Ancheta VR
Solomon Marcus
Rădăcina principală a răului se află în sistemul educațional
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
1. Întrebarea nu este clară. Normalitatea e ceva foarte vag, prea impregnat de elemente subiective, termenul e foarte ambiguu sub toate aspectele: social, psihologic, medical. Pentru unii, e normal ceea ce exprimă starea majorității populației. Pentru alții, e normal ceea ce era între cele două războaie mondiale etc. Se consideră de multe ori normal ceea ce exprimă starea de mijloc: nici prea prost, nici prea deştept; nici prea sărac, nici prea bogat; nici prea ignorant, nici prea erudit, etc. Putem continua la infinit. Tot aşa se vehiculează uneori expresii la fel de vagi, ca: “omul de pe stradă”, “cetățeanul obişnuit”. Observați că în medicină se evită definirea directă a stării de sănătate; se indică intervalul de normalitate al unor parametri, cum ar fi pulsul, temperatura, glicemia, tensiunea, dar nu toate aspectele psiho-somatice pot fi cuantificate şi de aceea definirea stării generale de sănătate este dificilă. Se poate muri cu valori bune ale multor parametri ai stării de sănătate.
Care este atunci strategia corectă? În medicină, se studiază bolile, nu starea de sănătate. O educație eficientă a gandirii logice se face prin explicarea greşelilor de logică cele mai frecvente; la fel, pentru greşelile de ortografie şi de gramatică. Se stabilesc sancțiuni, care merg de la contravenții până la pedepse cu închisoarea, în cazul infracțiunilor comise în trafic, de şoferi sau de pietoni. Toate domeniile care sunt guvernate de reguli ajung astfel la o idee de corectitudine, de normalitate, dar ajung la ele pe cale indirectă, prin intermediul observării abaterilor de la reguli. Greşeala este mai clară, mai uşor observată şi evaluată decât corectitudinea.
Apar situații care scapă regulilor. Îmi aduc aminte că, atunci când am scris prima mea carte pentru o editură de la Paris, primeam frecvent observații de genul On ne dit pas ça en français, fără să fi încălcat o regulă precisă, explicit formulată în cărțile de specialitate.
Dincolo de regulile scrise, explicite, sunt regulile practicate din instinct, de către vorbitorii nativi ai limbii franceze. Dar şi cu limba română e la fel. Câți îşi dau seama că, în numele unei reguli nescrise, spunem “19 mere”, dar “20 de mere”? De ce acest de lipseşte în primul caz, nu şi în al doilea?
În domeniile în care greşeala poate avea consecințe grave, de vătămare corporală, se elaborează regulamente şi legi care prevăd sancțiuni penale. Dar şi aici sunt multe situații în care luarea unei decizii poate fi tergiversată multă vreme.
Încercarea de a se instaura o normă în domeniul folosirii limbii române nu a reuşit decât parțial, după cum bine se ştie. La fel, încercarea de a se institui o normă de comportament social prin faimoasa corectitudine politică, a dus uneori la situații atât de inacceptabile, încât ideea respectivă a fost compromisă, în ciuda bunelor intenții cu care fusese introdusă.
O situație deosebit de gravă are loc în domeniul educației. Încercarea de a se introduce norme de evaluare a prestației elevilor, prin alcătuirea unor baremuri, mi se pare un eşec de proporții. Am scris de mai multe ori despre această problemă, a se vedea, de exemplu, cartea mea Răni deschise (Ed. Spandugino, 2011). Încercarea de a se introduce norme pentru evaluarea rezultatelor obținute în cercetare a dus la crearea unui nou domeniu în ştiință, scientometria. Comunitățile profesionale ale diferitelor domenii de cercetare discută relevanța normelor respective, într-un spirit critic foarte pronunțat. Se propun mereu ameliorări, modificări de tot felul. Mințile cele mai lucide au ajuns la concluzia că normele, oricât ar fi ele ameliorate, nu vor putea singure să rezolve problema evaluării cercetării; suplimentarea lor cu intervenția directă a factorului uman este inevitabilă. Aceste lucruri au consecințe asupra criteriilor de promovare pe diverse posturi, în învățământul universitar.
