Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Leonid Dimov. Opera poetică, ediție îngrijită şi prefață de Ion Bogdan Lefter, colecția „Biblioteca Românea-scă. Poezie”, Editura Paralela 45, 2010, 2 vol., 234 + 334 pagini
O carte necesară, de bine ce Leonid Dimov este în manualele şcolare, dar este intruvabil în librării. Integrala cuprinde: Versuri; 7 poeme; Pe malul Stixului (vol. I) şi Carte de vise; Semne cereşti; Eleusis; Deschideri; Amintiri; La capăt (vol. II) – cărțile antume, deocamdată, urmând să apară, la aproape un sfert de veac de la dispariția poetului, şi postumele, într-un al treilea volum al ediției.
I.B.L. demarează abrupt, punând între ghilimele onirismul postmodernului Dimov. În „Schiță biografică: Traseul unei vieți nonconformiste într-o istorie ostilă”, găsim de altfel următorul extras din Dimov, apărut în revista „Luceafărul” din 6 iulie 1968 şi reluat în Momentul oniric, antologia îngrijită de Corin Braga în 1997: „Încercarea onirică de a găsi sensul lucrurilor, pentru a le reordona în lumi noi, mai îndepărtate de neant [...], nu este evazionistă. Oniricul, aşa cum îl înțeleg eu, nu e un mod de a fugi din realitate, ci, dimpotrivă, unul de a o invada, de a pătrunde până în scheletul ei, acolo unde lumea sensibilă este înlocuită de ipostaza ei anterioară, de forță. Pentru că modul oniric este un joc de forțe, o aplicare pe plan ideal a celor mai dintâi, dar mai reale forțe. [...]/ Creația onirică este deci o reînşiruire a unor organizatori perfect reali, într-o mereu nouă topologie (folosesc termenul nu numai etimologic), unde transformările cele mai complexe sunt realizate instantaneu, aproape magic. Modalitatea onirică de a face literatură impune, cred, eliminarea tuturor oglinzilor – şi aici trebuie să ne despărțim de Ion Barbu –, renunțarea la orice instrument de disecție – deci la psihanaliză – şi acționarea dinăuntru, ca şi cum medicul s-ar găsi în chiar organul lezat./ Pentru că nu e vorba de a povesti vise. Ele pot fi povestite de orice ins, de la babele care vând semințe-n mahala până la Marmeladov, turmentatul personaj al lui Dostoievski. Elementul oniric capătă dreptul de a pătrunde în poezie abia în clipa în care visul începe să fie tălmăcit. Cheia viselor este aici mai onirică decât visul însuşi”.
O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească, de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2010, 390 pagini
Poeți (61) şi prozatori (31) au suscitat interesul şi acuitatea critică a lui Ion Bogdan Lefter, optzecişti şi nu numai. Aparițiile din revistele culturale sunt acum reunite în acest volum ce include şi o rapidă vedere „Cum stăm la anul 2008?”, precum şi „Note (anti-)optzeciste”. Unii dintre autori au şi fişe biobibliografice. Sunt scriitori al căror nume nu are/ nu avea mare incidență în presa literară a momentului şi orice referință accelerează parcă transferul într-un alt timp, nu foarte îndepărtat, cel al publicării volumelor lor de autor (Petru Ilieşu – înainte de premiul U.S.R. pentru Traducere, recent acordat –, Ramona Fotiade, Florin Dumitrescu, Mircea Petean, Doina Tudorovici, Petru Romoşan, Johann Lippet, Cătălin Lazurca, Alexandrina Monteoru, Vasile Gogea, Anton-Sebastian Florațiu, Géza Szávai, precum şi scriitorii din Grupul de Acțiune Banat). Sunt însă şi autori despre ale căror volume Ion Bogdan Lefter a scris în mai multe rânduri, marcând devenirea lor literară (Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Călin Vlasie, Radu Țuculescu, Ion Stratan, Chris Tănăsescu, Nichita Danilov şi, bineînțeles, Mariana Marin).
7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2010, 176 pagini
Alfel structurată decât Fotogramele..., această carte cuprinde, după cum spune I.B.L., „texte ample, de largă cuprindere, despre şapte colegi, şi anume Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Herta Müller, Valentin Petculescu, Vasile Gogea, Nichita Danilov şi Bogdan Ghiu. «Micromonografice» unele, monotematice altele, focalizând asupra unei dimensiuni a operei acelora ori doar asupra unei cărți. Cu toții, autori de vârf, fără – însă – ca alăturarea lor aici să presupună o selecție de felul «topurilor literare»: nu e vorba despre «cei mai buni 7» scriitori români postmoderni! Le stau alături alte nume de mare calibru.” Studiile incluse în volum aprofundează receptarea unor autori pe care I.B.L. i-a urmărit pe diverse paliere bio-bibliografice: „Mircea Nedelciu: Proză scurtă, text, experiment etc. Cu şi despre Mircea Nedelciu”, „Gheorghe Crăciun: Literatura între viață şi moarte, între viață şi text: scrisul care te salvează; corpul transcris; scriitura corporalizată”, „Herta Müller: La Nobel”, „Valentin Petculescu: Fin poet şi unul dintre cei mai valoroşi dramaturgi români postmoderni”, „Vasile Gogea: Cartea şi/sau viața în vremuri de dictatură. Istoria scrierii şi publicării unei capodopere parabolice” – despre Scene din viața lui Anselmus, microroman, 80 de pagini, Editura Litera, 1990, („Evanghelie pe dos a unei lumi pe dos. Cutremurătoare”, spune I.B.L. în finalul studiului său), „Nichita Danilov: Profeția ca arlechinadă” şi „Bogdan Ghiu: Poetul-eseist, eseistul-poet?”.
