Spectator
Nicolae Prelipceanu
TEATRU ?I JUSTI?IE ÎN LUNA IUNIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Festivalul Atelier. Dacă e iunie e, la început, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Dar dacă e tot iunie, dar mai pe la mijloc, aşa, cam din 12 în 18, atunci e Festivalul Internațional de Teatru Atelier de la Baia Mare, creația dramaturgului Radu Macrinici, cel care l-a inițiat şi organizat la Sf. Gheorghe, itinerându-l apoi, din motive administrative, la Sighişoara şi, de câțiva ani buni, la Baia Mare.
N-am reuşit nici anul acesta să văd tot ce a adus festivalul în fața spectatorilor avizi de teatru (chiar aşa!) de la Baia Mare. Am ajuns în ultimele zile, dar tot am reu?it să văd un mare actor în rolul lui Rudolf Hess, în monologul Alinei Nelega, Decalogul după Hess. Harsányi Attila, un actor tânăr de la Budapesta, joacă acest spectacol la Teatrul de cameră din Arad, producția fiind realizată împreună cu Compania Hetek Csoportja din Szeged. Am subliniat tinerețea actorului, pentru că în decursul acestei monodrame el devine bătrân, turbat sau înfrânt, se schimbă la față şi la trup, demonstrând cum trebuie să fie un actor de valoare atunci când pătrunde în profunzimea rolului pe care şi-l asumă. În cele zece să zicem tablouri care dublează în modul cel mai eretic poruncile biblice, acest actor excepțional este acelaşi şi mereu altul, parcă trec peste el chiar anii care au trecut peste Rudolf Hess, acolo, în închisoarea din Spandau. Interpret de valoare mult peste media actorilor care frecventează asemenea festivaluri, Harsány Attila a muncit mult, se vede asta, pentru acest rol, iar în final era literalmente stors. Nu ştiu cât l-a bucurat faptul că a primit premiul pentru cel mai bun one-man-show, dar ştiu că pentru mine ca spectator acest premiu a însemnat un act de dreptate făcut unui mare artist.
Personaj până acum de neînțeles, Rudolf Hess a plecat într-o seară din 1941, cu un avion nemțesc direct în Anglia, în ideea, spunea el atunci când i s-au luat declarațiile, de a negocia pacea. Evident, fără ştirea lui Hitler, care a înnebunit, cel puțin cât va fi înnebunit Ceauşescu atunci când a auzit de fuga lui Pacepa. Se spune că, ajuns pe teritoriul britanic, Hess s-ar fi înființat la un comisariat de poliție recomandându-se: eu sunt Rudolf Hess, la care ofițerul de serviciu i-ar fi răspuns, întinzându-i mâna: iar eu Winston Churchill. Aşadar, în fața unui personaj inexpli-cabil, misterios pentru totdeauna, un actor are un rol greu. Harsány Attila, dirijat de regizorul Tapasztó Ernö, alege calea umanului. Circa o oră ne imaginăm ce se întâmplă cu un om care trăieşte în captivitate 47 de ani şi se pregăteşte să se spânzure, la nu mai puțin de 93 de ani. Ceea ce a reuşit actorul maghiar este de-a dreptul strălucit, un rol pe care-l uiți cu greutate, o tragedie concentrată. E greu să cuprinzi în cuvinte performanța acestui mare actor.
Întâmplarea face ca şi celălalt spectacol demn de a fi menționat dintre cele pe care le-am văzut, este tot unul maghiar, de data aceasta de la Gheorgheni, de la Teatrul Figura Studio. Este vorba despre un spectacol de teatru-dans, intitulat Playground (Teren de joacă). E şi acesta o demonstrație de virtuozitate în dansul cu program dramatic ascuns, o poveste despre un grup de pacienți ai unei case de sănătate, care trec prin toate vârstele, prin tot felul de întâmplări jucate şi mai ales dansate, fără cuvinte, reuşind cu toate acestea să se facă înțeleşi.
Am mai văzut o monodramă, Făptaşul după Peter Shaffer, despre Salieri, jucat destul de plat de Doru Fârte, un actor complet depăşit de rol şi de situație.
Teatrul Maria Filotti din Brăila a fost prezent cu un spectacol mai puțin reuşit al lui Radu Afrim, cu piesa Sufletul, puncte de veghere de Dimitre Dinev, un dramaturg bulgar din Austria, care scrie despre lumea emigranților balcanici în fosta capitală imperială. O comedie macabră, desfăşurată în jurul unui cadavru, plină de vulgarități, dar şi de exagerări ale jocului actorilor, cred eu. Spectacol care apasă pe violență, de limbaj şi de comportament, fără să prea lase loc vreunei raze de sensibilitate autentică. Protagonista acestui spectacol, Liliana Ghiță, a fost declarată cea mai bună actriță în rol principal. Mie mi s-a părut că-şi depăşeşte nu o dată rolul, exagerând, dar părerea juriului contează mai mult decât a mea.
Am mai văzut, în cele două zile petrecute la Baia Mare, şi un spectacol de ma-rionete 3D, al regizorului Radu Dinulescu, dar povestea după Andersen este redată într-un scenariu cam sumar şi cam lipsit de fior artistic, totul concentrându-se pe imaginile 3 D, la modă azi. Ca să nu mai spun de macabrul prezent şi aici şi care nu ştiu cum a fost interpretat de publicul de vârste foarte mici. Sigur, te dai înapoi când 3D-ul se repede la tine, dar parcă într-un spectacol ar trebui să mai obții şi alte efecte decât acestea, tehnice. Dar, mă rog, fiecare după cum îşi imaginează teatrul. Modele au ucis, de-a lungul anilor, multe destine artistice, aşa că amatorii sunt aşteptați cu brațele deschise în cavoul destinelor sfărâmate.
Ultimele zile ale lui Ceaşcă. Abia întors de la Baia Mare, am aflat că s-a dat un nou termen în procesul intentat de fiul în viață al lui Ceauşescu şi de ginerele acestuia, Teatrului Odeon, unde s-a jucat Ultimele zile ale lui Ceauşescu, o piesă grotescă, înfățişându-i pe cei doi ticăloşi foarte aproape de filmul procesului lor. Rudele defunctului dictator pretind că acesta e un brand şi cer dreptul de a decide folosirea lui. Ca şi cum de aici înainte nu te mai poți exprima în voie folosind numele Ceauşescu. O absurditate fără margini, pe care justiția română pare să o accepte. Spectacolul e interesant, mai ales, cred, pentru cei care nu deschiseseră bine ochii la 25 decembrie 1989, iar dacă rudele lui Ceauşescu se încăpățânează, am sugerat într-un email teatrului să modifice titlul în Ultimele zile ale lui Ceaşcă şi spectacolul să-şi poată continua cariera. Pe de altă parte, ce ghinion şi pe Teatrul Odeon, atât de viu de când este condus de Dorina Lazăr, întâi s-a stopat contractul pentru Cinci piese scurte de Ionesco, de către cea în drept, deşi spectacolul continua să facă săli pline, fiind o comedie plină de haz, jucată cu plăcere vădită de actori, iar acum, iată, şi acest aşa zis litigiu cu Valentin Ceauşescu (o fi voie să-i folosim numele sau... ?) ?i de celălalt domn, al cărui nume îmi scapă pentru moment, absurd de parcă ar fi căzut direct din vreo altă piesă de Ionesco interzisă în România. Dar, zău aşa, Ultimele zile ale lui Ceaşcă ar suna chiar mai bine, nu credeți?
N-am reuşit nici anul acesta să văd tot ce a adus festivalul în fața spectatorilor avizi de teatru (chiar aşa!) de la Baia Mare. Am ajuns în ultimele zile, dar tot am reu?it să văd un mare actor în rolul lui Rudolf Hess, în monologul Alinei Nelega, Decalogul după Hess. Harsányi Attila, un actor tânăr de la Budapesta, joacă acest spectacol la Teatrul de cameră din Arad, producția fiind realizată împreună cu Compania Hetek Csoportja din Szeged. Am subliniat tinerețea actorului, pentru că în decursul acestei monodrame el devine bătrân, turbat sau înfrânt, se schimbă la față şi la trup, demonstrând cum trebuie să fie un actor de valoare atunci când pătrunde în profunzimea rolului pe care şi-l asumă. În cele zece să zicem tablouri care dublează în modul cel mai eretic poruncile biblice, acest actor excepțional este acelaşi şi mereu altul, parcă trec peste el chiar anii care au trecut peste Rudolf Hess, acolo, în închisoarea din Spandau. Interpret de valoare mult peste media actorilor care frecventează asemenea festivaluri, Harsány Attila a muncit mult, se vede asta, pentru acest rol, iar în final era literalmente stors. Nu ştiu cât l-a bucurat faptul că a primit premiul pentru cel mai bun one-man-show, dar ştiu că pentru mine ca spectator acest premiu a însemnat un act de dreptate făcut unui mare artist.
Personaj până acum de neînțeles, Rudolf Hess a plecat într-o seară din 1941, cu un avion nemțesc direct în Anglia, în ideea, spunea el atunci când i s-au luat declarațiile, de a negocia pacea. Evident, fără ştirea lui Hitler, care a înnebunit, cel puțin cât va fi înnebunit Ceauşescu atunci când a auzit de fuga lui Pacepa. Se spune că, ajuns pe teritoriul britanic, Hess s-ar fi înființat la un comisariat de poliție recomandându-se: eu sunt Rudolf Hess, la care ofițerul de serviciu i-ar fi răspuns, întinzându-i mâna: iar eu Winston Churchill. Aşadar, în fața unui personaj inexpli-cabil, misterios pentru totdeauna, un actor are un rol greu. Harsány Attila, dirijat de regizorul Tapasztó Ernö, alege calea umanului. Circa o oră ne imaginăm ce se întâmplă cu un om care trăieşte în captivitate 47 de ani şi se pregăteşte să se spânzure, la nu mai puțin de 93 de ani. Ceea ce a reuşit actorul maghiar este de-a dreptul strălucit, un rol pe care-l uiți cu greutate, o tragedie concentrată. E greu să cuprinzi în cuvinte performanța acestui mare actor.
