LA PRAGA, CLANDESTIN

Cu o zi înainte de a părăsi Bratislava, norocul m-a împins să dau un telefon la Praga lui Bronislav Holopov, prieten de pe când lucra la Drujba Narodov, publicația scriitorilor sovietici multinaționali, angajat de câțiva ani (pentru buna lui pană de publicist şi cunoaştere a limbii cehe, dar poate şi pentru altceva) la revista Problemele păcii şi socialismului, publicație de îndoctrinare comunistă care întrunea peste şaptezeci de sub-redacții, reprezentând partide comuniste şi de orientare pro-comunistă din întreaga lume.
Aflând că telefonez de la Bratislava, primul lucru care m-a întrebat a fost dacă am văzut vreodată Praga.
– Cum aş fi putut!?
– Atunci vino, te aştept.
– La Praga?! Cum, în ce fel?
– Cu trenul.
– Bine, dar nu se poate.
– Cine-a spus că nu se poate?
– Parcă n-ai şti!
– Ştiu, şi tocmai de aceea deseară urci în tren şi mâine dimineață eşti la Praga.
Luat pe nepusă masă, nu mă puteam hotărî şi atunci Bronislav mi-a zis că sunt un prost şi jumătate dacă, aflându-mă la numai o bucată de noapte de mers cu trenul, pierd această ocazie. Şi dacă tot nu mă lăsam convins – frica e din rai – m-a asigurat că voi fi invitatul oficial al revistei, minciună pe care i-am cârpit-o şi lui Al. Mihailov, şeful neoficial al micii noastre delegații. (…)
Domnişoara de la relațiile literare slovace mi-a schimbat biletul de avion pe unul de tren, seara am urcat într-un vagon de dormit şi dimineața am fost la Praga, cu prietenul meu Bronislav Holopov aşteptându-mă cu două halbe înspumate de bere pe peron.
– Arăți cam şifonat, Serafimuşca (aşa îmi zicea în anumite clipe), se vede c-ai tras prea multă bere slovacă.
– Să ştii că nu-i deloc proastă.
– În comparație cu berea noastră Jiguli, nici o bere din lume nu e proastă.
Din chiar prima zi Bronislav m-a asigurat că pot dispune din plin de timpul lui, timpul lui aflându-se în serviciile lui Grişin (unul dintre membrii marcanți ai C.C al PC din USSR), pentru care cloceşte un articol de program, ce va apărea în prestigioasa lor publicație.
– Articol pentru Grişin?! m-am mirat eu, sincer.
– De astă dată pentru Grişin... Şederea în străinătate, Serafimuşca, nu se dă pentru ochi frumoşi. Aşa că scrii şi pentru dracul dacă e nevoie. (…)

