Cartea de filozofie
Nicoleta Dabija

O CĂLĂTORIE NEOBI?NUITĂ SUB MANTIA LUI XAVIER DE MAISTRE

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011

Când mi-a ajuns sub ochi cartea lui Xavier de Maistre, fratele mai celebrului Joseph de Maistre, Călătorie în jurul camerei mele, tradusă recent şi de o editură românească, mi-am închipuit că voi afla în ea tot soiul de întâmplări care pot veni peste om, deşi acesta pare protejat de cei patru pereți, unde se află închis. Citind-o, i-am dat dreptate îndeajuns primei mele intuiții. Dar de fapt, intuiția singură a surprins insuficient valoarea volumului, care este substanțial confesivă, iar pe alocuri cochetează chiar cu metafizica.
Înțelesul prim, deşi în alt sens, superficial, surprinde situația aparte a unui individ, pedepsit să rămână prizonierul camerei sale timp de şase săptămâni, şi care totuşi nu se plictiseşte, nu disperă, ba chiar pare vesel şi e capabil să-şi descrie „călătoria” cu umor. Cum reuşeşte? Simplu, prin metoda la îndemână a imaginației, care îl duce orişiunde pofteşte, în locuri în care nu a fost, în trecut, în amintiri, în lumea unor romane etc. Înțelesul de fond, ascuns, accesibil doar lectorului inițiat, celui care posedă sensibilitatea necesară pentru a trece dincolo de interpretarea literară a poveştilor din cele 42 de zile, trădează un timp al retragerii în solitudine (una impusă, luată însă de personaj ca prilej bun de a-şi duce la capăt proiectul „călătoriei” imaginare), un timp al resimțirii acute a dualității ființei, un timp al reflecției metafizice, toate împlinite prin asigurarea, dinafară sau dinlăuntru, cadrelor confesiunii.
Poate că prima condiție a confesiunii, îndeosebi a celei scrise, este să ai o cameră a ta (cu atât mai mult când e vorba de dormitor, considerat locul predilect privat, intim al fiecărui om). La Xavier, aceasta este şi prima condiție a putinței călătoriei (în mărturisirea personală): „Chiar se poate să fii atât de nenorocit, atât de părăsit, încât să nu ai nici măcar o cămăruță în care să te retragi şi să te ascunzi de toată lumea? Aceasta este singura pregătire de care ai nevoie când vrei să faci o asemenea călătorie.”
Deci, o retragere pentru o întoarcere din nou la ceilalți, demersul obişnuit al literaturii autobiografice. Şi pentru că plăcerea călătoriei îl provoacă la generozitate, el vrea curând să o facă publică. Aşa ajunge să prezinte lumii ceva cu totul nou, o călătorie pe care el primul a întreprins-o şi care constituie „un remediu împotriva plictiselii şi o alinare a suferințelor îndurate” pentru cititorul numit: „numărul uriaş de nefericiți”, „orice om cu minte la cap”, „toți nefericiții, toți bolnavii şi toți plictisiții universului”, „toți leneşii”, „amabili anahoreți de-o seară”, „toți cei care vă chinuiți mintea”, „întregul univers”.
Alteori, în popasurile voiajului său, vizează un lector anume. De exemplu, în capitolul în care îşi expune reflecțiile asupra dualității suflet-animal, face din prima frază precizarea că se adresează „metafizicienilor”. Iar când îşi aminteşte de moartea unui prieten şi conştientizează că masa de cititori pe care i-a tras după el în călătorie poate să nu se aştepte la aşa efuziuni, sufletul lui Xavier se retrage, îşi cere iertare şi se fixează pe un lector, care ştie că îi poate înțelege şi o astfel de mărturisire, Jenny (căreia îi dedică cu acest prilej cartea): „dacă el [volumul] obține asentimentul tău, atunci cu siguranță va obține asentimentul tuturor inimilor sensibile şi delicate; iar dacă tu mă ierți pentru nebuniile care îmi scapă câteodată fără să vreau, atunci nu mă mai tem de nici o cenzură din lume”.