Pestriț, de Riri Sylvia Manor, colecția „Conexiuni”, Editura Paralela 45, 2010, 110 pagini
O poetă care reuşeşte să nu prea aibă cărți pe stoc şi căreia, iată, nu îi lipsesc referințe critice prestigioase. De pildă, în cazul acestui volum, Irina Mavrodin este aceea care consideră că: „Uluitoare este la Riri Sylvia Manor această ştiință, care este cea a adevăratei poezii şi a adevăratului poet, de a transforma tot ce atinge, din real şi individual, în acel ceva imaginar care, fiind de domeniul poeziei, le este oferit de ea în dar tuturor”.
Sub semnul mişcării, al transformării, al trecerii gradate sau abrupte de la o nuanță cromatică la alta, spre pestriț sau curcubeu – „Partea/ Cea mai frumoasă/ A corpului/ Este/ Mişcarea.” este un fel de motto al cărții –, poezia devine atotcuprinzătoare: „Haosul este singura ordine care-mi domneşte prin casă./ Numai prin haos pot găsi diamante ascunse/ şi pe mine însămi reciclată.// Haosul este singura ordine a casei mele./ Din această cvadratură a cercului/ se întind mâini, mă ating neînmănuşate./ Haosul este singura casă cu destul loc:/ pentru cădere,/ pentru foşnetul reînviat al aripilor,/ pentru ecoul clapelor de clavecin/ cu umbra lui Mozart în sânge.// În acest haos perpetuum mobile/ mă despoi/ de atâtea haine şi de atâtea piei,/ „full time job” haosul ăsta, ce ați crezut?/ fără încetare război/ să îți smulgi rădăcinile/ care te mănâncă pe dinăuntru./ Principalul e mişcarea – s-a spus”.
Amintiri pentru tatăl meu, de Radu Vancu, Editura Vinea, 2010, 78 pagini
Să debutezi cu un triptic, fie el şi un kaddish, nu este chiar la îndemâna oricui, iar nominalizările şi premiile ulterioare au tot dovedit-o. Sau invers: premiile&nominalizările. „O katiuşă de ură şi de iubire” cu care ar fi de mitraliat cauzalitatea de-a dreptul, până ce timpul se va resorbi, până ce sfoara de rafie se va înălbi, va deveni dalbă şi de neatins şi – fireşte! – cu zero lațuri la acel moment zero. Până ce însăşi cauzalitatea se va face mică, mai mică decât Sebastian din vis, copilul/nepotul (prea)ulterior apărut: „A naibii cauzalitate mă cam ia la mişto. Nu mai departe/ de azi dimineață: ies din bloc, nu fac doi paşi, şi capete de lebădă neagră/ îmi cad ca rafale de mătreață pe umeri. Nu zic nimic. A naibii/ se ascunde în scara blocului vecin, îmi sare-n față şi răcneşte: bau!/ Nu zic nimic, îmi scoate în cale popoare migratoare de babe,/ mergând disciplinate spre cimitir, toate purtând la subraț capul meu.// Nu zic nimic. Însă îl pune pe sărmanul tata să se adune de prin rădăcini/ şi argile după doişpe ani de putrezit şi să se înființeze pe Mihai Viteazu,/ lângă ING Bank, la braț cu fetişcana de mama, ştiind că mă duc/ să-mi verific cardul. Ne privim în ochi, plec capul, nu zic nimic, ce să zic. (...) Am văzut atunci cerul deschizân-du-se/ şi îngerii înghesuindu-se, cârduri de lebede mai albe şi mai negre, la galerie./ Din senin au început după aia rafalele de capete de lebădă neagră,/ toate purtând în pupilele dilatate privirea tatălui meu, privirea lui şăgalnică/ de peste aproape un deceniu, din noiembrie ‘97 mai precis, când i-am tăiat/ lațul de la gâtul frânt şi îndoit, gâtul unui lebădoi epuizat, cerându-şi eliberarea”. („Capete de lebădă neagră”).
Dincolo dincoace de poezie, de Ştefania Plopeanu, prefață de Octavian Soviany, Editura Vinea, 2011, 120 pagini
Inerența morții zimțuieşte şi răstoarnă canoanele literare, până ce recreează altele, noi, chiar şi – sau tocmai! – în cazul unui literat, Ştefania Plopeanu, care are în urmă mai multe volume de poezie, în afară de traduceri, exegeze literare. Un volum smuls unei zone de dincolo de cuvinte, un urlet venit din durere şi neputință, neputința de a te opune sau de a accepta, durerea care amputează, ghilotinează şi dezintegrează atât cuvintele, cât şi corpul omenesc în totalitate sau părți ale lui: „(...) şi mi s-a făcut/ scârbă şi groază de mâna mea străină am/ cerut iertare în gând de la rudele bănuite/ pentru uitarea mea ca pământul./ Acum banii sunt tot acolo şi nu pot/ să uit, dar vreau să uit mâna mea/ cu care nu mi-am luat şi mi-am luat ți-am uitat ca/ pământul, străină/ de frica uitării.// Am vorbit fără rost, am vorbit/ cu ei mult, ei au plâns/ mult la telefon, mă uimeau/ că aşteptau tocmai de la mine să-i mângâi:/ Vasilievici plângea întruna şi nu putea vorbi/ la telefon, mi-a spus sora mea./ în seara de priveghi, la Uniune,/ Mugur era roşu, palid şi lungăreț/ şi uimit, iar Țuglea tăcea;/ ditamai băiatul, se muiase de lacrimi, iar Sorin Dinco/ avea pe față un fel de ranchiună uimită şi uluită/ şi ducea cu grijă o floare lungă./ Am căutat mâinile lor, nu le-am găsit!// Era seară şi le cădeau pe lângă corp – / mâinile lor – nu le-am găsit, voi nu aveți mâini?”