Întâmplarea face ca şi celălalt spectacol demn de a fi menționat dintre cele pe care le-am văzut, este tot unul maghiar, de data aceasta de la Gheorgheni, de la Teatrul Figura Studio. Este vorba despre un spectacol de teatru-dans, intitulat Playground (Teren de joacă). E şi acesta o demonstrație de virtuozitate în dansul cu program dramatic ascuns, o poveste despre un grup de pacienți ai unei case de sănătate, care trec prin toate vârstele, prin tot felul de întâmplări jucate şi mai ales dansate, fără cuvinte, reuşind cu toate acestea să se facă înțeleşi.
Am mai văzut o monodramă, Făptaşul după Peter Shaffer, despre Salieri, jucat destul de plat de Doru Fârte, un actor complet depăşit de rol şi de situație.
Teatrul Maria Filotti din Brăila a fost prezent cu un spectacol mai puțin reuşit al lui Radu Afrim, cu piesa Sufletul, puncte de veghere de Dimitre Dinev, un dramaturg bulgar din Austria, care scrie despre lumea emigranților balcanici în fosta capitală imperială. O comedie macabră, desfăşurată în jurul unui cadavru, plină de vulgarități, dar şi de exagerări ale jocului actorilor, cred eu. Spectacol care apasă pe violență, de limbaj şi de comportament, fără să prea lase loc vreunei raze de sensibilitate autentică. Protagonista acestui spectacol, Liliana Ghiță, a fost declarată cea mai bună actriță în rol principal. Mie mi s-a părut că-şi depăşeşte nu o dată rolul, exagerând, dar părerea juriului contează mai mult decât a mea.
Am mai văzut, în cele două zile petrecute la Baia Mare, şi un spectacol de ma-rionete 3D, al regizorului Radu Dinulescu, dar povestea după Andersen este redată într-un scenariu cam sumar şi cam lipsit de fior artistic, totul concentrându-se pe imaginile 3 D, la modă azi. Ca să nu mai spun de macabrul prezent şi aici şi care nu ştiu cum a fost interpretat de publicul de vârste foarte mici. Sigur, te dai înapoi când 3D-ul se repede la tine, dar parcă într-un spectacol ar trebui să mai obții şi alte efecte decât acestea, tehnice. Dar, mă rog, fiecare după cum îşi imaginează teatrul. Modele au ucis, de-a lungul anilor, multe destine artistice, aşa că amatorii sunt aşteptați cu brațele deschise în cavoul destinelor sfărâmate.
Ultimele zile ale lui Ceaşcă. Abia întors de la Baia Mare, am aflat că s-a dat un nou termen în procesul intentat de fiul în viață al lui Ceauşescu şi de ginerele acestuia, Teatrului Odeon, unde s-a jucat Ultimele zile ale lui Ceauşescu, o piesă grotescă, înfățişându-i pe cei doi ticăloşi foarte aproape de filmul procesului lor. Rudele defunctului dictator pretind că acesta e un brand şi cer dreptul de a decide folosirea lui. Ca şi cum de aici înainte nu te mai poți exprima în voie folosind numele Ceauşescu. O absurditate fără margini, pe care justiția română pare să o accepte. Spectacolul e interesant, mai ales, cred, pentru cei care nu deschiseseră bine ochii la 25 decembrie 1989, iar dacă rudele lui Ceauşescu se încăpățânează, am sugerat într-un email teatrului să modifice titlul în Ultimele zile ale lui Ceaşcă şi spectacolul să-şi poată continua cariera. Pe de altă parte, ce ghinion şi pe Teatrul Odeon, atât de viu de când este condus de Dorina Lazăr, întâi s-a stopat contractul pentru Cinci piese scurte de Ionesco, de către cea în drept, deşi spectacolul continua să facă săli pline, fiind o comedie plină de haz, jucată cu plăcere vădită de actori, iar acum, iată, şi acest aşa zis litigiu cu Valentin Ceauşescu (o fi voie să-i folosim numele sau... ?) ?i de celălalt domn, al cărui nume îmi scapă pentru moment, absurd de parcă ar fi căzut direct din vreo altă piesă de Ionesco interzisă în România. Dar, zău aşa, Ultimele zile ale lui Ceaşcă ar suna chiar mai bine, nu credeți?