuvântul arhiducelui Rudolf şi, desigur, Cuvântul lui beizadea Mihalache. De faptul că aceşti naratori şi istoriile lor teribile nu există, practic, decât pentru a-i confirma teoria bizară despre interferența binelui şi a răului de esență divină, ne convinge însuşi eroul acestei aventuri infernale, care în mai multe rânduri prinde firul poveştilor complementare celei principale în termeni aproape identici: „Istoria lui Aleppo Aleppi m-a întărit în convingerea că există pe fața pământului ființe blestemate de Dumnezeu, prin care lucrează puterea pedepsitoare a proniei. Eu însumi eram una dintre aceste făpturi hărăzite să stârpească răul prin rău, crima prin crimă şi strâmbătatea prin strâmbătate şi m-am pomenit cugetând iarăşi la taina naşterii mele, de unde socoteam că se trage aplecarea mea spre păcat, slăbiciunea pentru tot ce-i murdar, dar mai ales duhul de desfrânare” etc.
Ajungând aici, să amintim că trucul narativ utilizat, cu folos, în Viața lui Kostas Venetis este unul cu state vechi în literatura lumii: acela al manuscrisului găsit şi tradus; povestea propriu-zisă este relatată de Kostas Venetis, un grec nu atât bătrân, cât îmbătrânit de o viață numai bună de dat fiori reci celui ce asistă la confesiunea dictată foarte tânărului amant, supranumit, din rațiuni …estetice, Nemțoaica. Acesta este permanent supravegheat de autorul de drept, adică de povestaşul ce dă, nu o dată, impresia unui viețaş (căci condamnat, fără voie, la un destin de tarat): Kostas revede cu febrilitate manuscrisul şi îl transformă după plac, nu numai pentru că, după cum îşi avertizează scribul, el deține puterea auctorială propriu-zisă, ci şi pentru că această istorie îi validează, practic, destinul absolut uluitor. De aici, amânarea finalului unei vieți ce se vrea, cu orice preț, prinsă într-o istorie care să îi dea relief şi sens, spre deosebire de oricare dintre rătăcirile lui biografice. Astfel, încă de la început, Kostas mărturiseşte că îşi presimte sfârşitul, dar că va încerca să îl întârzie până când îşi va turna istoria în tipare epice. Cu o periodicitate promițător simbolică, acest pact al autenticității se tot reface pe parcursul unei narațiuni şi aşa destul de fragmentare: „Nu vreau să mor înainte de a-mi duce povestea până la capăt, iar tu trebuie s-o aşterni pe hârtie întocmai, fără să scoți sau să adaugi nimic de la tine. Mai am încă multe de povestit, căci viața mea a fost plină de întâmplări, ?i nădăjduiesc că Dumnezeu, care, în marea Lui înțelepciune şi bunătate, m-a croit strâmb, îmi va da ajutor să-mi biruiesc slăbiciunea şi să-ți istorisesc toată povestea, aşa cum a fost, întrucât povestea mea e o mărturie a dreptății prin strâmbătate şi a înțelepciunii prin nebunie. Ia aşadar condeiul şi scrie, iar eu mă voi strădui să-ți povestesc limpede şi pe scurt, trecând peste faptele fără însemnătate”. În oglinda strâmbă a realității circumscrise universului romanesc de față, orice promisiune, şi cu atât mai mult aceasta auctorială, trebuie încălcată. Pactul tripartit (autenticitatea însemnând, cum se vede, nu doar onestitate, ci şi limpezime sau concizie) este prin urmare minat de cele două atribute secundare ale povestaşului, uriaşa capacitate de fantazare şi faconda până la urmă plină de savoare şi pitoresc. Acestea explică, în bună parte, avertismentul utilizat în mai multe rânduri de naratorul ce utilizează perfect lucid tiparul dualității, ba chiar îşi avertizează frecvent cititorul asupra autarhiei legii dualului, la nivel particular, individual (oamenii sunt posedați deopotrivă de demonii cărnii, şi „demonii minții”; „fiecare dintre noi are o viață visată şi o viață trăită, între care nu trebuie să facem nicio deosebire, căci în fața lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori visul şi păcatul cu fapta sunt una”), dar şi la nivel general (universul întreg funcționează după acelaşi principiu al dualității fondatoare, din moment ce „există o lege pe față şi o lege ascunsă” în toate). Astfel, narațiunea însăşi este şi nu este reală: „Unele din lucrurile pe care ți le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele în vis şi-n închipuire”.