Vizitarea localurilor la Praga am început-o, precum era şi firesc, cu berăria Şvejk, crâşmă veche, deloc arătoasă, cu pereții încărcați de fotografii de epocă, în centru tronând de-un secol imaginea lui Franz Joseph, împăratul. Cu doar câteva mese, berăria este localul preferat al Şvejcilor din toate timpurile, cei cu bani puțini şi sete mare, indiferent dacă sunt sau nu admiratori ai lui Haşek.
La ora la care am apărut noi, locuri nu erau decât la o singură masă la care (aveam să aflăm mai apoi cauza) îşi sorbea, privind în gol, berea un singur Švejk. După felul cum ne-a invitat să luăm loc la masa lui, trebuia să înțelegem că dincolo de faptul că poseda rusa (s-a grăbit să ne spună, adevărat într-o rusească pocită, că are pentru ruşi un sentiment cu totul şi cu totul aparte), se putea vedea că este dorit de oameni. Şi ca să fie crezut, s-a legitimat, scoțând paşaportul şi arătându-ne că-l cheamă Suldovki Jozeph şi că l-a cunoscut pe bravul soldat Švejk.
– Mulți înainte, i-a răspuns distant Bronislav.
– De şase ani, de când am rămas singur, mă urmăreşte frica.
– Dacă numai frica, nici o teamă, îi răspunde Bronislav şi-i propune o bere pe care acesta o refuză respectuos, spunându-ne că vine aici nu atât pentru bere – bere-i peste tot la Praga – cât pentru a sta la masa la care îi plăcea să stea bravului soldat Švejk şi pentru a schimba o vorbă cu lumea, dar lumea-i lume, nu are niciodată timp să stea de vorbă cu oamenii.
Scot carnetul, notez spusa şi omul nu întârzie să mă întrebe:
– Ce scrii acolo, că, văd, scrii cu latinca, ceea ce ar putea să însemne că nu prea eşti rus?
– Păi, nici nu sunt.
– Că ruşii scriu cu alfabetul lor, bulgăresc.
– Nu chiar bulgăresc...
– Asta-i şi mai rău decât dacă ai fi.
– Ceea ce îndrugă acesta, aici poți s-auzi seară de seară... Nu-i da importanță şi-ți trece pofta.
– De ce, îl ascult cu plăcere, este interesant...
– N-ai înțeles că te provoacă?!
– De ce ar face-o?!
– Te-a văzut scriind latineşte şi...
– Doar cu alfabet latin... Nişte note, poate scriu ceva la întoarcere.
– Atunci să scrii că, spre deosebire de slovaci, pe care i-ai cunoscut deja, cehii spun nu numai atât cât spun… În rest, tac. Tac şi ne-ntreabă: ce căutăm noi aici?
– Pe noi, şi unde aici, la berărie? întreb eu, sincer mirat, şi prietenul meu Bronislav precizează surâzător:
– Pe noi, poporul sovietic, Serafimuşca. Şi după ce tace şi el o clipă, mai face o precizare. Cu de-a sila nu te poți face iubit.
– Nu, desigur, dar...
– Care dar, Serafimuşca, când nici măcar Dub?ek, omul cel mai socialist dintre cehi, n-a fost crezut!?
– Crezi că n-a fost?
– Dacă era, era altceva... Cu totul altceva.
Preocupat de tot ce se întâmpla în lumea socialismului pe care o cunoştea din interior, tot drumul până am ajuns acasă, Bronislav mi-a vorbit despre drama donchijotescă a lui Dub?ek. Crezând că salvează onoarea socialismului, Dub?ek a căzut în idealism. Tot ce voia Dub?ek venea din cele mai nobile porniri. A crezut că poate va democratiza dictatura. Naivități, pe care istoria le-a amendat nemilos. Cehii, în primul rând ei, au plătit această amendă în august 1968 când trupele Pactului de la Varşovia (exceptând România) au invadat Cehoslovacia. Astfel că într-o singură noapte speranțele Primăverii de la Praga s-au transformat într-un calvar național. Dub?ek este calificat drept trădătorul cauzei socialiste internaționale, îmbarcat într-un avion militar sovietic şi tăbârcit la Moscova. Trântit cu fața la podea, este înjurat şi scuipat de cei câțiva soldați ai pazei, în acelaşi timp, după o perdea, la numai doi paşi de idealistul Dub?ek, ofițerii sovietici îşi serbau, în cântări şi pahare, victoria.
De la aeroport Dub?ek este dus direct la Kremlin unde, înfuriat şi bine băut, îl aştepta, molfăindu-şi principiile socialiste (cuvânt pe care îl pronunța cu multă dificultate), Leonid Brejnev:
– Ce voiai să faci, răspunde, porc de câine ce eşti?
– Nimic, decât să îmbunătățim situația, să scoatem socialismul din împotmolire, să-l perfecționăm.
– Nici un fel de perfecționare, nătângule! În socialism totu-i perfect şi uman!
Țin minte ca azi, cum, a doua zi după invazia din august 1968, la Uniunea Scriitorilor din Moldova s-a convocat de mare urgență un mini-miting de susținere a politicii înțelepte a partidului şi de solidarizare cu poporul cehoslovac care, se spunea, chemase în ajutor armatele Pactului de la Varşovia. Profund îndurerat de tot ce se întâmplă, poetul de limbă rusă Costea Şişcan, tot el şi secretar al organizației de partid a scriitorilor, a prezentat evenimentul în cele mai atractive culori – cum i s-a spus şi lui să spună – după care, primul care i-a sărit clasei muncitoare cehoslovace în ajutor a fost, bineînțeles, patriarhul literaturii realist-socialiste moldoveneşti, Andrei Pavlovici Lupan. Înainte de a-şi începe discursul, poetul a făcut o pauză de îngândurare poetică din care l-a scos caracteristica-i tuse uscată, şi şi-a încheiat cuvântarea prin a ne chema să susținem decizia luată de partid de a întoarce Cehoslovacia socialismului. Ultima sa propoziție a fost:
– Dacă a zis partidul că-i aşa, însamnă c-aşa este!
Clipa de libertate pe care au obținut-o atunci cehii a ajuns – pentru câteva zile, fireşte – şi în România, postul de radio Bucureşti transmițând, în direct, zguduitoare relatări din Praga ocupată de tancurile frățeşti ale Pactului de neagresiune de la Varşovia.
În Moldova sovietică din stânga Prutului, lumea vorbea deschis despre o posibilă intervenție sovietică în neascultătoarea Românie.