Trei luni de zile fişate cronologic, grupate nealeatoriu, 30 nov. 2009 – 28 feb. 2010, două ființe prinse în încleştare, una care nu se mai regăseşte printre cei vii, Marin Mincu, alta care nu vrea să se mai regăsească, Ştefania Mincu. O durere care catapultează şi poetul, şi cititorul, într-un alt palier al semnificațiilor, dincolo de un hiatus care înghite până şi Soarele: „Nimic nu se putea compara/ cu intrarea ta în casa ta.// Ar fi peste drum soarele/ peste mare – // dar este uneori fad/ şi abia se vede.// Ar fi uneori Anştain/ imprevizibil şi ciudat/ şi fără urmă de grai,/ fără mânuțe/ cumpănindu-şi camionul printre/ picioarele scaunelor şi mie/ arătându-mi/ ființa lui neînțeleasă, hurducăind,/ apoi adormind galeş/ cu capul afară din casă”.
Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, de Ion Zubaşcu, colecția „Magister”, Editura Limes, 2011, 104 pagini
O carte smulsă morții, după cum spunea autorul ei... Câteva săptămâni despart apariția acestui volum de despărțirea pentru totdeauna de cele lumeşti a lui Ion Zubaşcu. „18 iunie 2010 azi împlinesc 62 de ani de viață/ iar tata 60 de ani de moarte de când a fost ucis/ în subsolurile Securității din Sighet sânt în troleul 66/ şi merg spre Centrul Mondial de Oncologie/ m-a sunat la metrou Dan Stanca e primul pe ziua de azi/ are o memorie formidabilă nu uită niciodată ziua mea de naştere/ ai mei poate c-or fi uitat dar nici nu e nevoie să mă țină minte/ inima mea vorbeşte zi şi noapte cu inima lor/ ne vedem sângele la skype globulele mele albe tot mai anemice/ le fac cu mâna globulelor roşii din inima lor plină de viață/ dar cât de ciudat se identifică destinul meu cu cel al României”. O Românie în care nu mai are cine să lucreze Grădina sălbăticită ca o junglă, în care te întrebi „dacă nu cumva până şi cerul este controlat de aceeaşi atotputernică Securitate”. O țară cu gâtul perpetuu lungit după vreo Americă eliberatoare, cu care să se identifice degrabă, cu orice preț: „America ta se găseşte doar la marginile Imperiului/ în România şi în țările lumii a treia unde ajung filmele violente şi porno/ ca-ntr-un tomberon de gunoi cu toate deşeurile homleşilor lumii/ poemele tale au americanizat doar cărțile generației mele/ din România şi din țările Estului comunist/ pentru care orice anomalie şi inversiune inclusiv sexuală/ erau mai bune şi mai autentice decât sovietizarea şi dictatura Securității/ (...) acum centrul lumii s-a mutat din New York la Dragomireşti/ centrul lumii e mereu acolo unde bate inima mea vie/ şi irigă cu sânge proaspăt amintirea morții tatălui meu/ şi a tuturor celor neştiuți ca el dinaintea lui”.
Liviu Rebreanu şi contradicțiile realismului, de Ion Simuț, colecția Mari scriitori români, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, 290 pagini
Considerată actuală pentru că exprimă permanențe umane, opera lui Rebreanu se lasă redescoperită şi re-ierarhizată. În opinia lui Ion Simuț, operele care nu se perimează, ci chiar îşi dezvăluie valențe înnoite odată cu trecerea timpului, sunt Ciuleandra şi, în mod aparte, Calvarul, singura scriere la persoana întâi, argumentele fiind „problematizarea morală a propriei situații şi caracterul autoflagelării ca predispoziție definitorie a structurii morale rebreniene”, de vreme ce scriitorul „proiectează în operă foarte adesea delegați ai propriei conştiințe, care să pronunțe autocondamnarea sau să formuleze disculparea” (...)
„Înțelegem astăzi cu totul altfel decât critica interbelică genialitatea scriitorului, prin puternicele personaje reprezentative, prin perceperea dualității interioare între instinctualitate şi idealism, prin discreta (uneori patetica) aspirație spre metafizic şi ascunsa intelectualitate a prozei rebreniene.
