Cartea de religie
Paul Aretzu
ÎNDUMNEZEIREA OMULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Părintele Ioannis Romanides provine dintr-o familie de capadocieni plini de evlavie şi credință. S-a născut în 1927, emigrând împreună cu părinții săi în America. A urmat cursuri teologice la Boston (Facultatea de Teologie Greco-Ortodoxă a Sfintei Cruci) şi la New Haven (Yale), specializându-se, apoi, la Institutul Saint-Serge din Paris, unde l-a avut îndrumător pe John Meyendorff, şi la Seminarul Sf. Vladimir de la New York, avându-l ca mentor pe George Florovsky. A fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Thessalonic (1970-1984). Se înscrie în rândul cunoscuților teologi neogreci Ioan Zizioulas, Christos Yannaras, Panayotis Nellas, Gheorghios Mantzaridis. Dintre operele sale, fac parte studii dedicate tradiției bisericeşti, Antropologia Aghiazmatarului Mare (1955), Păcatul Strămoşesc (1989), Teologia Dogmatică şi Simbolică a Bisericii Ortodoxe Katholice/Soborniceşti (1999).
Teologia patristică (Editura Metafraze, Bucure?ti, 2011, traducere din limba neogreacă şi studiu introductiv de pr. dr. Gabriel Mândrilă) conține prelegeri susținute de protopresbyter în primul semestru al anului universitar 1983-1984, la Facultatea de Teologie a Universității Aristotelice din Thessalonic, ordonate şi publicate de monahul Damaschin Karakalinos. Prima parte, mai întinsă, se ocupă de Elemente de antropologie şi teologie ortodoxă, cea de-a doua, restrânsă, are ca temă Despre învățătura ereticilor şi despre felul în care părinții i-au tratat.
După ce susține că, după Sfinții Părinți, grija esențială a Bisericii Ortodoxe este vindecarea sufletească, Ioannis Romanides clarifică noțiunea de nous, „această activitate a minții care funcționează în inima omului sănătos sufleteşte (p. 45). Cuvântul minte (nous) apare la Părinți folosit cu sensul de duh (pnevma), aşa cum este la Apostolul Pavel, adică de inimă, „ceea ce înseamnă că Duhul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu, vorbeşte duhului nostru, în inima noastră prin harul Duhului Sfânt” (p. 47), precum susține şi Sfântul Grigore Palama. În acest fel, rugăciunea minții coboară în inimă.
Suferința sufletească este provocată de gândurile din inimă – bune sau rele –, şi afectează pe cel care „nu a trecut de curățirea sufletului de patimi şi nu a ajuns la starea de luminare cu ajutorul Harului Sfântului Duh” (p. 49), pregătindu-se să devină locaş al acestuia. Curățirea şi luminarea sunt mijloace de vindecare. Ele se obțin prin armonizarea mărturisirii de credință cu viața practică. Hristos Însuşi este numit adesea doctor, vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Dumnezeu iubeşte în egală măsură şi pe cel bun, şi pe cel rău. El nu se schimbă de la un caz la altul. Prin modelul Său ne învață că trebuie să arătăm iubire şi față de vrăjmaşi. În Apus, însă, funcționează o mentalitate raționalistă, justițiară. Întrebându-se ce este ortodoxia, răspunde: „o disciplină terapeutică ce vindecă personalitatea umană” (p. 55). În carte se întâlnesc numeroase formulări memorabile. Dumnezeu îi iubeşte pe toți şi vrea să îi vindece. Nu trebuie decât ca şi aceştia să se străduiască. Scrisă într-un mod accesibil, păstrând caracteristicile orale ale prelegerii, lucrarea are o pronunțată funcție catehetică. Deşi format în Lumea Nouă, părintele profesor pătrunde în desimea autentică a ortodoxiei, în esența ei duhovnicească, este un foarte bun cunoscător al Tradiției. Sfinții Părinți au avut în vedere, în primul rând, curățenia sufletească: „ştiința medicală care poartă numele de Ortodoxie diferă de celelalte ştiințe prin faptul că cel care a fost vindecat devine în mod automat el însuşi terapeut” (p. 57). La creştinii primelor secole, treptele de luminare deplină, adică de pogorâre a Sfântului Duh în mintea/inima fiecăruia, erau Harul Sfântului Botez, Mirungerea, Cincizecimea personală, adică umplerea cu Dumnezeu, îndumnezeirea (theosis). În Rai, spun Părinții, cei vrednici pot vedea slava lui Dumnezeu. Mintea (nous), care nu este acelaşi lucru cu rațiunea, trebuie să se supună kenozei, să se golească de gânduri, pentru a-L găzdui pe Duhul Sfânt. Tradiția „nu este un simplu transfer şi succesiune în experiență, în experiența luminării şi în experiența îndumnezeirii” (p. 64). Tradiția ortodoxă o continuă pe cea a Patriarhilor şi pe cea a Profeților. Deoarece după moarte nu mai există pocăință, ceea ce contează sunt curățenia, lumina şi îndumnezeirea obținute în această lume. Cel luminat şi îndumnezeit obține vedere duhovnicească. Parcursul nu este pe cale teoretică sau speculativă, ci empirică, prin rugăciunea minții, prin asceză. Rugăciunea neîncetată pregăteşte locaş în inimă pentru Sfântul Duh. Ea „nu e doar rugăciune cu cuvinte, ci e şi psalmodie, adică psalm” (p. 78). Rugăciunea minții poate atrage experiența îndumnezeirii, dăruită de Dumnezeu în afara voinței omeneşti. Starea de luminare se atinge prin învățătura primită de la un părinte duhovnicesc. Dumnezeu dăruie oamenilor şi credința inimii, credința lăuntrică, aceea care nu se bazează pe rațiune. Provenind din experiența Harului, şi aceasta este tot o rugăciune a minții: „Astfel că atunci când omul are înlăuntrul său rugăciunea minții, care este rugăciunea Sfântului Duh, atunci are şi credință lăuntrică şi prin credință, prin intermediul rugăciunii, vede lucruri nevăzute” (p. 85).
Părintele Romanides face o deosebire categorică între teologie şi metafizică sau filozofie, domenii specifice îndeosebi occidentalilor. Teologia nu speculează şi experiază, trăieşte cunoaşterea de Dumnezeu. În teologia creştină, se socoteşte ca dogmă fundamentală distincția dintre creat şi necreat, entități total diferite. Textele scrise de Părinții Bisericii sunt considerate inspirate de Dumnezeu, fiindcă vin în urma experienței luminării şi îndumnezeirii. Nu poate teologhisi cineva decât atunci când se află în stare de luminare, când Duhul Sfânt se roagă înăuntrul său. Pentru aceasta, rugăciunile cele mai însemnate sunt psalmii, apoi cântările duhovniceşti, imnele. Ele se complinesc prin cercetarea scrierilor celor îndumnezeiți, Vechiul Testament şi Noul Testament, viețile şi cuvintele sfinților, textele liturgice. În acest fel se continuă Tradiția Bisericii. Dacă la acestea se adaugă experiența îndumnezeirii, cel ajuns într-un astfel de stadiu este teolog, descoperindu-i-se adevărul. Până să devină, însă, văzător de Dumnezeu, adică teolog, el este student în ale Teologiei. Părinții Bisericii sunt dintre cei îndumnezeiți.
Un rol important în viața creştină îl are isihasmul: „adevărata Eshatologie Ortodoxă este Isihasmul” (p. 126). Omul îndumnezeit, în care se manifestă în deplinătate iubirea, devine sălaş al Duhului Sfânt, care coboară să se roage în sine, aducându-I şi pe Tatăl, şi pe Fiul. Într-un asemenea om locuieşte Sfânta Treime, iar el devine părtaş al Harului. Cei aflați în stare de luminare sau de îndumnezeire sunt inspirați de Dumnezeu: „Cea mai înaltă formă de Revelație, cât priveşte inspirația dumnezeiască este cea care se petrece cu Apostolii în ziua Cincizecimii” (p. 136).
