Ancheta VR
Nicolae Stan
O femeie, o domnişoară probabil
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Pre-textul de la care a plecat această anchetă a fost, ca să zic a?a, textul meu. O coincidență. Iată de ce. Patru zile pe săptămînă eu intru pe poarta ?colii Centrale, fostă Elena Doamna. Pentru aceasta, ajung în colțul Străzii Icoanei, venind dinspre Teatrul Bulandra. Ei bine, în 2009, toamna tîrziu, în noiembrie, am zărit, pe fațada clădirii vechi situată vizavi de ?coala Centrală, acest text, scris proaspăt: sufletul meu e mort. M-am oprit surprins: un verset abisal, scris cu cretă. Un scris elegant, fără nicio ezitare, fluent-neverosimil. Nu trăda că s-ar fi făcut vreun efort în scrierea lui pe suprafața unei foste firme. Or, mi-am imaginat următoarele. Scrisul era feminin, fără îndoială. ?i conținutul versului probează această intuiție. A?adar, o femeie, o domni?oară probabil. O fată care-mi fusese elevă, de ce nu?, ?i care afi?ase acest protest-diagnostic special cu fața către ?coală, dar în acela?i timp, el era vizibil pe o rază mare în jur, pînă în Grădina Icoanei.
Vă propun s-o las pe ea să răspundă la acest chestionar, deoarece mi se pare că ?i-a cî?tigat dreptul de a vorbi despre normalitate în România. A?adar.
1-2. Am treizeci de ani ?i nu-mi vine să cred. Această uimire a stat la baza deciziei de a scrie acest mesaj, acum doi ani, în fața liceului în care am petrecut cei mai fericiți patru ani din viața mea. Eram, atunci, numai o promisiune. Cum a fost cu scrierea? Mai întîi, starea. Eram, în 2009, ca ?i acum, nefixată în vreun rol social de viitor. Am făcut „studii europene” la sugestia Domnului Profesor (nu acuz pe nimeni), am făcut masterul de rigoare. Dar n-am găsit de lucru decît sporadic. Mă simt lipsită de speranță. În 1989, la Revoluție, aveam 8 ani ?i participam la fericirea părințior, a celor de lîngă mine.Tata m-a luat în brațe ?i mi-a strigat entuziasmat : „Fata mea va avea viitor!”. În 2009, la 18 ani de atunci, la cei 28 de ani ai mei, m-am trezit singură: părinții, bugetari, trăiau de pe o zi pe alta, iar eu nu-mi găsesc rostul într-o lume dură, în care nu contează instrucția, educația („prea mulți filozofi” – ne-a spus ?eful statului, iar eu, fostă olimpică internațională la filozofie, m-am simțit în pericol, pur ?i simplu), în care lumea politică este împărțită în clanuri la care trebuie să aderi pentru a înainta social, în care televiziunile promovează exclusiv mondenități, inițial, sub o formă ironică, apoi fabricând vedete, în care nu există viitor, ci numai trecut. Eu nu iau chipul acestei lumi.Nu ?tiu care dintre noi este normală. Ea, în baza realității ei, a faptului că există, se declară normală. Eu, marginală, slabă, fără speranță – ?i nu e vorba numai de mine, eu sunt purtător de cuvînt aici – o declar anormală. Pentru că nu-mi dă posibilitatea să-mi urmez visul, mai mult, să am un vis ! Este o lume în care principalul scop este supraviețuirea. Prin orice mijloace. Lupta pentru supraviețuire este un darwinism social care, din păcate, a atins ?i o mare parte din elite.
Ne scufundăm.
A?a că, în noiembrie, 2009, într-o seară rece, cînd nimeni nu se găsea pe Icoanei, am luat o scară (locuiesc aproape) am fixat-o pe peretele unui imobil acum în paragină ?i am scris în trei reprize, cu creta, punînd diagnosticul acestei lumi: întîi am scris “sufletul”, mare, fără să-mi tremure mîna, apoi am mutat scara în mijloc ?i-am continuat “meu e”, apoi am postat scara la extremitatea dreaptă ?i am scris cuvîntul emblematic, masiv ?i imposibil de ocolit “mort”. Am contemplat de jos: era perfect. M-am simțit pentru prima dată normală. M-am simțit deasupra acestei lumi. Poate chiar m-am simțit fericită.