Cât despre atributele imediat vizibile ale celui ce îşi relatează această sumbră, fantasmagorică întru rău questa, ele privesc, desigur, latura mai degrabă comună a lui homo sexualis, deşi în cazul particular al lui Kostas Venetis aceste atribute sunt cu mult potențate. Pornirile lubrice ale erotomanului par a nu se epuiza niciodată, şi în plus se însoțesc cu vicii dintre cele mai periculoase, atribuite, într-o primă fază, naturii particulare cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu (?!): „Există zgârciți şi risipitori, oameni pizmăreți şi oameni trândavi, oameni mândri şi oameni lacomi, hoți şi ucigaşi, bețivi şi curvari, fiecare născându-se cu mai multă aplecare spre un anumit păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se întâmplă aşa. Iar atunci când ne strâmbă nu ne strâmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strâmbătate, chiar dacă unii sunt mai strâmbi decât alții. Eu, Kostas Venetis, sunt mai strâmb decât tine, Nemțoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strâmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alții se nasc orbi, muți sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu“. Aceeaşi irepresibilă apetență pentru rău se va pune ulterior pe seama acelei relații împotriva firii care a constituit filonul psihanalitic cel mai des exploatat. Dorința – repede conştientizată, însă – față de o mamă care îi ațâță constant viziunile spurcate, îmbinată cu nevoia de eliberare de această obsesie maladivă, iată cheia de interpretare pe care ne-o pune la îndemână, în mai multe rânduri, naratorul principal din roman, ori de câte ori va încerca să explice dinamica relațională complicată cu partea femeiască: „Amintiri vechi începură să-mi licărească în minte: îmi aminteam de chinurile la care mă supusese drăcoaica de maică-mea (…), de pizda leoarcă de sânge şi împuțită a Iepuroaicei, de curul falnic al Kivei, în fața căreia mă dovedisem neputincios şi simțeam pentru partea femeiască numai ură şi dorință de răzbunare. Plănuiam să mă joc cu poftele Frosei, a cărei asemănare cu maică-mea mi se părea tot mai izbitoare: aceleaşi țâțe vârtoase, aceleaşi pulpe ca aluatul de cozonac pus la dospit”.
Sigur că, privind lucrurile în adâncime, acest univers teratologic este cea mai potrivită formă ficțională care poate ilustra ceea ce, după toate probabilitățile, capătă înfățişarea şi funcționalitatea unei obsesii auctoriale majore – aceea a alterității radicale, în toate sensurile majore ale termenului: sexuale, psihologice, ideologice, politice, etnice, în fine, religioase. În fond, toate istoriile relatate în paginile cărții lui Soviany (inclusiv cele dedicate ordinului ocult care încearcă să metamorfozeze în negativ lumea) traduc meditații asupra diferenței decisive şi, în felul ei, reformatoare, asupra acelei diferențe sau devieri de la normalitate care stigmatizează sau, dimpotrivă, înnobilează individul condamnat să o poarte. Dar, chiar şi aşa, trebuie să recunosc faptul că prea puține mi-ar fi spus această istorie atribuită unui personaj marcat de o nefirească melancolie a răului absolut, dacă ea nu ar fi fost străbătută, da capo al fine, de acea melancolie a descendenței teoretizată în excelentele studii ale Monicăi Spiridon. În cartea lui Octavian Soviany se pot practic identifica ambele ipostaze ale cratilismului, coexistente în orice operă vizibil atinsă de „melancolia descendenței”: şi preocuparea pentru sursele, modelele, principiile generative ale literaturii de gen, şi interesul pentru desfăşurarea concretă, formală a procesului care se întemeiază pe acele surse, paradigme şi principii. Memoria culturală şi conştiința descendenței se imprimă la toate nivelele acestui text. Mai întâi, în stratul diegezei – numeroase personaje descind dintr-o cazuistică literară cu reprezentanți iluştri, unele secvențe evocă scheme epice imediat recognoscibile, anumite destine se încadrează în serii uşor identificabile etc. Apoi, în planul topografiilor simbolice – a se vedea, din această perspectivă, re-construirea, marca Soviany, a spațiilor circumscrise Europei crepusculare de secol XIX pe care le traversează