Continuând ceea ce e mai valoros în exegeza anterioară (Rebreanu dincolo de realism, de Ion Simuț, Biblioteca revistei „Familia”, Oradea, 1997 – n.n.), demersul nostru şi-a propus să denunțe şi să combată cel puțin trei reducționisme ce funcționează în lanț: a) valoarea exclusivă a romancierului Rebreanu; b) limitarea la cele trei romane clasice; c) promovarea ideii de realism pur, obiectiv, monolitic. De trei decenii, de prin 1965, de când a fost începută ofensiva, e timpul ca prejudecățile sau îngustimile să fie schimbate pe adevăruri clare şi durabile:
a) Rebreanu afirmă de-a lungul întregii sale activități creatoare o personalitate proteică, în interiorul căreia se remarcă ofensiva dramaturgului, nuvelistului, publicistului, cronicarului dramatic, traducătorului şi memorialistului, aflați într-un fel de competiție interioară, chiar şi atunci când romancierul câştigă supremația;
b) romanele rebreniene nu pot fi cuprinse într-o perspectivă totalizatoare fără a accepta constatarea de domeniul celei mai frapante evidențe a varietății formulelor narative, tinzând spre o continuă înnoire;
c) realismul fundamental al lui Rebrea-nu îşi demonstrează generos permeabilitatea şi receptivitatea, în interiorul unei conştiințe estetice deschise spre metafizic, simbol şi intelectualism, deopotrivă cu capacitatea de asimilare a unor tendințe clasice, romantice, naturaliste, involuntar expresioniste, al căror «amalgam» dă o glazură de modernitate discretă, neprogramatică, sub semnul unei sinteze creatoare”.
Mircea Horia Simionescu: dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, de Gabriela Gheorghişor, prefață de Eugen Negrici, colecția „Aula Magna”, Editura Muzeul Literaturii Române, 276 pagini
În preajma trecerii în neființă a scriitorului marcant care a fost Mircea Horia Simionescu, iată o primă şi substanțială monografie dedicată atât prozei, cât şi volumului de poeme Versete de unică folosință (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010). Paul Cornea, Gabriel Coşoveanu, Marin Beşteliu – cel care a condus lucrarea de doctorat a Gabrielei Gheorghişor – au aprecieri nu de circumstanță asupra volumului. Eugen Negrici semnează prefața şi evidențiază zonele de opacitate sau de lumină ale receptării operei lui M.H.S.: „Dar iată că norocul i-a surâs acestui important scriitor român despre care puțină lume ştie că şi-a redactat multe dintre textele din Tetralogie în teribilii ani ‘50, înainte ca produsele literare semnate de Borges (cele din a doua etapă a vieții acestuia) să trezească entuziasm într-o Europă dominată încă de entuziasmul militantismului sartrian. Gabriela Gheorghişor îl decupează cu curaj pe M.H.S. din fotografia de grup a târgoviştenilor şi îi dedică o exegeză individualizatoare excepțională. Ea nu se mulțumeşte să reia întrebările rămase fără răspuns legate de viața şi de opera prozatorului, ci încearcă să dea peste sursa armoniei întregului, izbutind remarcabila performanță de a descoperi viziunea specifică asupra lumii şi literaturii (din care decurge totul) şi de a identifica o suprapoetică globalizantă, întemeiată pe reciclare şi refuncționalizare, şi asemănătoare tehnicii bricolajului”. Ca moto al lucrării, autoarea a ales următorul citat din Trei oglinzi: „Dacă o literatură nu mă va face neom, în literatură voi găsi o cale pe care altul n-a mai călcat-o”.
Ultima vară cu Enikö şi alte... povestiri, de Ionel Buşe, colecția „Cartea de proză”, Editura Fundației Alfa, 2010, 140 pagini
Sărutul lui Gustav Klimt de pe copertă prefațează un volum dens, în care Ionel Buşe ajunge la diverse ipostazieri ale principiului feminin/masculin: „Prietenia, iubirea, suferința, sălăşluiesc în inima fiecăruia. Povestirile nu fac decât să ne trezească acele toposuri fluide ale imaginației, să le scoată din amorțeală... Dacă plac cuiva, înseamnă că au avut un rost în cântarea lumii. Inegale ca întindere şi temă, dar şi ca perioadă în care au fost create, ele concentrează mituri, drame, speranțe. Fiecare povestire pleacă de la fapte reale şi recreează poetic experiențe posibile. (...) Volumul experimentează mai multe registre (pseudo-kafkiene, romantico-fantasfice, realist-ironice etc.) şi se adresează cititorului de orice vârstă, dar mai ales celui care priveşte lumea cu un discret spirit ludic...”.
Nimfe & Kimere. Ninfe & Kimere. Texte poetice. Testi poetici, de Geo Vasile, Editura Princeps Edit, 2010, 116 pagini
O carte bilingvă – versiunea în limba italiană îi aparține autorului. Un debut poetic prin care Geo Vasile (n. 1942) se arată incredibil de tânăr la aproape şapte decenii de viață. Daniel Corbu remarcă elementele distinctive ale poeziei: „Profundă, cultă, rafinată, punând în scenă un spectacol ideatic propriu marilor spirite ale imaginarului înfăşurat în mantia autenticității”. Geo Vasile a metabolizat până la esență lecturi dintre cele mai diverse şi le livrează acum scrijelite direct „pe arborii jupuiți de coajă ai vieții”: „ar trebui să rescrii evangheliile/ începând cu istoria primului asasinat,/ a florii soarelui, a heliotropului, a Fiului/ Omului, să sapi cu unghiile a doua iliadă/ pe platoul de granit, în schimb ochii tăi/ coboară spre sexul elicoidal al morții,/ apoi sufletu-ți țâşneşte în zbor înalt/ să se regenereze/ şi din când în când trimite pe pământ mici descărcări electrice de mâhnire/ cuvinte nedesluşite precum marea,/ eşti un don quijote satir sângerând pe kimera forfotitoare a nimfei,/ îmboldit de aceeaşi desfrânare-a/ iluziei,/ singura ta creație...”
