Dați-mi puțină anormalitate!

Conceptul de normalitate, aşa cum este el înțeles azi, la noi, este prin excelență unul conservator. El presupune raportarea la un moment al trecutului, la care ar trebui să revenim. Acest moment, în con?tiința unora dintre românii luminați, ar trebui fixat înainte de anul 1938, an în care, prin proclamarea dictaturii regale, s-a pus capăt democrației (imperfecte) din România. Trebuie însă să arătăm că, pentru cei cu o perspectivă mai îngustă, ‘normalitatea’ ar fi existat sub ceauşism. Prăbu?irea tuturor valorilor, pe care o trăim azi, este resimțită astfel încât, chiar ?i față de tiranie, trăim «anormal». Ceau?ismul, în perspectiva de broască a apologeților lui, este perceput ca un moment de stabilitate, deci «normal».
În ce prive?te perioada 1930-1938 ea nu era neapărat percepută de contemporani ca una normală. Extremi?tii, fie ei legionari sau comuni?ti, voiau să răstoarne regimul pentru că era «anormal» (au ?i reu?it, chiar dacă cu ajutor din afară). Nici Moromete nu percepea vremurile ca normale. Boierimea, cele o sută de familii care au condus România până în 1918, ?i care au cedat hegemonia pe care o dețineau unei clase mult lărgite, nu aveau cum să se simtă într-o țară normală. Evreii, cu siguranță nu se simțeau într-o țară normală, în atmosfera antisemită din ce în ce mai încordată. Dar erau oameni, mulți oameni, care, fără prea multă imaginație fiind, trăiau o viață burgheză sau mic burgheză, confortabilă, comodă. Sub bolta de viță, cu inevitabilul ?priț, în vilele de la ?osea, ei găseau că viața era normală. Unii erau fericiți, alții nu, dar asta are puțin de a face cu normalitatea. Aidoma, sub comunism, ajunsese să existe o clasă medie, clasa bac?i?urilor, a unei corupții artizanale (un joc de copii față cu marea corupție actuală), mulțumiți, fără multe idealuri ?i cuno?tințe despre un alt tip posibil de viață; deci, ducând o viață normală, în lipsa imaginației ?i informației care ar fi putut să le presare îndoiala. Dar a? îndrăzni să spun că ?i azi există oameni care găsesc că viața este normală. Notari sau negustori, băieți de bani gata, fotomodele, figuri diverse ale teraselor bucure?tene, mai mult sau mai puțin fălcoase ?i burtoase sau, dimpotrivă, adepte ale fitnessului, ei/ele savurează cu delicii normalitatea post-comunistă.
Pentru a rezuma, cine filozofează găse?te că viața este anormală, cine nu, nu. ?i asta aproape în orice epocă.
Conceptul de anomie («a-nomia» egal lipsă de lege, adică starea unei societăți care nu se mai guvernează după principii bine stabilite) a fost introdus de E. Durckheim în 1893! Anomia, în care clasicul sociologiei vede cauza principală a sinuciderilor din vremea sa, este probabil criteriul cel mai solid al definirii anormalității. Deci, în plină «Belle Epoque», savantul considera că trăie?te o epocă profund anormală.
O societate omenească este o cetate care, pe măsură ce se ruinează, se reconstruie?te. Este un câmp de ruine în cuprinsul căruia s-au deschis numeroase ?antiere. Pe unele se restaurează vechile clădiri, pe altele se ridică construcții noi. Am putea numi această combinație de distrugere ?i de edificare o babilonie. Amintirea stilizează ?i introduce un pic de ordine. Prezentul este haotic, ca viața.
În fond, o societate cu adevărat anormală este doar aceea unde este prezentă calamitatea, naturală sau determinată de om. Războiul, revoluțiile în faza lor acută, inundațiile, cutremurele sunt anormale. Atunci se poate manifesta tot ce este mai bun în om: eroismul, solidaritatea, dăruirea de sine. «De-a?a vremi se ‘nvredniciră cronicarii ?i rapsozii». Dar vremurile anormale pot fi ?i vremuri ale trădărilor, ale crimelor contra umanității ?i genocidelor. Vremuri sublime ?i vremuri de groază, concomitent. Eu nu găsesc că vremurile de azi sunt anormale. Nu asta este nemulțumirea mea. Nu a? putea spune, însă, că vremurile pe care le trăim îmi plac. Ce mă nemulțume?te în viața noastră actuală? – Lipsa unui proiect de societate, viziunea de azi pe mâine, cu alte cuvinte congelarea minților1. Mă nemulțume?te incultura celor care ne guvernează. Dar asta este o altă dezbatere. «Normalitatea» se acomodează foarte bine cu stagnarea, cu un orizont întors exclusiv ?i stereotipic spre trecut ?i care întârzie să nască cel puțin un proiect, dacă nu o civilizație. Cu con?tiința că iau mari riscuri, îmi vine să strig: dați-mi puțină anormalitate!