Teologia lui Ioannis Romanides este caldă, firească, am putea spune filocalică, ocupându-se, în principal, de vindecarea sufletească, de aducerea Duhului Sfânt în interiorul omului, făcându-L părtaş la rugăciunea inimii. Un rol foarte important în consolidarea Tradiției Patristice l-a avut Sfântul Dionisie Areopagitul. Susținând diferențe de necomparat între Creator şi creație, se arată că, deşi Sfânta Scriptură nu are nimic asemănător cu Dumnezeu, constituie pentru cel luminat sau îndumnezeit, călăuza către Dumnezeu, calea către Hristos. Sfânta Scriptură nu trebuie idolatrizată. Protopresbyterul contestă orice formalitate a religiei, transformarea acesteia într-o armură de superstiții, într-o sursă de beneficii, susținând credința în inimă, ca singur argument al luminării şi îndumnezeirii. Astfel, împărtăşirea cu Sfintele Taine Euharistice nu devine funcțională decât dacă devenim părtaşi prin simțire cu Harul lui Dumnezeu, dacă obținem vedere dumnezeiască a slavei lui Dumnezeu: „Adică omul după ce va ajunge la luminare, atunci când Duhul Sfânt vine şi se roagă înăuntrul său, doar atunci împlineşte condițiile în vederea con-ducerii sale mai departe, către vederea dumnezeiască. Când Dumnezeu va voi, îl va duce la vederea dumnezeiască, adică la îndumnezeire şi atunci Îl vede pe Hristos în slavă.” (p. 147). Omul poate vedea Lumina necreată atunci când el însuşi a devenit lumină şi se bucură de Lumina Harului. Această Lumină a slavei se revarsă din necreat (din Dumnezeu) asupra creatului.
Părintele Romanides este total dezinhibat, dorind să depăşească orice prejudecată, căutând el însuşi, în gândirea sa, experiența îndumnezeirii. Încercând să explice inefabilitatea lui Dumnezeu, folosind şi un celebru citat din Sfântul Dionisie Areopagitul, spune: „În tradiția Patristică, Dumnezeu nu este un Dumnezeu personal. Desigur Dumnezeu nu este nici măcar Dumnezeu! Dumnezeu nu are corespondent în nimic în ceea ce cugetă sau ar putea să cugete omul. […] Însă după Întruparea Cuvântului, prin intermediul şi datorită Întrupării, avem relații personale cu Dumnezeu. […] Sfânta Treime a intrat într-o relație personală cu omul numai prin Întrupare, numai prin Hristos.” (p. 156-157). În comunicarea sa cu omul, Dumnezeu s-a făcut chipul Logosului: „Logosul este icoana Tatălui, Hristos este icoana Tatălui ca Logos” (p. 157). Prin îndumnezeire, omul se face asemenea lui Hristos după har, nu după fire. Prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, „omul se uneşte cu firea omenească cea îndumnezeită, înviată şi slăvită a lui Hristos şi, prin Ea, se uneşte cu lucrarea necreată a firii omeneşti a lui Hristos, care este Harul dumnezeiesc cel necreat” (p. 159). Este urmărită tradiția Sfintei Treimi, în succesiunea sa din Vechiul Testament în Noul Testament. Observațiile, de mare finețe teologică, se păstrează în spiritul trăit al tradiției patristice. Aşa cum este cea în legătură cu existența integrală a lui Hristos în fiecare părticică din Dumnezeiasca Împărtăşanie, Domnul aflându-se în întregime în fiecare dintre credincioşi. Omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu după ființă, ci numai după voință şi după lucrare, prin mijlocirea firii omeneşti a lui Hristos: „Omul unit cu Taina Sfintei Treimi este unit cu Cineva care scapă tuturor sensurilor omeneşti” (p. 178).
Protopresbiterul face o încadrare a religiei în parametrii social-politici, vorbind despre comunism, ateism, naționalism, masonerie, existențialism, agnosticism, actualizând şi relaționând. El face considerații legate de poziția religiei față de ştiință, filozofie, metafizică. Se referă la deosebirile dintre biserici. Uneori este acid.
Partea a doua, Despre învățătura ereticilor şi despre felul în care părinții i-au tratat, este mai concentrată. Întreaga credință creştină are ca nucleu Întruparea, în care se recunosc toate reperele teologice. Separarea de acest ax al universului credinței duce la erezie. Împotriva ereticilor s-au ridicat, cu argumentele celor ajunşi la stadiul de îndumnezeire, Părinții Bisericii. Se observă, de asemenea, efectele nefaste ale schismelor, ale ruperii de Tradiția Patristică. În Apus, aproape toată atenția este îndreptată spre Sfântul Augustin, căruia îi este reproşată desprinderea de tradiție. Cele trei tendințe medievale dominante, care i-au urmat, Toma d’Aquino, Duns Scotus şi William Ockham, dau teologiei un aspect filosofic. Părintele îşi exprimă mâhnirea şi cu privire la decadența ortodoxiei neoelene, la tendințele periculoase care o amenință. După ce trece în revistă ereziile şi amendează devierile lor, conchide: „Erezia fundamentală a tuturor acestor curente eretice şi tendințe filosofice este respingerea Teologiei Apofatice. Adică faptul că între creat şi necreat nu există absolut nicio asemănare.” (p. 280).