S-a discutat mult despre norma diferitelor perioade de dezvoltare a literaturii, dar şi aici au apărut serioase divergențe.
În consecință: normele singure sunt de cele mai multe ori fie neclare, fie neputincioase, fie cu efecte negative. De la caz la caz, trebuie să decidem cu ce le suplimentăm.
2. Citind despre modul în care oamenii din diferite perioade ale istoriei au perceput vremea în care au trăit, ai impresia că ei au avut, mai toți, impresia că trăiesc vremuri excepționale. Luați ziarele romaneşti de la 1900 (moment pe care acum îl percepem ca pe unul relativ liniştit) şi vă veți convinge. Asta nu înseamnă că nu veți găsi în ziarele respective şi cronica mondenă, tot felul de întâmplări anodine. Dar acum nu e la fel? Mai toate televiziunile şi ziarele prezintă atât crime dintre cele mai oribile cât şi parada modei şi ultimele concursuri de gastronomie, atât proporțiile sărăciei cât şi aventurile excentrice ale celor mai bogați. Sunt, desigur, deosebiri mari între mentalitatea de ieri şi cea de azi, în primul rând la nivelul paradigmelor dominante: am trecut de la energie la informație, de la maşina cu aburi la calculatorul electronic, altele sunt azi metaforele dominante, de la comunicarea cu vecinii am ajuns la comunicarea cu lumea; la acest nivel global normele culturale s-au schimbat. Oamenii gravitează între doi poli: urgența unor probleme grave şi cufundarea în inerție şi lene.
3. În ciuda răului imens pe care l-a produs societătii românesti, ar fi ultrasimplificator să vedem în comunism unica sursă a răului. În multe privințe, comunismul nu a făcut decât să potențeze neajunsuri care vin dintr-o istorie mai îndepărtată. De exemplu, observațiile critice ale lui Dimitrie Cantemir, motivațiile acțiunii critice a lui Titu Maiorescu şi cele ale acțiunii lui Spiru Haret nu şi-au pierdut nici azi actualitatea. Ei au pus degetul pe răni care nu s-au vindecat nici până azi, şi-au schimbat numai înfățişarea. Noi trăim şi acum având în față dezideratele formulate în proiectul Junimii maioresciene.
4. Dacă vrem să identificăm sursa fenomenelor patologice din societatea românească, atunci situația este foarte clară, pentru cei care au voința s-o urmărească: rădăcina principală a răului se află în sistemul educațional, în programele şi manualele şcolare, dar mai ales în relația de cele mai multe ori greşită dintre profesori şi elevi, dintre părinți şi copii şi în incapacitatea sistemului educațional de a transforma mass media şi internetul în aliații săi. Am scris foarte mult pe această temă, cartea pe care am evocat-o mai sus îi este dedicată. Trăim într-o societate bolnavă în multe privințe, chiar dacă în cadrul ei există şi zone de sănătate şi plenitudine.
5. Omul potrivit la locul potrivit sună frumos, am folosit şi eu acest slogan care, însă, azi, ascunde multe capcane. De exemplu, ieri putea să însemne să nu pui pe cineva să lucreze într-un domeniu diferit de cel pentru care s-a pregătit şi e atestat de o diplomă. Numai că mutațiile care au avut loc în domeniul profesiilor, ca urmare a metabolismului diferitelor discipline, au deplasat accentul de la cunoştințe la capacități de gândire şi comportament. Cine ar putea să conteste creația în domeniul gândirii muzicale a lui Dan Tudor Vuza, sau creația literară a lui Bogdan Suceavă, sau prestația în domeniul finanțelor a lui Cristian Sima, sau prestația ca jurnalist a lui Tudor Călin Zarojanu, numai pentru faptul că diploma lor universitară este de matematician?
Azi, este frecvent şi devine aproape un fenomen sistematic faptul că oamenii ajung să dea un randament foarte bun în alte domenii decât acelea pentru care au ei diploma. Trebuie deci să fim atenți la felul în care îl folosim pe potrivit.