3-4. Sunt convinsă: lumea românească la 20 de ani de la 1989 î?i are originea aproape în totalitate în “mantaua” încăpătoare a comunismului. Ce este tranziția, dacă nu o prelungire a malformării comuniste în alte haine. Ce era normal pe vremea tatălui meu (comuni?ti agramați cocoțați în funcții, croitorese conducînd propaganda) diferă formal de ce este normal în 2011 (politizarea funcției publice, corupția generalizată, marginalizarea competenței).
A?a că da, anormalitatea provine din lipsa normei, a principiului – adică din lipsa educației. La noi se gînde?te ?i se acționează în conținuturi. Conjuncturale (de tipul “pleacă ai vo?tri, vin ai no?tri”), ?i nu în forme generale. Altfel spus – de?i nu mi-am propus să folosesc un limbaj conceptual nu mă pot sustrage formării: românilor le lipse?te capacitatea, obținută printr-o tradiție luminată, de a accede la gîndirea formală, adică la gîndirea principială. A?a se explică faptul că nu avem proiecte naționale, generale, pentru toți ?i pentru timp lung. Avem numai tactici limitate ?i separate radical între ele. O gîndire secvențială, rigidă, lipsită de fluență ?i de lini?tea continuității. O luptă de gherilă.
5. Definirea normalității de către d-l Manolescu (omul potrivit la locul potrivit) este clară, însă ea rămîne o simplă lozincă în lipsa educării românilor pentru accesul la planul formal al lucrurilor. Numai atunci, în baza unor criterii operative ?i încorporate în tradiții (nu numai în legi, în pure convenții), resursele merg acolo unde trebuie să meargă. Pînă atunci, trăim în anormalitate. Definită bine de un apropiat al domnului meu Profesor care povestea cum acea rudă – mi-a spus-o Dumnealui acum zece ani –, fiind întrebat, cum caracterizează românul (de către o echipă de sociologi) el a răspuns: Este cel mai amărît suflet din Europa. Trebuie să spun acum că de-acolo m-am inspirat cînd am scris: sufletul meu e mort – o radicalitate adusă de tinerețea mea, nu? Normalitatea se define?te numai în contextul absenței ei, altfel, trăind pur ?i simplu starea de ins normal, de ce s-o mai teoretizezi ? Normalitatea este o formă a practicii, a inexistenței vreunei distanțe între intenție ?i faptă.
Anormalitatea prilejuie?te problematizări, teorii, proiecte, utopii, demagogie. Ajunge.
6. Mi se pare evident: anormalitatea trebuie expusă, denunțată. Legea iubirii – care-ar fi normalitatea – nu se poate impune decît prin relevarea legii războiului, a violenței. Altfel, violența anormalității ar fi necunoscută publicului, de?i ea ar opera în secret. Vezi pilda lucrătorilor viei, în Luca, acolo unde Iisus lasă în seama apostolilor-ascultători discursul violenței, prezervînd pentru sine discursul iubirii.
7. Uitați, contemporani ai mei ! Am un prieten de 32 de ani, tot umanist. Este redactor la o gazetă ?i stă în chirie, pe undeva prin mansardele acestor case din zonă. Le schimbă, în funcție de prețul chiriei. După mine – ?i-mi scuzați aici neconceptualizarea ! – ziua de mîine (nu de poimîine) va fi normală atunci cînd prietenul meu î?i va putea achiziționa o casă a lui. Şi pentru el m-am urcat pe scară ?i am scris.”