O carte necesară, de bine ce Leonid Dimov este în manualele şcolare, dar este intruvabil în librării. Integrala cuprinde: Versuri; 7 poeme; Pe malul Stixului (vol. I) şi Carte de vise; Semne cereşti; Eleusis; Deschideri; Amintiri; La capăt (vol. II) – cărțile antume, deocamdată, urmând să apară, la aproape un sfert de veac de la dispariția poetului, şi postumele, într-un al treilea volum al ediției.
I.B.L. demarează abrupt, punând între ghilimele onirismul postmodernului Dimov. În „Schiță biografică: Traseul unei vieți nonconformiste într-o istorie ostilă”, găsim de altfel următorul extras din Dimov, apărut în revista „Luceafărul” din 6 iulie 1968 şi reluat în Momentul oniric, antologia îngrijită de Corin Braga în 1997: „Încercarea onirică de a găsi sensul lucrurilor, pentru a le reordona în lumi noi, mai îndepărtate de neant [...], nu este evazionistă. Oniricul, aşa cum îl înțeleg eu, nu e un mod de a fugi din realitate, ci, dimpotrivă, unul de a o invada, de a pătrunde până în scheletul ei, acolo unde lumea sensibilă este înlocuită de ipostaza ei anterioară, de forță. Pentru că modul oniric este un joc de forțe, o aplicare pe plan ideal a celor mai dintâi, dar mai reale forțe. [...]/ Creația onirică este deci o reînşiruire a unor organizatori perfect reali, într-o mereu nouă topologie (folosesc termenul nu numai etimologic), unde transformările cele mai complexe sunt realizate instantaneu, aproape magic. Modalitatea onirică de a face literatură impune, cred, eliminarea tuturor oglinzilor – şi aici trebuie să ne despărțim de Ion Barbu –, renunțarea la orice instrument de disecție – deci la psihanaliză – şi acționarea dinăuntru, ca şi cum medicul s-ar găsi în chiar organul lezat./ Pentru că nu e vorba de a povesti vise. Ele pot fi povestite de orice ins, de la babele care vând semințe-n mahala până la Marmeladov, turmentatul personaj al lui Dostoievski. Elementul oniric capătă dreptul de a pătrunde în poezie abia în clipa în care visul începe să fie tălmăcit. Cheia viselor este aici mai onirică decât visul însuşi”.
O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească, de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2010, 390 pagini
Poeți (61) şi prozatori (31) au suscitat interesul şi acuitatea critică a lui Ion Bogdan Lefter, optzecişti şi nu numai. Aparițiile din revistele culturale sunt acum reunite în acest volum ce include şi o rapidă vedere „Cum stăm la anul 2008?”, precum şi „Note (anti-)optzeciste”. Unii dintre autori au şi fişe biobibliografice. Sunt scriitori al căror nume nu are/ nu avea mare incidență în presa literară a momentului şi orice referință accelerează parcă transferul într-un alt timp, nu foarte îndepărtat, cel al publicării volumelor lor de autor (Petru Ilieşu – înainte de premiul U.S.R. pentru Traducere, recent acordat –, Ramona Fotiade, Florin Dumitrescu, Mircea Petean, Doina Tudorovici, Petru Romoşan, Johann Lippet, Cătălin Lazurca, Alexandrina Monteoru, Vasile Gogea, Anton-Sebastian Florațiu, Géza Szávai, precum şi scriitorii din Grupul de Acțiune Banat). Sunt însă şi autori despre ale căror volume Ion Bogdan Lefter a scris în mai multe rânduri, marcând devenirea lor literară (Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Călin Vlasie, Radu Țuculescu, Ion Stratan, Chris Tănăsescu, Nichita Danilov şi, bineînțeles, Mariana Marin).
7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2010, 176 pagini
Alfel structurată decât Fotogramele..., această carte cuprinde, după cum spune I.B.L., „texte ample, de largă cuprindere, despre şapte colegi, şi anume Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Herta Müller, Valentin Petculescu, Vasile Gogea, Nichita Danilov şi Bogdan Ghiu. «Micromonografice» unele, monotematice altele, focalizând asupra unei dimensiuni a operei acelora ori doar asupra unei cărți. Cu toții, autori de vârf, fără – însă – ca alăturarea lor aici să presupună o selecție de felul «topurilor literare»: nu e vorba despre «cei mai buni 7» scriitori români postmoderni! Le stau alături alte nume de mare calibru.” Studiile incluse în volum aprofundează receptarea unor autori pe care I.B.L. i-a urmărit pe diverse paliere bio-bibliografice: „Mircea Nedelciu: Proză scurtă, text, experiment etc. Cu şi despre Mircea Nedelciu”, „Gheorghe Crăciun: Literatura între viață şi moarte, între viață şi text: scrisul care te salvează; corpul transcris; scriitura corporalizată”, „Herta Müller: La Nobel”, „Valentin Petculescu: Fin poet şi unul dintre cei mai valoroşi dramaturgi români postmoderni”, „Vasile Gogea: Cartea şi/sau viața în vremuri de dictatură. Istoria scrierii şi publicării unei capodopere parabolice” – despre Scene din viața lui Anselmus, microroman, 80 de pagini, Editura Litera, 1990, („Evanghelie pe dos a unei lumi pe dos. Cutremurătoare”, spune I.B.L. în finalul studiului său), „Nichita Danilov: Profeția ca arlechinadă” şi „Bogdan Ghiu: Poetul-eseist, eseistul-poet?”.