6. Atingeți aici o problemă foarte gravă. Un singur exemplu: multe filme, inclusiv cele pentru copiii până la 12 ani, sunt mostre de anti-educație, ele seamănă foarte mult cu ceea ce aflăm din jurnalele de ştiri. Îmi aduc aminte de un film, Tess, în care o femeie îşi omoară soțul; filmul fusese dat chiar în ziua în care la ştiri aflam despre un caz similar, în România zilelor noastre.
7. Speranța este în schimbarea din rădăcini a sistemului educațional.
Care este atunci strategia corectă? În medicină, se studiază bolile, nu starea de sănătate. O educație eficientă a gandirii logice se face prin explicarea greşelilor de logică cele mai frecvente; la fel, pentru greşelile de ortografie şi de gramatică. Se stabilesc sancțiuni, care merg de la contravenții până la pedepse cu închisoarea, în cazul infracțiunilor comise în trafic, de şoferi sau de pietoni. Toate domeniile care sunt guvernate de reguli ajung astfel la o idee de corectitudine, de normalitate, dar ajung la ele pe cale indirectă, prin intermediul observării abaterilor de la reguli. Greşeala este mai clară, mai uşor observată şi evaluată decât corectitudinea.
Apar situații care scapă regulilor. Îmi aduc aminte că, atunci când am scris prima mea carte pentru o editură de la Paris, primeam frecvent observații de genul On ne dit pas ça en français, fără să fi încălcat o regulă precisă, explicit formulată în cărțile de specialitate.
Dincolo de regulile scrise, explicite, sunt regulile practicate din instinct, de către vorbitorii nativi ai limbii franceze. Dar şi cu limba română e la fel. Câți îşi dau seama că, în numele unei reguli nescrise, spunem “19 mere”, dar “20 de mere”? De ce acest de lipseşte în primul caz, nu şi în al doilea?
În domeniile în care greşeala poate avea consecințe grave, de vătămare corporală, se elaborează regulamente şi legi care prevăd sancțiuni penale. Dar şi aici sunt multe situații în care luarea unei decizii poate fi tergiversată multă vreme.
Încercarea de a se instaura o normă în domeniul folosirii limbii române nu a reuşit decât parțial, după cum bine se ştie. La fel, încercarea de a se institui o normă de comportament social prin faimoasa corectitudine politică, a dus uneori la situații atât de inacceptabile, încât ideea respectivă a fost compromisă, în ciuda bunelor intenții cu care fusese introdusă.
O situație deosebit de gravă are loc în domeniul educației. Încercarea de a se introduce norme de evaluare a prestației elevilor, prin alcătuirea unor baremuri, mi se pare un eşec de proporții. Am scris de mai multe ori despre această problemă, a se vedea, de exemplu, cartea mea Răni deschise (Ed. Spandugino, 2011). Încercarea de a se introduce norme pentru evaluarea rezultatelor obținute în cercetare a dus la crearea unui nou domeniu în ştiință, scientometria. Comunitățile profesionale ale diferitelor domenii de cercetare discută relevanța normelor respective, într-un spirit critic foarte pronunțat. Se propun mereu ameliorări, modificări de tot felul. Mințile cele mai lucide au ajuns la concluzia că normele, oricât ar fi ele ameliorate, nu vor putea singure să rezolve problema evaluării cercetării; suplimentarea lor cu intervenția directă a factorului uman este inevitabilă. Aceste lucruri au consecințe asupra criteriilor de promovare pe diverse posturi, în învățământul universitar.
S-a discutat mult despre norma diferitelor perioade de dezvoltare a literaturii, dar şi aici au apărut serioase divergențe.
În consecință: normele singure sunt de cele mai multe ori fie neclare, fie neputincioase, fie cu efecte negative. De la caz la caz, trebuie să decidem cu ce le suplimentăm.
