Ancheta VR
Cosmin Perța
A oprit Filimon neamul lui Păturică?
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
1. Dar ce este oare normalitatea? Să fie năzuința noastră de a face lucrurile temeinic şi de a fi apreciați pentru asta? Să fie dorința de libertate? Echilibrul social sau interior? Liniştea, bunăstarea, dreptatea? Să fie acestea normalitatea, norma? Normalitatea este mereu alta pentru fiecare dintre noi. Şi oare ce set de norme, de reguli, ar putea constitui o normalitate plenară, coerentă, valabilă pentru toată lumea? O astfel de normalitatea nu există. Există micile noastre normalități, micile noastre năzuințe, obişnuințe, neputințe. Normalitatea este tot ce este în noi şi tot ce ne înconjoară. Nu confund normalitatea cu binele, frumosul, adevărul. Ar fi oare normalitate ca proiecțiile noastre mentale, viziunile noastre despre ordinea şi aranjarea lumii să se adeverească? Pentru mulți ar fi un chin. Şi atunci, normalitatea este tocmai această încercare zilnică de adaptare, de integrare, de înțelegere a lumii şi de a comunica cu ea. Normalitate este să încerci să supraviețuieşti şi să reuşeşti. Nimic altceva.
2. Prefer să mă bănuiesc pe mine de anormalitate în locul lumii, nu de alta dar cu gândul bolii mele pot trăi, e un gând care mă face pe mine vinovat şi mă obligă să mă adaptez şi să încerc mereu să fiu mai bun, pe când gândul că eu aş fi sănătos şi aş trăi într-o lume bolnavă m-ar îndreptăți prea mult în acțiunile mele negative şi ar duce doar la autodistrugerea mea.
3. Eu nu am trăit experimentul comunist, eram prea mic. Normalitatea cotidiană la care vă referiți cred că nu poate fi altceva decât produsul colectiv al unei societăți neechilibrate pe deplin, dar înțeleg prin ceea ce numiți dumneavoastră “normalitate originală” şi bunul simț în general, calitate morală, moştenire genetică care nu poate fi cultivată decât prin raportarea la unele modele morale autentice. Câte dintre acestea mai avem?
4. Normalitate socială avem şi în Suedia şi în China. Cred că este, din nou, o problemă de raportare, către ce fel de normalitate vrem să ne îndreptăm. Sincer să fiu, normalitatea europeană pe care tot încercăm să o implementăm şi la noi nu mi se pare un model fiabil, oricum nu va funcționa la noi, cel puțin nu ca la ei, revenim la adaptarea formelor. Pentru mine Franța sau Italia, cu normalitățile lor, nu sunt nişte modele de urmat. Contează foarte mult şi terenul/profilul psihologic şi temperamental al populației pe care vrei să altoieşti o normalitate de import. Cred că fiecare popor are latentă propria sa normalitate, propriul său ritm sangvin şi cardiac, dar odată cu globalizarea vom avea toți aceeaşi inimă, acelaşi sânge amestecat, nu? Sună bine, dar funcționează, oare? În Franța nu, magrebienii nu pot fi asimilați, ei mai degrabă asimilează Franța. Care e normalitatea atunci?
5. Un singur lucru nu mi se pare normal: să te pui pe tine deasupra celorlalți. Un singur lucru mă înspăimântă cu adevărat în societatea prin care mă învârt: o tendință egocentrică monstruoasă. Şi indiferența, indiferența la celălalt, totala indiferență, aceasta sigur nu este normalitate. În rest, toate pot fi discutate.
6. A oprit Filimon neamul lui Păturică, Caragiale pe Agamiță Dandanache, Eminescu a îndreptat politica sau mentalitățile prin articolele lui? Orwell ne-a salvat de la supravegherea concentraționară a statului, Ana Politkovskaya a schimbat Rusia, sau Bulgakov? Sau “şopârlele” ne-au scăpat de Ceauşescu?
7. În credința în Dumnezeu.
2. Prefer să mă bănuiesc pe mine de anormalitate în locul lumii, nu de alta dar cu gândul bolii mele pot trăi, e un gând care mă face pe mine vinovat şi mă obligă să mă adaptez şi să încerc mereu să fiu mai bun, pe când gândul că eu aş fi sănătos şi aş trăi într-o lume bolnavă m-ar îndreptăți prea mult în acțiunile mele negative şi ar duce doar la autodistrugerea mea.
3. Eu nu am trăit experimentul comunist, eram prea mic. Normalitatea cotidiană la care vă referiți cred că nu poate fi altceva decât produsul colectiv al unei societăți neechilibrate pe deplin, dar înțeleg prin ceea ce numiți dumneavoastră “normalitate originală” şi bunul simț în general, calitate morală, moştenire genetică care nu poate fi cultivată decât prin raportarea la unele modele morale autentice. Câte dintre acestea mai avem?
4. Normalitate socială avem şi în Suedia şi în China. Cred că este, din nou, o problemă de raportare, către ce fel de normalitate vrem să ne îndreptăm. Sincer să fiu, normalitatea europeană pe care tot încercăm să o implementăm şi la noi nu mi se pare un model fiabil, oricum nu va funcționa la noi, cel puțin nu ca la ei, revenim la adaptarea formelor. Pentru mine Franța sau Italia, cu normalitățile lor, nu sunt nişte modele de urmat. Contează foarte mult şi terenul/profilul psihologic şi temperamental al populației pe care vrei să altoieşti o normalitate de import. Cred că fiecare popor are latentă propria sa normalitate, propriul său ritm sangvin şi cardiac, dar odată cu globalizarea vom avea toți aceeaşi inimă, acelaşi sânge amestecat, nu? Sună bine, dar funcționează, oare? În Franța nu, magrebienii nu pot fi asimilați, ei mai degrabă asimilează Franța. Care e normalitatea atunci?
5. Un singur lucru nu mi se pare normal: să te pui pe tine deasupra celorlalți. Un singur lucru mă înspăimântă cu adevărat în societatea prin care mă învârt: o tendință egocentrică monstruoasă. Şi indiferența, indiferența la celălalt, totala indiferență, aceasta sigur nu este normalitate. În rest, toate pot fi discutate.
6. A oprit Filimon neamul lui Păturică, Caragiale pe Agamiță Dandanache, Eminescu a îndreptat politica sau mentalitățile prin articolele lui? Orwell ne-a salvat de la supravegherea concentraționară a statului, Ana Politkovskaya a schimbat Rusia, sau Bulgakov? Sau “şopârlele” ne-au scăpat de Ceauşescu?
7. În credința în Dumnezeu.