Acestea sunt spusele tinerei autoare a unui vers pe care eu speram să-l păstrez numai pentru mine. Dar Marian Drăghici, care trece ?i el pe-acolo, a împărtă?it, iată, tuturor această scurtisimă capodoperă. Acum, nu e cazul să vizitați Icoanei – timpul a ?ters, cu cinismul lui nivelator, strigătul acelei tinere. A rămas însă în memoria noastră. Dar şi a unui articol de Nicolae Prelipceanu, mi s-a spus. Sunt mulțumit că i-am dat cuvîntul ei, tinerei meshuga. Sincer, credeam că va scrie ea ceva acolo ?i apoi voi completa eu. Dar constat că oricum nu mai am ce adăuga. Rămîne a?a pentru moment, adică pentru prezentul nostru atît de continuu : sufletul meu e mort.
Vă propun s-o las pe ea să răspundă la acest chestionar, deoarece mi se pare că ?i-a cî?tigat dreptul de a vorbi despre normalitate în România. A?adar.
1-2. Am treizeci de ani ?i nu-mi vine să cred. Această uimire a stat la baza deciziei de a scrie acest mesaj, acum doi ani, în fața liceului în care am petrecut cei mai fericiți patru ani din viața mea. Eram, atunci, numai o promisiune. Cum a fost cu scrierea? Mai întîi, starea. Eram, în 2009, ca ?i acum, nefixată în vreun rol social de viitor. Am făcut „studii europene” la sugestia Domnului Profesor (nu acuz pe nimeni), am făcut masterul de rigoare. Dar n-am găsit de lucru decît sporadic. Mă simt lipsită de speranță. În 1989, la Revoluție, aveam 8 ani ?i participam la fericirea părințior, a celor de lîngă mine.Tata m-a luat în brațe ?i mi-a strigat entuziasmat : „Fata mea va avea viitor!”. În 2009, la 18 ani de atunci, la cei 28 de ani ai mei, m-am trezit singură: părinții, bugetari, trăiau de pe o zi pe alta, iar eu nu-mi găsesc rostul într-o lume dură, în care nu contează instrucția, educația („prea mulți filozofi” – ne-a spus ?eful statului, iar eu, fostă olimpică internațională la filozofie, m-am simțit în pericol, pur ?i simplu), în care lumea politică este împărțită în clanuri la care trebuie să aderi pentru a înainta social, în care televiziunile promovează exclusiv mondenități, inițial, sub o formă ironică, apoi fabricând vedete, în care nu există viitor, ci numai trecut. Eu nu iau chipul acestei lumi.Nu ?tiu care dintre noi este normală. Ea, în baza realității ei, a faptului că există, se declară normală. Eu, marginală, slabă, fără speranță – ?i nu e vorba numai de mine, eu sunt purtător de cuvînt aici – o declar anormală. Pentru că nu-mi dă posibilitatea să-mi urmez visul, mai mult, să am un vis ! Este o lume în care principalul scop este supraviețuirea. Prin orice mijloace. Lupta pentru supraviețuire este un darwinism social care, din păcate, a atins ?i o mare parte din elite.
Ne scufundăm.
A?a că, în noiembrie, 2009, într-o seară rece, cînd nimeni nu se găsea pe Icoanei, am luat o scară (locuiesc aproape) am fixat-o pe peretele unui imobil acum în paragină ?i am scris în trei reprize, cu creta, punînd diagnosticul acestei lumi: întîi am scris “sufletul”, mare, fără să-mi tremure mîna, apoi am mutat scara în mijloc ?i-am continuat “meu e”, apoi am postat scara la extremitatea dreaptă ?i am scris cuvîntul emblematic, masiv ?i imposibil de ocolit “mort”. Am contemplat de jos: era perfect. M-am simțit pentru prima dată normală. M-am simțit deasupra acestei lumi. Poate chiar m-am simțit fericită.
3-4. Sunt convinsă: lumea românească la 20 de ani de la 1989 î?i are originea aproape în totalitate în “mantaua” încăpătoare a comunismului. Ce este tranziția, dacă nu o prelungire a malformării comuniste în alte haine. Ce era normal pe vremea tatălui meu (comuni?ti agramați cocoțați în funcții, croitorese conducînd propaganda) diferă formal de ce este normal în 2011 (politizarea funcției publice, corupția generalizată, marginalizarea competenței).