2. Citind despre modul în care oamenii din diferite perioade ale istoriei au perceput vremea în care au trăit, ai impresia că ei au avut, mai toți, impresia că trăiesc vremuri excepționale. Luați ziarele romaneşti de la 1900 (moment pe care acum îl percepem ca pe unul relativ liniştit) şi vă veți convinge. Asta nu înseamnă că nu veți găsi în ziarele respective şi cronica mondenă, tot felul de întâmplări anodine. Dar acum nu e la fel? Mai toate televiziunile şi ziarele prezintă atât crime dintre cele mai oribile cât şi parada modei şi ultimele concursuri de gastronomie, atât proporțiile sărăciei cât şi aventurile excentrice ale celor mai bogați. Sunt, desigur, deosebiri mari între mentalitatea de ieri şi cea de azi, în primul rând la nivelul paradigmelor dominante: am trecut de la energie la informație, de la maşina cu aburi la calculatorul electronic, altele sunt azi metaforele dominante, de la comunicarea cu vecinii am ajuns la comunicarea cu lumea; la acest nivel global normele culturale s-au schimbat. Oamenii gravitează între doi poli: urgența unor probleme grave şi cufundarea în inerție şi lene.
3. În ciuda răului imens pe care l-a produs societătii românesti, ar fi ultrasimplificator să vedem în comunism unica sursă a răului. În multe privințe, comunismul nu a făcut decât să potențeze neajunsuri care vin dintr-o istorie mai îndepărtată. De exemplu, observațiile critice ale lui Dimitrie Cantemir, motivațiile acțiunii critice a lui Titu Maiorescu şi cele ale acțiunii lui Spiru Haret nu şi-au pierdut nici azi actualitatea. Ei au pus degetul pe răni care nu s-au vindecat nici până azi, şi-au schimbat numai înfățişarea. Noi trăim şi acum având în față dezideratele formulate în proiectul Junimii maioresciene.
4. Dacă vrem să identificăm sursa fenomenelor patologice din societatea românească, atunci situația este foarte clară, pentru cei care au voința s-o urmărească: rădăcina principală a răului se află în sistemul educațional, în programele şi manualele şcolare, dar mai ales în relația de cele mai multe ori greşită dintre profesori şi elevi, dintre părinți şi copii şi în incapacitatea sistemului educațional de a transforma mass media şi internetul în aliații săi. Am scris foarte mult pe această temă, cartea pe care am evocat-o mai sus îi este dedicată. Trăim într-o societate bolnavă în multe privințe, chiar dacă în cadrul ei există şi zone de sănătate şi plenitudine.
5. Omul potrivit la locul potrivit sună frumos, am folosit şi eu acest slogan care, însă, azi, ascunde multe capcane. De exemplu, ieri putea să însemne să nu pui pe cineva să lucreze într-un domeniu diferit de cel pentru care s-a pregătit şi e atestat de o diplomă. Numai că mutațiile care au avut loc în domeniul profesiilor, ca urmare a metabolismului diferitelor discipline, au deplasat accentul de la cunoştințe la capacități de gândire şi comportament. Cine ar putea să conteste creația în domeniul gândirii muzicale a lui Dan Tudor Vuza, sau creația literară a lui Bogdan Suceavă, sau prestația în domeniul finanțelor a lui Cristian Sima, sau prestația ca jurnalist a lui Tudor Călin Zarojanu, numai pentru faptul că diploma lor universitară este de matematician?
Azi, este frecvent şi devine aproape un fenomen sistematic faptul că oamenii ajung să dea un randament foarte bun în alte domenii decât acelea pentru care au ei diploma. Trebuie deci să fim atenți la felul în care îl folosim pe potrivit.
6. Atingeți aici o problemă foarte gravă. Un singur exemplu: multe filme, inclusiv cele pentru copiii până la 12 ani, sunt mostre de anti-educație, ele seamănă foarte mult cu ceea ce aflăm din jurnalele de ştiri. Îmi aduc aminte de un film, Tess, în care o femeie îşi omoară soțul; filmul fusese dat chiar în ziua în care la ştiri aflam despre un caz similar, în România zilelor noastre.
7. Speranța este în schimbarea din rădăcini a sistemului educațional.