In Memoriam
Al. Cistelecan
RECVIEM PENTRU MIRCEA IVĂNESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Ar putea fi lucru admirabil discreția cu care pleacă dintre noi poeții. Şi mai ales marii poeți. Admirabil măcar prin contrast față de spectacolul de jale mediatică exhibată cu prilejul altor – şi ele triste – plecări. Dacă ne-am lua după doliul mediatic¸ numai media men mor – ceilalți doar se furişează din lumea asta în cealaltă, fără să bage nimeni de seamă. De fapt, această discriminare de tratament îndoliat e un lucru relevant – şi el – pentru confuzia de valori de care, culmea!, toată lumea se plînge cu gura plină. A murit, acum cîtva timp, unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii noastre – ai literaturii noastre din toate timpurile; unul dintre cei zece-douăzeci de poeți care definesc poezia română şi care i-au determinat radical cursul: Mircea Ivănescu. N-am văzut mare jale, ba aproape că n-am văzut nici măcar o ştire. Mi-am adus aminte ce rîuri de jale au inundat ecranele la moartea – şi ea recentă – a lui Adrian Păunescu. Nu pun la îndoială autenticitatea acestei suferințe de ecran şi justețea plînsetelor mediatice. E spre cinstea celor care întrețin memoria lui Adrian Păunescu. Mă gîndesc doar că în istoria poeziei noastre Adrian Păunescu va păstra (deşi nu ştiu cîtă vreme) doar locul unei promisiuni de talent revărsată într-un potop de retorism, pe cînd Mircea Ivănescu a intrat – şi va rămîne – în chimia cea mai intimă a poeziei noastre. Nu se mai poate – şi nu se mai poate de multă vreme – scrie poezie fără particule ivănesciene. De prin anii ’80 – şi tot mai accentuat cu vremea – Mircea Ivănescu a fost poetul prezent în toți ceilalți poeți. În măsuri diferite, desigur, dar inevitabil. El a dat unul dintre tonurile fundamentale ale poeziei noastre şi a instaurat unul dintre ritualurile ei structurale. Dispariția lui nu e mai puțin dureroasă decît a lui Arghezi sau Blaga. Cam aşa, în orice caz, ar fi trebuit simțită. Trist cu adevărat nu e că instituțiile media n-au făcut mare jale la moartea lui; nici nu s-ar fi potrivit cu firea şi cu viața poetului; cu atît mai puțin cu spiritul poeziei sale. Trist iremediabil e însă că, probabil, nici n-au auzit de el.
A fost destulă lume la înmormîntarea sa; în primul rînd scriitorii sibieni, tineri şi vîrstnici, pentru care Mircea Ivănescu a fost mult mai mult decît un Poet; au fost şi poeți din alte oraşe, veniți – doar cîțiva, ce-i drept – dintr-o tabără de creație ce se desfăşura la Cisnădioara; au fost şi alți oameni: profesori, studenți. Un număr la limita decenței. N-am văzut oficialități, de nici un fel, nici măcar prin suplinitori. Poate nici nu se cuvenea, la discreția cu care a trăit – şi a suferit în ultimii ani – poetul. Autoritățile şi l-ar putea aminti altfel, l-ar putea cinsti altfel: tranformîndu-i căsuța într-o casă memorială, într-un centru de poezie care să-i poarte numele. Căsuța aceea nu poate rămîne pustie, nu poate rămîne uitată, nu poate rămîne ignorată; ea a fost casa unuia dintre marii noştri poeți şi – cu siguranță – casa celui mai mare traducător pe care l-am avut. Sînt convins că scriitorii sibieni n-o vor lăsa uitării, dar Sibiul trebuie să şi-o treacă pe stemă. Pentru că Mircea Ivănescu a fost, după Cercul literar, al doilea simbol literar al oraşului; nu doar un poet la care s-au făcut multe pelerinaje discrete, ci simbolul marginalizat al poeziei – sau al poeziei marginalizate.
*
Bibliografia traducerilor realizate de Mircea Ivănescu ar putea satisface norma oricărui institut de traduceri. Ea e impresionantă în toate modurile: cantitativ mai întîi, căci Mircea Ivănescu a tradus cît pentru mai multe vieți; apoi prin numele (şi operele, unele putînd fi considerate intraductibile) traduse: Faulkner, Kafka, Musil, Joyce, Scott Fitzgerald, Truman Capote, Rilke, Nietzsche, Hannah Arendt, Denis de Rougemont, Kierkegaard, Susan Sontag, Hermann Broch ş.a. – o întreagă bibliotecă a modernității, un fel de bibliotecă esențială a ei; nu mai puțin prin calitatea acestor traduceri; căci traducerile lui Mircea Ivănescu au atîta naturalețe încît operele traduse de el par scrise direct în româneşte. Chiar şi cine nu i-a citit poezia şi-a făcut cultura (măcar în secțiunea ei modernă) prin mijlocirea lui. Într-un fel sau altul, Mircea Ivănescu e prezent în toate casele. Nu există raft de bibliotecă pe care el să nu se afle.