Bun cunoscător al Teologiei Patristice, Ioannis Romanides se înscrie într-o Tradiție autentică, respectând dogma, folosind un discurs atrăgător, de o mare diversitate, plin de înțelegere duhovnicească. Prin profunzimea şi autoritatea sa face dovada deplină a unuia dintre cei puțini care au atins stadiul interior de îndumnezeire.
Teologia patristică (Editura Metafraze, Bucure?ti, 2011, traducere din limba neogreacă şi studiu introductiv de pr. dr. Gabriel Mândrilă) conține prelegeri susținute de protopresbyter în primul semestru al anului universitar 1983-1984, la Facultatea de Teologie a Universității Aristotelice din Thessalonic, ordonate şi publicate de monahul Damaschin Karakalinos. Prima parte, mai întinsă, se ocupă de Elemente de antropologie şi teologie ortodoxă, cea de-a doua, restrânsă, are ca temă Despre învățătura ereticilor şi despre felul în care părinții i-au tratat.
După ce susține că, după Sfinții Părinți, grija esențială a Bisericii Ortodoxe este vindecarea sufletească, Ioannis Romanides clarifică noțiunea de nous, „această activitate a minții care funcționează în inima omului sănătos sufleteşte (p. 45). Cuvântul minte (nous) apare la Părinți folosit cu sensul de duh (pnevma), aşa cum este la Apostolul Pavel, adică de inimă, „ceea ce înseamnă că Duhul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu, vorbeşte duhului nostru, în inima noastră prin harul Duhului Sfânt” (p. 47), precum susține şi Sfântul Grigore Palama. În acest fel, rugăciunea minții coboară în inimă.
Suferința sufletească este provocată de gândurile din inimă – bune sau rele –, şi afectează pe cel care „nu a trecut de curățirea sufletului de patimi şi nu a ajuns la starea de luminare cu ajutorul Harului Sfântului Duh” (p. 49), pregătindu-se să devină locaş al acestuia. Curățirea şi luminarea sunt mijloace de vindecare. Ele se obțin prin armonizarea mărturisirii de credință cu viața practică. Hristos Însuşi este numit adesea doctor, vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Dumnezeu iubeşte în egală măsură şi pe cel bun, şi pe cel rău. El nu se schimbă de la un caz la altul. Prin modelul Său ne învață că trebuie să arătăm iubire şi față de vrăjmaşi. În Apus, însă, funcționează o mentalitate raționalistă, justițiară. Întrebându-se ce este ortodoxia, răspunde: „o disciplină terapeutică ce vindecă personalitatea umană” (p. 55). În carte se întâlnesc numeroase formulări memorabile. Dumnezeu îi iubeşte pe toți şi vrea să îi vindece. Nu trebuie decât ca şi aceştia să se străduiască. Scrisă într-un mod accesibil, păstrând caracteristicile orale ale prelegerii, lucrarea are o pronunțată funcție catehetică. Deşi format în Lumea Nouă, părintele profesor pătrunde în desimea autentică a ortodoxiei, în esența ei duhovnicească, este un foarte bun cunoscător al Tradiției. Sfinții Părinți au avut în vedere, în primul rând, curățenia sufletească: „ştiința medicală care poartă numele de Ortodoxie diferă de celelalte ştiințe prin faptul că cel care a fost vindecat devine în mod automat el însuşi terapeut” (p. 57). La creştinii primelor secole, treptele de luminare deplină, adică de pogorâre a Sfântului Duh în mintea/inima fiecăruia, erau Harul Sfântului Botez, Mirungerea, Cincizecimea personală, adică umplerea cu Dumnezeu, îndumnezeirea (theosis). În Rai, spun Părinții, cei vrednici pot vedea slava lui Dumnezeu. Mintea (nous), care nu este acelaşi lucru cu rațiunea, trebuie să se supună kenozei, să se golească de gânduri, pentru a-L găzdui pe Duhul Sfânt. Tradiția „nu este un simplu transfer şi succesiune în experiență, în experiența luminării şi în experiența îndumnezeirii” (p. 64). Tradiția ortodoxă o continuă pe cea a Patriarhilor şi pe cea a Profeților. Deoarece după moarte nu mai există pocăință, ceea ce contează sunt curățenia, lumina şi îndumnezeirea obținute în această lume. Cel luminat şi îndumnezeit obține vedere duhovnicească. Parcursul nu este pe cale teoretică sau speculativă, ci empirică, prin rugăciunea minții, prin asceză. Rugăciunea neîncetată pregăteşte locaş în inimă pentru Sfântul Duh. Ea „nu e doar rugăciune cu cuvinte, ci e şi psalmodie, adică psalm” (p. 78). Rugăciunea minții poate atrage experiența îndumnezeirii, dăruită de Dumnezeu în afara voinței omeneşti. Starea de luminare se atinge prin învățătura primită de la un părinte duhovnicesc. Dumnezeu dăruie oamenilor şi credința inimii, credința lăuntrică, aceea care nu se bazează pe rațiune. Provenind din experiența Harului, şi aceasta este tot o rugăciune a minții: „Astfel că atunci când omul are înlăuntrul său rugăciunea minții, care este rugăciunea Sfântului Duh, atunci are şi credință lăuntrică şi prin credință, prin intermediul rugăciunii, vede lucruri nevăzute” (p. 85).