Confesiunea este fragmentată în 42 de capitole (câte o destinație pentru fiecare zi de detenție), în care autorul meditează şi scrie, când trist, când vesel, când elogiind, când blamând, când cu patetism, când cu un umor spumos, despre lucrurile care îi populează camera, despre identificarea sinelui cu un personaj oarecare, despre cele două ființe care îi sunt aproape în această perioadă, slujitorul Joanetti şi cățelul Rosine, despre iubita nepăsătoare, care poate l-a şi trădat, şi oricum nu-i răspunde la scrisoare, despre oglindă şi amorul propriu, despre muzică şi pictură, despre câte prilejuri de bucurie sunt în viața unui om, despre dualitatea resimțită puternic între suflet şi animal, sau celălalt, cum apare numit alteori.
Călătorie în jurul camerei mele este un elogiu adus bucuriei. Bucuria, poate mai slab frecventată de metafizicieni, ei favorizând mai curând sentimentele dureroase, de limită, constituie totuşi o temă care atrage o astfel de sensibilitate, mai cu seamă că, dată fiind situația în care se găseşte personajul, ea ascunde de fapt tocmai stările negative, care nu cruță nicicum un suflet însingurat şi o conştiință orientată spre cei care o duc mai rău. Tocmai raritatea bucuriilor în drumul vieții determină o prețuire a ei. Sufletul trebuie să ia ceea ce i se dă, îndeamnă Xavier, să se bucure atunci când are cel mai mic prilej de bucurie, să ştie să caute bucuria chiar în lucruri, ființe şi locuri care par a fi străine de ea. Bucuria de a-ți urma gândurile la întâmplare, bucuria de a te putea aşeza într-un fotoliu, un loc bun de meditație, bucuria de a te trezi cu razele soarelui coborâte drept în patul tău, bucuria de a auzi rândunelele ciripind în apropierea ferestrei tale, bucuria de a moțăi dimineața, bucuria de a-ți lăsa sufletul să călătorească liber prin imaginație şi multe altele, vin să facă din autor un locuitor al unui spațiu binecuvântat, un om care îşi acceptă condiția şi este recunoscător pentru fericirile la îndemână.
Cu toate acestea, „niciodată nu am simțit cu mai multă pregnanță faptul că sunt dublu”, adaugă Xavier de Maistre, mărturisire care conține o reflecție metafizică tristă. Autorul desparte sufletul de animal, de celălalt, două ființe absolut distincte, dar aflate în strânsă legătură, o dualitate care aminteşte de cea carteziană, dar care nu se identifică totuşi cu aceasta. Trupul nici nu simte, nici nu gândeşte, ca atare nu poate fi învinuit de ceva, în timp ce animalul este ființă sensibilă, cu sentimente şi voință independente de ale sufletului. Celălalt din om este în realitate asemenea celorlalte animale, doar că are în plus sufletul, care îi permite să fie dual. Exemplul lui Xavier este grăitor. În timpul unei lecturi, sufletul poate deodată să părăsească animalul şi să zburde prin nu ştiu ce locuri ori amintiri, în timp ce animalul continuă să citească şi nici nu-şi dă seama că a rămas singur.
Astfel, când animalul e constrâns la câțiva paşi, sufletul, superior şi coordonatorul celui dintâi, poate cunoaşte libertăți neobişnuite. Esența confesivă a acestei călătorii în jurul camerei este, de fapt, coborârea sau înălțarea în sine, în fericirile posibile sufletului, în fericirea care vine prin imaginație sau în fericirea memoriei de a se putea întoarce oricând în trecut. Esența metafizică se întruchipează în dialogul pe care sufletul îl întreține cu celălalt, un dialog în care cei doi se acuză până la înțelegere, un dialog de limită, care aminteşte de cum se mângâie sufletul pe sine însuşi într-o apoftegmă a lui Evagrie Ponticul. Este ştiut, solitudinea naşte nevoia de dedublare, absența unui interlocutor real cere monologului să devină dialog. Aceasta este lecția profundă dată de Xavier de Maistre. Dar să ne prefacem că suntem fericiți şi să-l însoțim în continuare, lăsându-l pe el aşezat în fotoliu, cu gulerul hainei de călătorie ridicat aşa de mult încât îi acoperă complet capul.