protagonistul. În fine, în planul stilistic – de aici, aglomerarea barocă a unor vocabule descriptive, utilizarea frecventă a unor metafore ale dualului (precum mierea „pe dinăuntru putregai”), corespondențele între registrele linvgistico-simbolice şi peritext (titlurile de capitole în mod special nu trimit la viciile sintetizate în ele, ci la ritualurile ezoterice în care sunt atrase personajele sau la treptele coborârii lor în infernul existențial) ş.a. Fireşte, abia această latură a romanului Viața lui Kostas Venetis mizează pe complicitatea unui cititor avizat, apt să recunoască atât aluziile culturale, cât şi tiparele originare ale narațiunii (chiar şi atunci când ele sunt camuflate în straiele grotescului pur). Nu mă refer la referințele devoalate în chiar cursul poveştilor, în majoritatea lor zdrobitoare subsecvente culturii religioase (Biblia şi Cartea Talmudului, Limonariul şi Patericul, viețile sfinților), ci la aluziile subtile la cărțile dragi, poate chiar formatoare, ale scriitorului Octavian Soviany, de la Demonii sau Însemnările din casa morților lui Dostoievski la Craii mateini, de la Principele lui Machiavelli la acela al lui Eugen Barbu, de la ficțiunile eroice ale secolului al XVI-lea spaniol la romanul picaresc al lui Hrabal, L-am servit pe regele Angliei etc. etc. O anumită logică a semnificației şi a înlănțuirii unor episoade cheie recomandă, totuşi, ca referință culturală majoră, proza lui Thomas Mann; secvențe întregi, personaje sau doar fraze mustind de o simbolică recognoscibilă amintesc de romanele Doctor Faustus, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull sau de povestirile La profet, Stirpea Walsungilor şi, cel mai vizibil, Moartea la Veneția. La fel ca şi compozitorul ce rătăceşte printr-o Veneție decadentă, lăsându-se sedus de frumusețea androgină a adolescentului Tadzio, în care vede, simultan, propria tinerețe pierdută şi perfecțiunea artei, temerarul picaro de odinioară speră ca, prin tinerețea şi energetismul Nemțoaicei, să îşi întârzie sfârşitul. Ba chiar, spre deosebire de modelul său livresc, Kostas dă impresia că reuşeşte: îşi amână Moartea la Veneția, sau cel puțin o ascunde de tânărul său ucenic. Dar ceea ce este cu mult mai important este faptul că îşi salvează viața transmutând-o într-o poveste ce se dovedeşte, încă o dată, succedaneu al nemuririi.
Într-un fel, viața lui Kostas Venetis sporeşte cu fiecare verigă din lanțul morților, provocate, puse în practică şi povestite cu egală patimă de ucigaş. La rândul ei, Viața lui Kostas Venetis, aşadar cartea însăşi, sporeşte viața fiecărei cărți pe care o închide, printr-un complicat sistem referențial, între copertele ei. Căci este genul de carte în care se întrepătrund, până la indistincție, viața şi moartea. Atât viața-moartea ființelor de hârtie, cât şi aceea a literaturii înseşi.
Ajungând aici, să amintim că trucul narativ utilizat, cu folos, în Viața lui Kostas Venetis este unul cu state vechi în literatura lumii: acela al manuscrisului găsit şi tradus; povestea propriu-zisă este relatată de Kostas Venetis, un grec nu atât bătrân, cât îmbătrânit de o viață numai bună de dat fiori reci celui ce asistă la confesiunea dictată foarte tânărului amant, supranumit, din rațiuni …estetice, Nemțoaica. Acesta este permanent supravegheat de autorul de drept, adică de povestaşul ce dă, nu o dată, impresia unui viețaş (căci condamnat, fără voie, la un destin de tarat): Kostas revede cu febrilitate manuscrisul şi îl transformă după plac, nu numai pentru că, după cum îşi avertizează scribul, el deține puterea auctorială propriu-zisă, ci şi pentru că această istorie îi validează, practic, destinul absolut uluitor. De aici, amânarea finalului unei vieți ce se vrea, cu orice preț, prinsă într-o istorie care să îi dea relief şi sens, spre deosebire de oricare dintre rătăcirile lui biografice. Astfel, încă de la început, Kostas mărturiseşte că îşi presimte sfârşitul, dar că va încerca să îl întârzie până când îşi va turna istoria în tipare epice. Cu o periodicitate promițător simbolică, acest pact al autenticității se tot reface pe parcursul unei narațiuni şi aşa destul de