Pestriț, de Riri Sylvia Manor, colecția „Conexiuni”, Editura Paralela 45, 2010, 110 pagini
O poetă care reuşeşte să nu prea aibă cărți pe stoc şi căreia, iată, nu îi lipsesc referințe critice prestigioase. De pildă, în cazul acestui volum, Irina Mavrodin este aceea care consideră că: „Uluitoare este la Riri Sylvia Manor această ştiință, care este cea a adevăratei poezii şi a adevăratului poet, de a transforma tot ce atinge, din real şi individual, în acel ceva imaginar care, fiind de domeniul poeziei, le este oferit de ea în dar tuturor”.
Sub semnul mişcării, al transformării, al trecerii gradate sau abrupte de la o nuanță cromatică la alta, spre pestriț sau curcubeu – „Partea/ Cea mai frumoasă/ A corpului/ Este/ Mişcarea.” este un fel de motto al cărții –, poezia devine atotcuprinzătoare: „Haosul este singura ordine care-mi domneşte prin casă./ Numai prin haos pot găsi diamante ascunse/ şi pe mine însămi reciclată.// Haosul este singura ordine a casei mele./ Din această cvadratură a cercului/ se întind mâini, mă ating neînmănuşate./ Haosul este singura casă cu destul loc:/ pentru cădere,/ pentru foşnetul reînviat al aripilor,/ pentru ecoul clapelor de clavecin/ cu umbra lui Mozart în sânge.// În acest haos perpetuum mobile/ mă despoi/ de atâtea haine şi de atâtea piei,/ „full time job” haosul ăsta, ce ați crezut?/ fără încetare război/ să îți smulgi rădăcinile/ care te mănâncă pe dinăuntru./ Principalul e mişcarea – s-a spus”.
Amintiri pentru tatăl meu, de Radu Vancu, Editura Vinea, 2010, 78 pagini
Să debutezi cu un triptic, fie el şi un kaddish, nu este chiar la îndemâna oricui, iar nominalizările şi premiile ulterioare au tot dovedit-o. Sau invers: premiile&nominalizările. „O katiuşă de ură şi de iubire” cu care ar fi de mitraliat cauzalitatea de-a dreptul, până ce timpul se va resorbi, până ce sfoara de rafie se va înălbi, va deveni dalbă şi de neatins şi – fireşte! – cu zero lațuri la acel moment zero. Până ce însăşi cauzalitatea se va face mică, mai mică decât Sebastian din vis, copilul/nepotul (prea)ulterior apărut: „A naibii cauzalitate mă cam ia la mişto. Nu mai departe/ de azi dimineață: ies din bloc, nu fac doi paşi, şi capete de lebădă neagră/ îmi cad ca rafale de mătreață pe umeri. Nu zic nimic. A naibii/ se ascunde în scara blocului vecin, îmi sare-n față şi răcneşte: bau!/ Nu zic nimic, îmi scoate în cale popoare migratoare de babe,/ mergând disciplinate spre cimitir, toate purtând la subraț capul meu.// Nu zic nimic. Însă îl pune pe sărmanul tata să se adune de prin rădăcini/ şi argile după doişpe ani de putrezit şi să se înființeze pe Mihai Viteazu,/ lângă ING Bank, la braț cu fetişcana de mama, ştiind că mă duc/ să-mi verific cardul. Ne privim în ochi, plec capul, nu zic nimic, ce să zic. (...) Am văzut atunci cerul deschizân-du-se/ şi îngerii înghesuindu-se, cârduri de lebede mai albe şi mai negre, la galerie./ Din senin au început după aia rafalele de capete de lebădă neagră,/ toate purtând în pupilele dilatate privirea tatălui meu, privirea lui şăgalnică/ de peste aproape un deceniu, din noiembrie ‘97 mai precis, când i-am tăiat/ lațul de la gâtul frânt şi îndoit, gâtul unui lebădoi epuizat, cerându-şi eliberarea”. („Capete de lebădă neagră”).
Dincolo dincoace de poezie, de Ştefania Plopeanu, prefață de Octavian Soviany, Editura Vinea, 2011, 120 pagini
Inerența morții zimțuieşte şi răstoarnă canoanele literare, până ce recreează altele, noi, chiar şi – sau tocmai! – în cazul unui literat, Ştefania Plopeanu, care are în urmă mai multe volume de poezie, în afară de traduceri, exegeze literare. Un volum smuls unei zone de dincolo de cuvinte, un urlet venit din durere şi neputință, neputința de a te opune sau de a accepta, durerea care amputează, ghilotinează şi dezintegrează atât cuvintele, cât şi corpul omenesc în totalitate sau părți ale lui: „(...) şi mi s-a făcut/ scârbă şi groază de mâna mea străină am/ cerut iertare în gând de la rudele bănuite/ pentru uitarea mea ca pământul./ Acum banii sunt tot acolo şi nu pot/ să uit, dar vreau să uit mâna mea/ cu care nu mi-am luat şi mi-am luat ți-am uitat ca/ pământul, străină/ de frica uitării.// Am vorbit fără rost, am vorbit/ cu ei mult, ei au plâns/ mult la telefon, mă uimeau/ că aşteptau tocmai de la mine să-i mângâi:/ Vasilievici plângea întruna şi nu putea vorbi/ la telefon, mi-a spus sora mea./ în seara de priveghi, la Uniune,/ Mugur era roşu, palid şi lungăreț/ şi uimit, iar Țuglea tăcea;/ ditamai băiatul, se muiase de lacrimi, iar Sorin Dinco/ avea pe față un fel de ranchiună uimită şi uluită/ şi ducea cu grijă o floare lungă./ Am căutat mâinile lor, nu le-am găsit!// Era seară şi le cădeau pe lângă corp – / mâinile lor – nu le-am găsit, voi nu aveți mâini?”