A?a că da, anormalitatea provine din lipsa normei, a principiului – adică din lipsa educației. La noi se gînde?te ?i se acționează în conținuturi. Conjuncturale (de tipul “pleacă ai vo?tri, vin ai no?tri”), ?i nu în forme generale. Altfel spus – de?i nu mi-am propus să folosesc un limbaj conceptual nu mă pot sustrage formării: românilor le lipse?te capacitatea, obținută printr-o tradiție luminată, de a accede la gîndirea formală, adică la gîndirea principială. A?a se explică faptul că nu avem proiecte naționale, generale, pentru toți ?i pentru timp lung. Avem numai tactici limitate ?i separate radical între ele. O gîndire secvențială, rigidă, lipsită de fluență ?i de lini?tea continuității. O luptă de gherilă.
5. Definirea normalității de către d-l Manolescu (omul potrivit la locul potrivit) este clară, însă ea rămîne o simplă lozincă în lipsa educării românilor pentru accesul la planul formal al lucrurilor. Numai atunci, în baza unor criterii operative ?i încorporate în tradiții (nu numai în legi, în pure convenții), resursele merg acolo unde trebuie să meargă. Pînă atunci, trăim în anormalitate. Definită bine de un apropiat al domnului meu Profesor care povestea cum acea rudă – mi-a spus-o Dumnealui acum zece ani –, fiind întrebat, cum caracterizează românul (de către o echipă de sociologi) el a răspuns: Este cel mai amărît suflet din Europa. Trebuie să spun acum că de-acolo m-am inspirat cînd am scris: sufletul meu e mort – o radicalitate adusă de tinerețea mea, nu? Normalitatea se define?te numai în contextul absenței ei, altfel, trăind pur ?i simplu starea de ins normal, de ce s-o mai teoretizezi ? Normalitatea este o formă a practicii, a inexistenței vreunei distanțe între intenție ?i faptă.
Anormalitatea prilejuie?te problematizări, teorii, proiecte, utopii, demagogie. Ajunge.
6. Mi se pare evident: anormalitatea trebuie expusă, denunțată. Legea iubirii – care-ar fi normalitatea – nu se poate impune decît prin relevarea legii războiului, a violenței. Altfel, violența anormalității ar fi necunoscută publicului, de?i ea ar opera în secret. Vezi pilda lucrătorilor viei, în Luca, acolo unde Iisus lasă în seama apostolilor-ascultători discursul violenței, prezervînd pentru sine discursul iubirii.
7. Uitați, contemporani ai mei ! Am un prieten de 32 de ani, tot umanist. Este redactor la o gazetă ?i stă în chirie, pe undeva prin mansardele acestor case din zonă. Le schimbă, în funcție de prețul chiriei. După mine – ?i-mi scuzați aici neconceptualizarea ! – ziua de mîine (nu de poimîine) va fi normală atunci cînd prietenul meu î?i va putea achiziționa o casă a lui. Şi pentru el m-am urcat pe scară ?i am scris.”
Acestea sunt spusele tinerei autoare a unui vers pe care eu speram să-l păstrez numai pentru mine. Dar Marian Drăghici, care trece ?i el pe-acolo, a împărtă?it, iată, tuturor această scurtisimă capodoperă. Acum, nu e cazul să vizitați Icoanei – timpul a ?ters, cu cinismul lui nivelator, strigătul acelei tinere. A rămas însă în memoria noastră. Dar şi a unui articol de Nicolae Prelipceanu, mi s-a spus. Sunt mulțumit că i-am dat cuvîntul ei, tinerei meshuga. Sincer, credeam că va scrie ea ceva acolo ?i apoi voi completa eu. Dar constat că oricum nu mai am ce adăuga. Rămîne a?a pentru moment, adică pentru prezentul nostru atît de continuu : sufletul meu e mort.