fragmentare: „Nu vreau să mor înainte de a-mi duce povestea până la capăt, iar tu trebuie s-o aşterni pe hârtie întocmai, fără să scoți sau să adaugi nimic de la tine. Mai am încă multe de povestit, căci viața mea a fost plină de întâmplări, ?i nădăjduiesc că Dumnezeu, care, în marea Lui înțelepciune şi bunătate, m-a croit strâmb, îmi va da ajutor să-mi biruiesc slăbiciunea şi să-ți istorisesc toată povestea, aşa cum a fost, întrucât povestea mea e o mărturie a dreptății prin strâmbătate şi a înțelepciunii prin nebunie. Ia aşadar condeiul şi scrie, iar eu mă voi strădui să-ți povestesc limpede şi pe scurt, trecând peste faptele fără însemnătate”. În oglinda strâmbă a realității circumscrise universului romanesc de față, orice promisiune, şi cu atât mai mult aceasta auctorială, trebuie încălcată. Pactul tripartit (autenticitatea însemnând, cum se vede, nu doar onestitate, ci şi limpezime sau concizie) este prin urmare minat de cele două atribute secundare ale povestaşului, uriaşa capacitate de fantazare şi faconda până la urmă plină de savoare şi pitoresc. Acestea explică, în bună parte, avertismentul utilizat în mai multe rânduri de naratorul ce utilizează perfect lucid tiparul dualității, ba chiar îşi avertizează frecvent cititorul asupra autarhiei legii dualului, la nivel particular, individual (oamenii sunt posedați deopotrivă de demonii cărnii, şi „demonii minții”; „fiecare dintre noi are o viață visată şi o viață trăită, între care nu trebuie să facem nicio deosebire, căci în fața lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori visul şi păcatul cu fapta sunt una”), dar şi la nivel general (universul întreg funcționează după acelaşi principiu al dualității fondatoare, din moment ce „există o lege pe față şi o lege ascunsă” în toate). Astfel, narațiunea însăşi este şi nu este reală: „Unele din lucrurile pe care ți le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele în vis şi-n închipuire”.
Cât despre atributele imediat vizibile ale celui ce îşi relatează această sumbră, fantasmagorică întru rău questa, ele privesc, desigur, latura mai degrabă comună a lui homo sexualis, deşi în cazul particular al lui Kostas Venetis aceste atribute sunt cu mult potențate. Pornirile lubrice ale erotomanului par a nu se epuiza niciodată, şi în plus se însoțesc cu vicii dintre cele mai periculoase, atribuite, într-o primă fază, naturii particulare cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu (?!): „Există zgârciți şi risipitori, oameni pizmăreți şi oameni trândavi, oameni mândri şi oameni lacomi, hoți şi ucigaşi, bețivi şi curvari, fiecare născându-se cu mai multă aplecare spre un anumit păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se întâmplă aşa. Iar atunci când ne strâmbă nu ne strâmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strâmbătate, chiar dacă unii sunt mai strâmbi decât alții. Eu, Kostas Venetis, sunt mai strâmb decât tine, Nemțoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strâmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alții se nasc orbi, muți sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu“. Aceeaşi irepresibilă apetență pentru rău se va pune ulterior pe seama acelei relații împotriva firii care a constituit filonul psihanalitic cel mai des exploatat. Dorința – repede conştientizată, însă – față de o mamă care îi ațâță constant viziunile spurcate, îmbinată cu nevoia de eliberare de această obsesie maladivă, iată cheia de interpretare pe care ne-o pune la îndemână, în mai multe rânduri, naratorul principal din roman, ori de câte ori va încerca să explice dinamica relațională complicată cu partea femeiască: „Amintiri vechi începură să-mi licărească în minte: îmi aminteam de chinurile la care mă supusese drăcoaica de maică-mea (…), de pizda leoarcă de sânge şi împuțită a Iepuroaicei, de curul falnic al Kivei, în fața căreia mă dovedisem neputincios şi simțeam pentru partea femeiască numai ură şi dorință de răzbunare. Plănuiam să mă joc cu poftele Frosei, a cărei asemănare cu maică-mea mi se părea tot mai izbitoare: aceleaşi țâțe vârtoase, aceleaşi pulpe ca aluatul de cozonac pus la dospit”.