Părintele Romanides face o deosebire categorică între teologie şi metafizică sau filozofie, domenii specifice îndeosebi occidentalilor. Teologia nu speculează şi experiază, trăieşte cunoaşterea de Dumnezeu. În teologia creştină, se socoteşte ca dogmă fundamentală distincția dintre creat şi necreat, entități total diferite. Textele scrise de Părinții Bisericii sunt considerate inspirate de Dumnezeu, fiindcă vin în urma experienței luminării şi îndumnezeirii. Nu poate teologhisi cineva decât atunci când se află în stare de luminare, când Duhul Sfânt se roagă înăuntrul său. Pentru aceasta, rugăciunile cele mai însemnate sunt psalmii, apoi cântările duhovniceşti, imnele. Ele se complinesc prin cercetarea scrierilor celor îndumnezeiți, Vechiul Testament şi Noul Testament, viețile şi cuvintele sfinților, textele liturgice. În acest fel se continuă Tradiția Bisericii. Dacă la acestea se adaugă experiența îndumnezeirii, cel ajuns într-un astfel de stadiu este teolog, descoperindu-i-se adevărul. Până să devină, însă, văzător de Dumnezeu, adică teolog, el este student în ale Teologiei. Părinții Bisericii sunt dintre cei îndumnezeiți.
Un rol important în viața creştină îl are isihasmul: „adevărata Eshatologie Ortodoxă este Isihasmul” (p. 126). Omul îndumnezeit, în care se manifestă în deplinătate iubirea, devine sălaş al Duhului Sfânt, care coboară să se roage în sine, aducându-I şi pe Tatăl, şi pe Fiul. Într-un asemenea om locuieşte Sfânta Treime, iar el devine părtaş al Harului. Cei aflați în stare de luminare sau de îndumnezeire sunt inspirați de Dumnezeu: „Cea mai înaltă formă de Revelație, cât priveşte inspirația dumnezeiască este cea care se petrece cu Apostolii în ziua Cincizecimii” (p. 136).
Teologia lui Ioannis Romanides este caldă, firească, am putea spune filocalică, ocupându-se, în principal, de vindecarea sufletească, de aducerea Duhului Sfânt în interiorul omului, făcându-L părtaş la rugăciunea inimii. Un rol foarte important în consolidarea Tradiției Patristice l-a avut Sfântul Dionisie Areopagitul. Susținând diferențe de necomparat între Creator şi creație, se arată că, deşi Sfânta Scriptură nu are nimic asemănător cu Dumnezeu, constituie pentru cel luminat sau îndumnezeit, călăuza către Dumnezeu, calea către Hristos. Sfânta Scriptură nu trebuie idolatrizată. Protopresbyterul contestă orice formalitate a religiei, transformarea acesteia într-o armură de superstiții, într-o sursă de beneficii, susținând credința în inimă, ca singur argument al luminării şi îndumnezeirii. Astfel, împărtăşirea cu Sfintele Taine Euharistice nu devine funcțională decât dacă devenim părtaşi prin simțire cu Harul lui Dumnezeu, dacă obținem vedere dumnezeiască a slavei lui Dumnezeu: „Adică omul după ce va ajunge la luminare, atunci când Duhul Sfânt vine şi se roagă înăuntrul său, doar atunci împlineşte condițiile în vederea con-ducerii sale mai departe, către vederea dumnezeiască. Când Dumnezeu va voi, îl va duce la vederea dumnezeiască, adică la îndumnezeire şi atunci Îl vede pe Hristos în slavă.” (p. 147). Omul poate vedea Lumina necreată atunci când el însuşi a devenit lumină şi se bucură de Lumina Harului. Această Lumină a slavei se revarsă din necreat (din Dumnezeu) asupra creatului.