Trei luni de zile fişate cronologic, grupate nealeatoriu, 30 nov. 2009 – 28 feb. 2010, două ființe prinse în încleştare, una care nu se mai regăseşte printre cei vii, Marin Mincu, alta care nu vrea să se mai regăsească, Ştefania Mincu. O durere care catapultează şi poetul, şi cititorul, într-un alt palier al semnificațiilor, dincolo de un hiatus care înghite până şi Soarele: „Nimic nu se putea compara/ cu intrarea ta în casa ta.// Ar fi peste drum soarele/ peste mare – // dar este uneori fad/ şi abia se vede.// Ar fi uneori Anştain/ imprevizibil şi ciudat/ şi fără urmă de grai,/ fără mânuțe/ cumpănindu-şi camionul printre/ picioarele scaunelor şi mie/ arătându-mi/ ființa lui neînțeleasă, hurducăind,/ apoi adormind galeş/ cu capul afară din casă”.
Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, de Ion Zubaşcu, colecția „Magister”, Editura Limes, 2011, 104 pagini
O carte smulsă morții, după cum spunea autorul ei... Câteva săptămâni despart apariția acestui volum de despărțirea pentru totdeauna de cele lumeşti a lui Ion Zubaşcu. „18 iunie 2010 azi împlinesc 62 de ani de viață/ iar tata 60 de ani de moarte de când a fost ucis/ în subsolurile Securității din Sighet sânt în troleul 66/ şi merg spre Centrul Mondial de Oncologie/ m-a sunat la metrou Dan Stanca e primul pe ziua de azi/ are o memorie formidabilă nu uită niciodată ziua mea de naştere/ ai mei poate c-or fi uitat dar nici nu e nevoie să mă țină minte/ inima mea vorbeşte zi şi noapte cu inima lor/ ne vedem sângele la skype globulele mele albe tot mai anemice/ le fac cu mâna globulelor roşii din inima lor plină de viață/ dar cât de ciudat se identifică destinul meu cu cel al României”. O Românie în care nu mai are cine să lucreze Grădina sălbăticită ca o junglă, în care te întrebi „dacă nu cumva până şi cerul este controlat de aceeaşi atotputernică Securitate”. O țară cu gâtul perpetuu lungit după vreo Americă eliberatoare, cu care să se identifice degrabă, cu orice preț: „America ta se găseşte doar la marginile Imperiului/ în România şi în țările lumii a treia unde ajung filmele violente şi porno/ ca-ntr-un tomberon de gunoi cu toate deşeurile homleşilor lumii/ poemele tale au americanizat doar cărțile generației mele/ din România şi din țările Estului comunist/ pentru care orice anomalie şi inversiune inclusiv sexuală/ erau mai bune şi mai autentice decât sovietizarea şi dictatura Securității/ (...) acum centrul lumii s-a mutat din New York la Dragomireşti/ centrul lumii e mereu acolo unde bate inima mea vie/ şi irigă cu sânge proaspăt amintirea morții tatălui meu/ şi a tuturor celor neştiuți ca el dinaintea lui”.
Liviu Rebreanu şi contradicțiile realismului, de Ion Simuț, colecția Mari scriitori români, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, 290 pagini
Considerată actuală pentru că exprimă permanențe umane, opera lui Rebreanu se lasă redescoperită şi re-ierarhizată. În opinia lui Ion Simuț, operele care nu se perimează, ci chiar îşi dezvăluie valențe înnoite odată cu trecerea timpului, sunt Ciuleandra şi, în mod aparte, Calvarul, singura scriere la persoana întâi, argumentele fiind „problematizarea morală a propriei situații şi caracterul autoflagelării ca predispoziție definitorie a structurii morale rebreniene”, de vreme ce scriitorul „proiectează în operă foarte adesea delegați ai propriei conştiințe, care să pronunțe autocondamnarea sau să formuleze disculparea” (...)
„Înțelegem astăzi cu totul altfel decât critica interbelică genialitatea scriitorului, prin puternicele personaje reprezentative, prin perceperea dualității interioare între instinctualitate şi idealism, prin discreta (uneori patetica) aspirație spre metafizic şi ascunsa intelectualitate a prozei rebreniene.