*
Desigur, de pe majoritatea lipseşte ca poet. Notorietatea lui n-a bătut niciodată pe o rază mai mare decît cercul celor inițiați, al literaților în genere. Chiar şi în vremurile mai bune pentru poezie, cînd audiența ei era mai semnificativă, tirajele cărților sale erau spre minim (de regulă, 750 de exemplare). În vremurile mai rele, tirajele erau, fireşte, şi mai confidențiale, deşi Mircea Ivănescu era deja ceea ce se numeşte un „autor canonic” (măcar la nivel universitar). Nici antologiile nu cred să fi atins cifre mai respectabile. Deşi a determinat toată poezia română de după ’80, Mircea Ivănescu a rămas un poet al poeților, nu al cititorilor.
Chiar de la debutul din ’68 a fost un ex-centric, de nu de-a binelea un marginal (cu tot respectul critic). Formula lui narativă, sporovăitoare şi narcotică, mergea premeditat şi metodic împotriva main-stream-ului; nu doar împotriva celui din poezia română (a momentului ’60), ci şi împotriva celui al modernității şi poeticilor sale purgative în general. Deşi nu erau semne vădite de asumare (oricum nu directă, ci doar foarte prelucrată), Mircea Ivănescu părea de la bun început ataşat de proiectul de recuperări şi reintegrări lansat de Cercul literar de la Sibiu. Şi formula sa – din care nici baladescul nu lipseşte, deşi procesat în anamorfoze aproape irecognoscibile – miza pe recuperarea funcției epice a poeziei şi pe reintegrarea scenei dramatice în lirism. Poezie care deapănă amintiri, poezie care evocă, poezie care povesteşte, poezia lui Mircea Ivănescu e o continuă construcție de scene (mute), de momente existențiale ce se surpă instantaneu, pe măsură chiar ce se edifică. Scrisul lui pare de o fragilitate absolută, traducere pură a fragilității vieții. Nucleul lui e un şir de absențe iar ritualitatea lui e una evocativă şi invocativă. Mircea Ivănescu a încercat, într-un şir epopeic de versuri, poeme, poesii, să exorcizeze o absență, s-o convoace şi s-o întoarcă la prezență. De fiecare dată el inaugurează prezența unei absențe şi face din fascinația acestei absențe substanța unei reverii infinite a memoriei. Ritualul acestei instaurări e o continuă ratare, aşa încît fiecare poezie o ia de la capăt, de la alt detaliu, de la altă nuanță meteorologică – interioară şi exterioară. Subterfugiile invocării constau, de regulă, într-o profuzie de amănunte cît mai concrete, într-o fugă din amănunt în amănunt, într-o aglomerare de concret care să atingă consistența prezenței. Scenografia aceasta anamnetică riguroasă, cu exces de scrupul evocativ (care nu scapă nici o nuanță a luminii sau a atmosferei, nici un gest şi nici o umbră a privirii), creează întotdeauna cadrul unei epifanii care nu se produce. Un continuu efort de a epifaniza absența e toată poezia lui Mircea Ivănescu.
Absența lui va fi, sper, o prezență.
A fost destulă lume la înmormîntarea sa; în primul rînd scriitorii sibieni, tineri şi vîrstnici, pentru care Mircea Ivănescu a fost mult mai mult decît un Poet; au fost şi poeți din alte oraşe, veniți – doar cîțiva, ce-i drept – dintr-o tabără de creație ce se desfăşura la Cisnădioara; au fost şi alți oameni: profesori, studenți. Un număr la limita decenței. N-am văzut oficialități, de nici un fel, nici măcar prin suplinitori. Poate nici nu se cuvenea, la discreția cu care a trăit – şi a suferit în ultimii ani – poetul. Autoritățile şi l-ar putea aminti altfel, l-ar putea cinsti altfel: tranformîndu-i căsuța într-o casă memorială, într-un centru de poezie care să-i poarte numele. Căsuța aceea nu poate rămîne pustie, nu poate rămîne uitată, nu poate rămîne ignorată; ea a fost casa unuia dintre marii noştri poeți şi – cu siguranță – casa celui mai mare traducător pe care l-am avut. Sînt convins că scriitorii sibieni n-o vor lăsa uitării, dar Sibiul trebuie să şi-o treacă pe stemă. Pentru că Mircea Ivănescu a fost, după Cercul literar, al doilea simbol literar al oraşului; nu doar un poet la care s-au făcut multe pelerinaje discrete, ci simbolul marginalizat al poeziei – sau al poeziei marginalizate.
