BIU SAU POEZIA CA REVERIE A SEMNIFICA?IILOR

Poeta Eugenia Țarălungă ne oferă revelația reveriilor semnificațiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostază narcisică a autoarei. Se revelează parcă o dedublare a poetei. Asistăm la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însăşi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretată ca o înviere amânată, autoarea, închisă în capcana propriei cărți, evadează prin „explicații” metaforice şi prin „justificări” care sugerează afectivitatea, dar şi intenția cognitivă în raport cu cititorul: „Mă gândeam, biu drag, că ar fi cazul, la un moment dat, să îți spun de ce ți-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat să fii viu, să fii botezat şi n-ai primit un înger păzitor din simplul motiv că eu n-am apucat să te am, te întrebi poate: de unde şi până unde «biu»?! Uite, o să încerc să-ți explic. Trebuia să am şi eu cu cine să vorbesc, nu?!, în fața cui să mă justific. Poate că nu mă justific – cică! –, dar explic, spun, înşir pe hârtie ce şi cum, vreau să ştiu că am făcut, măcar aşa, măcar acum, tot ce îmi era omeneşte posibil să fac ca să ajung până la tine. Chiar dacă nu te cunosc foarte bine şi abia de te ating pe dibuite, eu cred că ai şi tu un suflet, poate eşti supărat pe mine şi, cine ştie, poate chiar tu m-ai făcut să mă gândesc la aceste rânduri, la această formă de penitență, la acest fel de a face cuvintele să ajungă până la tine.”
Consoana „b” şi vocalele „I”, „U” se decodifică prin forța cosmică a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13) Explicațiile scriitoarei se revelează ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodată.” (cap.13, 8) Fiecare explicație valorează cât o exegeză, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, şi am zis că ea va ajunge sigur până la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reuşit să-ți dau ființă altfel decât aşa, țintind nişte cuvinte spre tine. Şi dacă altcineva îți va da vreodată ființă, se cheamă că nu eşti copilul meu.“
„Capitolul“ U: „U este o urmă, o ultimă vocală, un urlet spre lună, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui că astea două, aici de față, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i aşa ?!“
„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capăt, să vedem ce facem cu b-ul, B-ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoană, e un secund al lui A, e o contrazicere a ceea ce am început să spunem sau să facem sau să ştim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelaşi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum aş putea eu oare să nu iubesc B-ul?!“
Erosul îşi găseşte aici o conotație religioasă prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicație” sunt „lecții” despre iubirea ca sens unic al vieții, despre iubirea care se întemeiază ontologic oferind valoare existenței: „Să-ți mai spun: ştii cum se citeşte acel «Be You!» din engleză?! Cam aşa…bi-i-iu. Adică fii tu însuți!“ regăsim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuți !
Dar la Eugenia Țarălungă, cunoaşterea devine o modalitate de autocunoaştere, de a găsi explicații pentru sensul iubirii în „viața ei bifurcată”: „Atât cât poți, deşi eu nu te-am lăsat să fii. Am ajuns la o bifurcație, la o despărțire a drumului real de cel visat al vieților noastre. A mea şi a ta. Degeaba m-am gândit şi mă gândesc la tine de când mă ştiu. Aşa a fost să fie, baby, să nu te am niciodată de-adevăratelea. Aşa că te alint şi eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început să ajung, că doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“
Prin scriitură, dragostea nu rămâne un simplu sentiment, ci devine o Ființă, devine vie, se întemeiază ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existență, reuşind să împace scriitoarea cu propriile sale aspirații, cu propria sa viață bifurcată, cu sufletul ei rătăcit printre rândurile cărții: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce aş fi vrut să-ți dăruiesc, nu am putut decât să-ți dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu şi cu litere mici, că sunt mai smerite. Şi, aşa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat să existe şi să crească mare. Care nu a apucat să intre în lumea cu dimensiuni, a rămas dincolo de această lume. Poate, biu, cine ştie, cândva îmi vei da şi tu un semn. Şi poate şi un nume. Unul cu care să mă împac. Şi care să mă împace cu viața mea bifurcată. Şi să-ți mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum să fie altfel…”
Firul Ariadnei care străbate această carte în care Viața ca bifurcație are continuitate până în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anulează prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viața mea compartimentată năvăleşte în afara hotarelor sale, se zbate să se împlinească să devină UNA, neputincioasă totuşi în fața granițelor pe care altădată le spulberam şi plăteam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care mă desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! cărei voci interioare mă adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioară? sau cât de «a mea» este vocea mea interioară? de ce se năpusteşte năucă, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluviul meu în care mă pierd şi mă regăsesc totodată? un eu al sufletelor pierdute şi salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoită, fără speranță de salvare, fără mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fără trup, fără sex, un eu al sufletelor care nu se îndrăgostesc, ce nu au derapaje afective, nuanțări sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, până ce pregnanța culorii nu se mai lasă ascunsă, estompată, şi izbucneşte în întreaga sa deplinătate, mai mult sau mai puțin vinovată de nuditatea ei, trufaşă ştiind că şi-a plătit prețul suferinței, că a consumat până la capăt durerea, că a consumat până la capăt capătul drumului, până dincolo de toate răscrucile, (…) urmărind exoftalmic capătul drumului, ținta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor şi chiar împotriva mea însămi.” Labirintul eurilor poetice revelează o poetică a imaginarului. În accepția dată de Jean Burgos, imaginea „dă de văzut altceva şi dă de văzut altminteri. Ea dă de văzut altceva în măsura în care se constituie ca expresie a unei realități nicicând trăite până atunci, netrimițând la nimic anterior ei înseşi şi creatoare a unei ființe de limbaj ce se adaugă realității şi făureşte un sens.” (Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Univers, 1988, p. 5-6)
Eul ascensional „dansând în lumina creației” instituie o realitate poetică luminoasă, strălucind în reveriile semnificațiilor metaforice ale BIU-lui.