Continuând ceea ce e mai valoros în exegeza anterioară (Rebreanu dincolo de realism, de Ion Simuț, Biblioteca revistei „Familia”, Oradea, 1997 – n.n.), demersul nostru şi-a propus să denunțe şi să combată cel puțin trei reducționisme ce funcționează în lanț: a) valoarea exclusivă a romancierului Rebreanu; b) limitarea la cele trei romane clasice; c) promovarea ideii de realism pur, obiectiv, monolitic. De trei decenii, de prin 1965, de când a fost începută ofensiva, e timpul ca prejudecățile sau îngustimile să fie schimbate pe adevăruri clare şi durabile:
a) Rebreanu afirmă de-a lungul întregii sale activități creatoare o personalitate proteică, în interiorul căreia se remarcă ofensiva dramaturgului, nuvelistului, publicistului, cronicarului dramatic, traducătorului şi memorialistului, aflați într-un fel de competiție interioară, chiar şi atunci când romancierul câştigă supremația;
b) romanele rebreniene nu pot fi cuprinse într-o perspectivă totalizatoare fără a accepta constatarea de domeniul celei mai frapante evidențe a varietății formulelor narative, tinzând spre o continuă înnoire;
c) realismul fundamental al lui Rebrea-nu îşi demonstrează generos permeabilitatea şi receptivitatea, în interiorul unei conştiințe estetice deschise spre metafizic, simbol şi intelectualism, deopotrivă cu capacitatea de asimilare a unor tendințe clasice, romantice, naturaliste, involuntar expresioniste, al căror «amalgam» dă o glazură de modernitate discretă, neprogramatică, sub semnul unei sinteze creatoare”.
Mircea Horia Simionescu: dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, de Gabriela Gheorghişor, prefață de Eugen Negrici, colecția „Aula Magna”, Editura Muzeul Literaturii Române, 276 pagini
În preajma trecerii în neființă a scriitorului marcant care a fost Mircea Horia Simionescu, iată o primă şi substanțială monografie dedicată atât prozei, cât şi volumului de poeme Versete de unică folosință (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010). Paul Cornea, Gabriel Coşoveanu, Marin Beşteliu – cel care a condus lucrarea de doctorat a Gabrielei Gheorghişor – au aprecieri nu de circumstanță asupra volumului. Eugen Negrici semnează prefața şi evidențiază zonele de opacitate sau de lumină ale receptării operei lui M.H.S.: „Dar iată că norocul i-a surâs acestui important scriitor român despre care puțină lume ştie că şi-a redactat multe dintre textele din Tetralogie în teribilii ani ‘50, înainte ca produsele literare semnate de Borges (cele din a doua etapă a vieții acestuia) să trezească entuziasm într-o Europă dominată încă de entuziasmul militantismului sartrian. Gabriela Gheorghişor îl decupează cu curaj pe M.H.S. din fotografia de grup a târgoviştenilor şi îi dedică o exegeză individualizatoare excepțională. Ea nu se mulțumeşte să reia întrebările rămase fără răspuns legate de viața şi de opera prozatorului, ci încearcă să dea peste sursa armoniei întregului, izbutind remarcabila performanță de a descoperi viziunea specifică asupra lumii şi literaturii (din care decurge totul) şi de a identifica o suprapoetică globalizantă, întemeiată pe reciclare şi refuncționalizare, şi asemănătoare tehnicii bricolajului”. Ca moto al lucrării, autoarea a ales următorul citat din Trei oglinzi: „Dacă o literatură nu mă va face neom, în literatură voi găsi o cale pe care altul n-a mai călcat-o”.
Ultima vară cu Enikö şi alte... povestiri, de Ionel Buşe, colecția „Cartea de proză”, Editura Fundației Alfa, 2010, 140 pagini
Sărutul lui Gustav Klimt de pe copertă prefațează un volum dens, în care Ionel Buşe ajunge la diverse ipostazieri ale principiului feminin/masculin: „Prietenia, iubirea, suferința, sălăşluiesc în inima fiecăruia. Povestirile nu fac decât să ne trezească acele toposuri fluide ale imaginației, să le scoată din amorțeală... Dacă plac cuiva, înseamnă că au avut un rost în cântarea lumii. Inegale ca întindere şi temă, dar şi ca perioadă în care au fost create, ele concentrează mituri, drame, speranțe. Fiecare povestire pleacă de la fapte reale şi recreează poetic experiențe posibile. (...) Volumul experimentează mai multe registre (pseudo-kafkiene, romantico-fantasfice, realist-ironice etc.) şi se adresează cititorului de orice vârstă, dar mai ales celui care priveşte lumea cu un discret spirit ludic...”.
Nimfe & Kimere. Ninfe & Kimere. Texte poetice. Testi poetici, de Geo Vasile, Editura Princeps Edit, 2010, 116 pagini
O carte bilingvă – versiunea în limba italiană îi aparține autorului. Un debut poetic prin care Geo Vasile (n. 1942) se arată incredibil de tânăr la aproape şapte decenii de viață. Daniel Corbu remarcă elementele distinctive ale poeziei: „Profundă, cultă, rafinată, punând în scenă un spectacol ideatic propriu marilor spirite ale imaginarului înfăşurat în mantia autenticității”. Geo Vasile a metabolizat până la esență lecturi dintre cele mai diverse şi le livrează acum scrijelite direct „pe arborii jupuiți de coajă ai vieții”: „ar trebui să rescrii evangheliile/ începând cu istoria primului asasinat,/ a florii soarelui, a heliotropului, a Fiului/ Omului, să sapi cu unghiile a doua iliadă/ pe platoul de granit, în schimb ochii tăi/ coboară spre sexul elicoidal al morții,/ apoi sufletu-ți țâşneşte în zbor înalt/ să se regenereze/ şi din când în când trimite pe pământ mici descărcări electrice de mâhnire/ cuvinte nedesluşite precum marea,/ eşti un don quijote satir sângerând pe kimera forfotitoare a nimfei,/ îmboldit de aceeaşi desfrânare-a/ iluziei,/ singura ta creație...”