Sigur că, privind lucrurile în adâncime, acest univers teratologic este cea mai potrivită formă ficțională care poate ilustra ceea ce, după toate probabilitățile, capătă înfățişarea şi funcționalitatea unei obsesii auctoriale majore – aceea a alterității radicale, în toate sensurile majore ale termenului: sexuale, psihologice, ideologice, politice, etnice, în fine, religioase. În fond, toate istoriile relatate în paginile cărții lui Soviany (inclusiv cele dedicate ordinului ocult care încearcă să metamorfozeze în negativ lumea) traduc meditații asupra diferenței decisive şi, în felul ei, reformatoare, asupra acelei diferențe sau devieri de la normalitate care stigmatizează sau, dimpotrivă, înnobilează individul condamnat să o poarte. Dar, chiar şi aşa, trebuie să recunosc faptul că prea puține mi-ar fi spus această istorie atribuită unui personaj marcat de o nefirească melancolie a răului absolut, dacă ea nu ar fi fost străbătută, da capo al fine, de acea melancolie a descendenței teoretizată în excelentele studii ale Monicăi Spiridon. În cartea lui Octavian Soviany se pot practic identifica ambele ipostaze ale cratilismului, coexistente în orice operă vizibil atinsă de „melancolia descendenței”: şi preocuparea pentru sursele, modelele, principiile generative ale literaturii de gen, şi interesul pentru desfăşurarea concretă, formală a procesului care se întemeiază pe acele surse, paradigme şi principii. Memoria culturală şi conştiința descendenței se imprimă la toate nivelele acestui text. Mai întâi, în stratul diegezei – numeroase personaje descind dintr-o cazuistică literară cu reprezentanți iluştri, unele secvențe evocă scheme epice imediat recognoscibile, anumite destine se încadrează în serii uşor identificabile etc. Apoi, în planul topografiilor simbolice – a se vedea, din această perspectivă, re-construirea, marca Soviany, a spațiilor circumscrise Europei crepusculare de secol XIX pe care le traversează protagonistul. În fine, în planul stilistic – de aici, aglomerarea barocă a unor vocabule descriptive, utilizarea frecventă a unor metafore ale dualului (precum mierea „pe dinăuntru putregai”), corespondențele între registrele linvgistico-simbolice şi peritext (titlurile de capitole în mod special nu trimit la viciile sintetizate în ele, ci la ritualurile ezoterice în care sunt atrase personajele sau la treptele coborârii lor în infernul existențial) ş.a. Fireşte, abia această latură a romanului Viața lui Kostas Venetis mizează pe complicitatea unui cititor avizat, apt să recunoască atât aluziile culturale, cât şi tiparele originare ale narațiunii (chiar şi atunci când ele sunt camuflate în straiele grotescului pur). Nu mă refer la referințele devoalate în chiar cursul poveştilor, în majoritatea lor zdrobitoare subsecvente culturii religioase (Biblia şi Cartea Talmudului, Limonariul şi Patericul, viețile sfinților), ci la aluziile subtile la cărțile dragi, poate chiar formatoare, ale scriitorului Octavian Soviany, de la Demonii sau Însemnările din casa morților lui Dostoievski la Craii mateini, de la Principele lui Machiavelli la acela al lui Eugen Barbu, de la ficțiunile eroice ale secolului al XVI-lea spaniol la romanul picaresc al lui Hrabal, L-am servit pe regele Angliei etc. etc. O anumită logică a semnificației şi a înlănțuirii unor episoade cheie recomandă, totuşi, ca referință culturală majoră, proza lui Thomas Mann; secvențe întregi, personaje sau doar fraze mustind de o simbolică recognoscibilă amintesc de romanele Doctor Faustus, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull sau de povestirile La profet, Stirpea Walsungilor şi, cel mai vizibil, Moartea la Veneția. La fel ca şi compozitorul ce rătăceşte printr-o Veneție decadentă, lăsându-se sedus de frumusețea androgină a adolescentului Tadzio, în care vede, simultan, propria tinerețe pierdută şi perfecțiunea artei, temerarul picaro de odinioară speră ca, prin tinerețea şi energetismul Nemțoaicei, să îşi întârzie sfârşitul. Ba chiar, spre deosebire de modelul său livresc, Kostas dă impresia că reuşeşte: îşi amână Moartea la Veneția, sau cel puțin o ascunde de tânărul său ucenic. Dar ceea ce este cu mult mai important este faptul că îşi salvează viața transmutând-o într-o poveste ce se dovedeşte, încă o dată, succedaneu al nemuririi.
Într-un fel, viața lui Kostas Venetis sporeşte cu fiecare verigă din lanțul morților, provocate, puse în practică şi povestite cu egală patimă de ucigaş. La rândul ei, Viața lui Kostas Venetis, aşadar cartea însăşi, sporeşte viața fiecărei cărți pe care o închide, printr-un complicat sistem referențial, între copertele ei. Căci este genul de carte în care se întrepătrund, până la indistincție, viața şi moartea. Atât viața-moartea ființelor de hârtie, cât şi aceea a literaturii înseşi.