*
Bibliografia traducerilor realizate de Mircea Ivănescu ar putea satisface norma oricărui institut de traduceri. Ea e impresionantă în toate modurile: cantitativ mai întîi, căci Mircea Ivănescu a tradus cît pentru mai multe vieți; apoi prin numele (şi operele, unele putînd fi considerate intraductibile) traduse: Faulkner, Kafka, Musil, Joyce, Scott Fitzgerald, Truman Capote, Rilke, Nietzsche, Hannah Arendt, Denis de Rougemont, Kierkegaard, Susan Sontag, Hermann Broch ş.a. – o întreagă bibliotecă a modernității, un fel de bibliotecă esențială a ei; nu mai puțin prin calitatea acestor traduceri; căci traducerile lui Mircea Ivănescu au atîta naturalețe încît operele traduse de el par scrise direct în româneşte. Chiar şi cine nu i-a citit poezia şi-a făcut cultura (măcar în secțiunea ei modernă) prin mijlocirea lui. Într-un fel sau altul, Mircea Ivănescu e prezent în toate casele. Nu există raft de bibliotecă pe care el să nu se afle.
*
Desigur, de pe majoritatea lipseşte ca poet. Notorietatea lui n-a bătut niciodată pe o rază mai mare decît cercul celor inițiați, al literaților în genere. Chiar şi în vremurile mai bune pentru poezie, cînd audiența ei era mai semnificativă, tirajele cărților sale erau spre minim (de regulă, 750 de exemplare). În vremurile mai rele, tirajele erau, fireşte, şi mai confidențiale, deşi Mircea Ivănescu era deja ceea ce se numeşte un „autor canonic” (măcar la nivel universitar). Nici antologiile nu cred să fi atins cifre mai respectabile. Deşi a determinat toată poezia română de după ’80, Mircea Ivănescu a rămas un poet al poeților, nu al cititorilor.
Chiar de la debutul din ’68 a fost un ex-centric, de nu de-a binelea un marginal (cu tot respectul critic). Formula lui narativă, sporovăitoare şi narcotică, mergea premeditat şi metodic împotriva main-stream-ului; nu doar împotriva celui din poezia română (a momentului ’60), ci şi împotriva celui al modernității şi poeticilor sale purgative în general. Deşi nu erau semne vădite de asumare (oricum nu directă, ci doar foarte prelucrată), Mircea Ivănescu părea de la bun început ataşat de proiectul de recuperări şi reintegrări lansat de Cercul literar de la Sibiu. Şi formula sa – din care nici baladescul nu lipseşte, deşi procesat în anamorfoze aproape irecognoscibile – miza pe recuperarea funcției epice a poeziei şi pe reintegrarea scenei dramatice în lirism. Poezie care deapănă amintiri, poezie care evocă, poezie care povesteşte, poezia lui Mircea Ivănescu e o continuă construcție de scene (mute), de momente existențiale ce se surpă instantaneu, pe măsură chiar ce se edifică. Scrisul lui pare de o fragilitate absolută, traducere pură a fragilității vieții. Nucleul lui e un şir de absențe iar ritualitatea lui e una evocativă şi invocativă. Mircea Ivănescu a încercat, într-un şir epopeic de versuri, poeme, poesii, să exorcizeze o absență, s-o convoace şi s-o întoarcă la prezență. De fiecare dată el inaugurează prezența unei absențe şi face din fascinația acestei absențe substanța unei reverii infinite a memoriei. Ritualul acestei instaurări e o continuă ratare, aşa încît fiecare poezie o ia de la capăt, de la alt detaliu, de la altă nuanță meteorologică – interioară şi exterioară. Subterfugiile invocării constau, de regulă, într-o profuzie de amănunte cît mai concrete, într-o fugă din amănunt în amănunt, într-o aglomerare de concret care să atingă consistența prezenței. Scenografia aceasta anamnetică riguroasă, cu exces de scrupul evocativ (care nu scapă nici o nuanță a luminii sau a atmosferei, nici un gest şi nici o umbră a privirii), creează întotdeauna cadrul unei epifanii care nu se produce. Un continuu efort de a epifaniza absența e toată poezia lui Mircea Ivănescu.
Absența lui va fi, sper, o prezență.