Ancheta VR
Marian Drăghici
NORMĂ, NORMALITATE, AZI
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Pre-text sau cum se revelează o temă (cu un pic de atenție). Mergi pe strada Icoanei destul de des şi, într-o bună zi, deodată, vezi scris de mână, mare, cu creta (albă) pe o firmă (albastră) dezafectată: sufletul meu este mort. Enunțul, normal!, îți captează atenția: n-ai mai pomenit atare “vers” decât, poate, la locul lui, în poezii. Dar pe stradă, la lumina zilei, pe o firmă albastră – fostă gogoşerie-pâine-patiserie, cum arăta abțibildul roşu, pe geam –, la o sută de metri de Grădina Icoanei, vizavi de Colegiul Elena Doamna, în plin centrul Bucureştiului?!
La poarta venerabilului edificiu „desenat” de Ion Mincu forfota de zi cu zi, din pâlcuri răsfirate de adolescenți şi adulți (ca rătăciți), iar “în spate”, dinspre curte şi clase, rumoarea recreațiilor, cu explozii intermitente de cristale dulci țipate, „copilăreşti”, binecunoscute, specifice acestui mediu juvenil-academic. Cert, clientela ex-gogoşeriei de peste drum duduie de viață, strada huruie şi ea de maşini încetinite brusc la „spinarea măgarului” (sunt două în fața şcolii). Şi, deasupra acestui cadru curat brownian, enunțul funebru – sufletul meu este mort – guvernează viața puştimii, „formarea” ei. Ca neluat în seamă de nimeni. Fie ea, inscripția, în ultimul timp, tot mai estompată, ştearsă de ploi, chiar „spartă”, dar totuşi acolo, de ani buni. În fine, imobilul care „conține” grozăvia, cândva, se vede din linia suplă a două caturi, casă de toată frumusețea, în stil eclectic neoromânesc, e de ani buni expresia falimentului şi a dezolării –, semiabandonat, cu ferestre sparte, pustii, aşteptând demolarea, neantul programat de nişte minți şmechere. Nu insist, profesorul Andrei Pippidi a descris insistent fenomenul, într-o publicistică scăpărătoare, din articole devenite cărți de răsunet – şi nimic(?).
Chestionar orientativ (opțional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocați/dresați, în spațiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viață acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveți o definiție/viziune personală a normalității? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalității corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalității, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potențarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranță?
La poarta venerabilului edificiu „desenat” de Ion Mincu forfota de zi cu zi, din pâlcuri răsfirate de adolescenți şi adulți (ca rătăciți), iar “în spate”, dinspre curte şi clase, rumoarea recreațiilor, cu explozii intermitente de cristale dulci țipate, „copilăreşti”, binecunoscute, specifice acestui mediu juvenil-academic. Cert, clientela ex-gogoşeriei de peste drum duduie de viață, strada huruie şi ea de maşini încetinite brusc la „spinarea măgarului” (sunt două în fața şcolii). Şi, deasupra acestui cadru curat brownian, enunțul funebru – sufletul meu este mort – guvernează viața puştimii, „formarea” ei. Ca neluat în seamă de nimeni. Fie ea, inscripția, în ultimul timp, tot mai estompată, ştearsă de ploi, chiar „spartă”, dar totuşi acolo, de ani buni. În fine, imobilul care „conține” grozăvia, cândva, se vede din linia suplă a două caturi, casă de toată frumusețea, în stil eclectic neoromânesc, e de ani buni expresia falimentului şi a dezolării –, semiabandonat, cu ferestre sparte, pustii, aşteptând demolarea, neantul programat de nişte minți şmechere. Nu insist, profesorul Andrei Pippidi a descris insistent fenomenul, într-o publicistică scăpărătoare, din articole devenite cărți de răsunet – şi nimic(?).
Chestionar orientativ (opțional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocați/dresați, în spațiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viață acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveți o definiție/viziune personală a normalității? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalității corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalității, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potențarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranță?