Ancheta VR
Liviu Antonesei

Putem opera cu cel puțin două sensuri ale normalității

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011

1. 2. Cînd am primit întrebările la ancheta Dumneavoastră, mi s-a părut că sînt uşoare, că problema este lesne de abordat şi chiar de rezolvat. Citindu-le şi a doua oară, mi-am dat seama că ele se referă la una dintre cele mai redutabile, mai dificile chestiuni privind viața noastră publică. Aşa că prima strategie a fost să tot amîn răspunsurile pînă cînd a devenit imposibil să mai fac asta fără să mă fac de rîs, fără să intru într-un fel de „anormalitate”, din păcate, atît de „normală” la noi! Problema este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, ca să spun aşa, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puțin două sensuri – iar dacă nu aş fi atît de grăbit să nu întîrzii prea mult, poate aş mai găsi alte cîteva! – ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu sîntem normali (la cap) nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sînt absolut convins că majoritatea concetățenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi, totuşi, lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută”. Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcția unei „aurite căi de mijloc”. Din păcate, toate acestea sînt provocate de o „minoritate supraexpusă”, vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenți, demagogi şi corupți, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipițe de toată jalea. Deci atmosfera publică nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinație şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună.
Dacă ne îndreptăm spre sensul celălalt, spre valorile-reper, este limpede că astăzi ele sînt cele aparținînd modernității culturale – economice – politice, deci democrației liberale, încorporate astăzi în acquis-ul comunitar la care România a aderat în procesul de aderare la Uniunea Europeană. A aderat, dar s-a şi integrat? Chiar aceasta este problema. Pînă cînd acele valori nu vor fi încorporate nu doar în legi şi instituții copiate după cele europene, ci şi în comportamente şi proceduri, nu putem vorbi nici despre integrare veritabilă, nici despre vreo normalitate „normală”. Deocamdată, sîntem cumva în faza „formelor fără fond” şi aştept cu nerăbdare ca formele să provoace suficient de tare fondul încît acesta să le umple cu adevărat. Cred că va mai trece multă apă pe Dîmbovița, Bahlui şi Someşul dlui Boc pînă cînd acest lucru se va petrece! Cît ne priveşte pe noi, indivizii, unii, mai mulți, majoritatea, sîntem normali în sensul situării în jurul mediei, alții, mai puțini, sîntem normali şi în cel de-al doilea sens, însă, din păcate, cum am mai spus, nu normalii dau tonul în această societate care frizează tot mai mult schizofrenia socială şi alte forme de demență.
În sfîrşit, cînd voiam să închei răspunsul, mi-am amintit definiția normalității pe care neurologul Oliver Sacks a formulat-o la solicitarea lui Jean-Claude Carrière: „un om normal este acela care se dovedeşte în stare să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt îl aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în interiorul unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Oliver Sacks nu precizează dacă definiția lui se potriveşte şi comunităților, dar eu, ca şi interlocutorul său, cred că da. Şi, dacă aşa stau lucrurile, mă tem că am ratat deocamdată normalitatea şi în aceste sens. La cîte mituri am adunat în mintea noastră în ce ne priveşte, la cîte fantasme colective ne bîntuie în ce priveşte prezentul şi destinul nostru, la cîte biografii individuale false sunt puse în circulație, e limpede că normalitatea – şi în acest sens – este o țintă greu de atins, dacă nu cumva chiar imposibil.

3. Fără îndoială că avem de-a face aici cu un cumul de factori, care nici nu pot fi opriți la începutul experimentului comunist, ci trebuie să mergem mult în trecut pentru a găsi o societate plecată mult mai tîrziu şi mai greu pe drumul modernizării – şi nu doar din Apusul mai grăbit, ci şi din imediata noastră apropiere, dacă mă gîndesc la Cehia, Ungaria sau Polonia. Să ne gîndim puțin că termeni precum „ciubuc”, „hatîr”, „peşcheş”, „bacşiş” s-au încetățenit în limbă cu sute de ani în urmă, cu mult înainte de a ne sosi, pe cale occidentală, cuvinte pentru „mită” sau „corupție”. Să ne mai gîndim că afacerea căilor ferate s-a petrecut în secolul al XIX-lea, că armata română a fost prinsă de primul război mondial complet dezechipată, iar afacerea Skoda datează de dinaintea celui de-al doilea război. Prin urmare, comunismul n-a făcut altceva decît să marşeze pe nişte obiceiuri, comportamente şi proceduri arhaice, să le exagereze, dar nu le-a inventat pe toate! Sigur, e comod să băgăm totul în fundul comunismului, dar mă tem că va trebui să-l umflăm cu pompa, ca să încapă! Cît priveşte tranziția noastră bezmetică şi nesfîrşită a reuşit să urce „pe noi culmi de progres şi civilizație” toate aceste proaste deprinderi.

4. De vreme ce sunt societăți care au reuşit să devină şi să se mențină normale, mi se pare clar că normalitatea socială nu este doar o fantasmă, ci un reper, o țintă ce poate fi atinsă. Dar ştiți cum este. Ca într-o excepțională reclamă de la începutul anilor nouăzeci: „Dacă vrei, poți! Adidas torsion”. Doar că noi preferăm să ne comportăm ca în întîmplarea aceea cu Arghezi care, invitat la 17 la o sedință la Academie, dar avînd la 14 o întîlnire de lucru cu o tînără şi apetisantă reporteriță de la radio, a răspuns: „Dacă pot, nu vin. Dacă nu pot, vin”!

5. Vorba dlui Manolescu este adevărată, dar nu suficientă. Pentru ca principiul „omul potrivit la locul potrivit” să funcționeze, mai sînt necesare şi legi, reguli, instituții şi, mai ales, comportamente şi proceduri la fel de potrivite. Nu cred că, pe moment, la noi, este cazul şi, tocmai din această pricină sînt atît de puțini oameni potriviți la locurile potrivite.

6. Eu cred, însă numai parțial, în forța taumaturgică a informației, a literaturii şi artelor. Nu atît pentru că ar vindeca efectiv societatea, că ar putea s-o scoată din anormalitate, cît mai ales pentru că îi împuterniceşte pe cei deja normali, îi ajută cumva să-şi mențină normalitatea, să nu alunece şi ei, cu toții, pe panta acestei maladii sociale care ne înconjură.

7. Cred că există o anumită speranță legată de normalitatea zilei de mîine, cea de azi fiind vreme deja epuizată, pierdută. Îmi este foarte greu să găsesc nişte motive temeinice pentru a sprijini o astfel de speranță. Adevărul este că merg mai degrabă pe o vorbă veche, pe care prefer s-o formulez substituind termenul latin cu echivalentul slav: „Nădejdea moare ultima”!