Părintele Romanides este total dezinhibat, dorind să depăşească orice prejudecată, căutând el însuşi, în gândirea sa, experiența îndumnezeirii. Încercând să explice inefabilitatea lui Dumnezeu, folosind şi un celebru citat din Sfântul Dionisie Areopagitul, spune: „În tradiția Patristică, Dumnezeu nu este un Dumnezeu personal. Desigur Dumnezeu nu este nici măcar Dumnezeu! Dumnezeu nu are corespondent în nimic în ceea ce cugetă sau ar putea să cugete omul. […] Însă după Întruparea Cuvântului, prin intermediul şi datorită Întrupării, avem relații personale cu Dumnezeu. […] Sfânta Treime a intrat într-o relație personală cu omul numai prin Întrupare, numai prin Hristos.” (p. 156-157). În comunicarea sa cu omul, Dumnezeu s-a făcut chipul Logosului: „Logosul este icoana Tatălui, Hristos este icoana Tatălui ca Logos” (p. 157). Prin îndumnezeire, omul se face asemenea lui Hristos după har, nu după fire. Prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, „omul se uneşte cu firea omenească cea îndumnezeită, înviată şi slăvită a lui Hristos şi, prin Ea, se uneşte cu lucrarea necreată a firii omeneşti a lui Hristos, care este Harul dumnezeiesc cel necreat” (p. 159). Este urmărită tradiția Sfintei Treimi, în succesiunea sa din Vechiul Testament în Noul Testament. Observațiile, de mare finețe teologică, se păstrează în spiritul trăit al tradiției patristice. Aşa cum este cea în legătură cu existența integrală a lui Hristos în fiecare părticică din Dumnezeiasca Împărtăşanie, Domnul aflându-se în întregime în fiecare dintre credincioşi. Omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu după ființă, ci numai după voință şi după lucrare, prin mijlocirea firii omeneşti a lui Hristos: „Omul unit cu Taina Sfintei Treimi este unit cu Cineva care scapă tuturor sensurilor omeneşti” (p. 178).
Protopresbiterul face o încadrare a religiei în parametrii social-politici, vorbind despre comunism, ateism, naționalism, masonerie, existențialism, agnosticism, actualizând şi relaționând. El face considerații legate de poziția religiei față de ştiință, filozofie, metafizică. Se referă la deosebirile dintre biserici. Uneori este acid.
Partea a doua, Despre învățătura ereticilor şi despre felul în care părinții i-au tratat, este mai concentrată. Întreaga credință creştină are ca nucleu Întruparea, în care se recunosc toate reperele teologice. Separarea de acest ax al universului credinței duce la erezie. Împotriva ereticilor s-au ridicat, cu argumentele celor ajunşi la stadiul de îndumnezeire, Părinții Bisericii. Se observă, de asemenea, efectele nefaste ale schismelor, ale ruperii de Tradiția Patristică. În Apus, aproape toată atenția este îndreptată spre Sfântul Augustin, căruia îi este reproşată desprinderea de tradiție. Cele trei tendințe medievale dominante, care i-au urmat, Toma d’Aquino, Duns Scotus şi William Ockham, dau teologiei un aspect filosofic. Părintele îşi exprimă mâhnirea şi cu privire la decadența ortodoxiei neoelene, la tendințele periculoase care o amenință. După ce trece în revistă ereziile şi amendează devierile lor, conchide: „Erezia fundamentală a tuturor acestor curente eretice şi tendințe filosofice este respingerea Teologiei Apofatice. Adică faptul că între creat şi necreat nu există absolut nicio asemănare.” (p. 280).
Bun cunoscător al Teologiei Patristice, Ioannis Romanides se înscrie într-o Tradiție autentică, respectând dogma, folosind un discurs atrăgător, de o mare diversitate, plin de înțelegere duhovnicească. Prin profunzimea şi autoritatea sa face dovada deplină a unuia dintre cei puțini care au atins stadiul interior de îndumnezeire.