În cele câteva zile petrecute la Praga am parcurs distanțele mai mult pe jos, neasemuitul oraş deschizându-se doar acelora care au răbdarea să-şi sincronizeze pasul cu ochii. Nu mă grăbeam să trec înainte de a fi văzut, şi să văd înainte de a fi ajuns, în felul acesta mă lăsam dus în timp de splendorile celui mai străvechi oraş al Europei, care se retrage asemeni melcului în cochilia sa, dacă te vede grăbit, zăpăcit de tot restul deprinderilor de acasă, care ți-au deformat percepția. Dornic să fie primul în toate, omul sovietic trebuie să-şi însuşească lecția de la Praga, ca să înțeleagă că este un întârziat pe toată linia. (…)

La Praga am admirat tot ce am regăsit din mine la cehi, încât trebuia să-mi ascund sentimentele în fața prietenului meu Bronislav care, cu toate că înțelegea parcă tot ce se întâmplă în jur, în clipa când i-am zis că cel mai neliber popor este cel care ține pe alții în nelibertate şi-a pierdut umorul şi a devenit opac. Până şi Bronislav, care era departe de a fi un sovietic îndoctrinat, cădea în hibernare imperială, devenind alt om.
– Nu-nu-nu, Serafimuşca...!

La bere cehii leagă prietenii, pun la cale țara şi consolidează națiunea. Aşa am perceput eu atunci ceremonialul băutului de bere şi tot aşa mi-l imaginez şi până azi, după mulți ani, când valorific, literar, notițele mele pragheze lăsate pentru timpuri mai bune, venite, iată, şi la noi, timpuri care la Praga nu au fost lăsate să ajungă la timp.
Tigrul auriu fiind cea mai prestigioasă berărie în Praga, era normal ca la ora la care am apărut noi, să nu găsim nici un loc de stat. La cehi, aflam cu această ocazie, dar nu cred că numai la ei, intră numai câți încap în sală. Spre deosebire de alte părți – la noi, spre exemplu – unde încap toți câți vin.
Rămaşi pe prag, privesc în sala celei mai aglomerate berării despre care Bronislav îmi vorbise deja, lăsând-o pe la sfârşitul aflării mele la Praga. După felul cum arătau de la mică distanță realitățile localului, am avut impresia că se celebrează o nuntă, o zi de naştere, cumetrie, ceva de felul acesta, în cercul strâns-lărgit al prietenilor. Ceea ce m-a uimit cel mai mult era lumina incandescentă pe care, în altă parte, nu o pot produce nici cele mai voltaice becuri. Pe care aici o iradiau căldura, bunătatea, relațiile şi prietenia celor prezenți.
De pe pragul înalt de la intrare, mi se părea că toată lumea vorbeşte cu toată lumea, vocile contopindu-se într-una singură, o simfonie de glasuri omeneşti căreia eu i-am zis întru plinătatea sentimentului pe care, în condițiile unui internaționalism sufocant, îl tăceam în mine, „simfonia solidarizării naționale”.
Pentru deznaționalizatul care eram atunci, muzica aceasta suna maiestuos şi tabloul arăta sublim.
Şi cum omul sovietic e deprins să plaseze corecturi pe unde trece, până la urmă s-au găsit două locuri şi pentru noi. Ce-i drept, la o masă de şase persoane, înălțată pe un fel de podium, la care, degajați şi luminoşi, îşi fumau berea trei domni şi o doamnă. Că nu le pot zice altfel. Domni în toată legea, sorbindu-şi domneşte berea domnească.
De toate categoriile şi pentru absolut toată lumea – mai mici, mai mari, dar şi impresionant de spațioase – berăriile la Praga sunt făcute pentru ca omul să aibă unde se duce, dar şi de unde veni. Ca să rămână mereu acasă. Berea, băutura națională a cehilor, este atât de variată şi de toate nuanțele, încât nu admiți că ar putea exista locuri, țări, națiuni care să le poată face concurență.
Chiar am întrebat, absolut convins că voi auzi răspunsul pe care îl aveam deja:
– Nu-i aşa că cea mai bună bere din lume se face în Cehia?
– Tocmai că nu! a fost răspunsul.
– Dar unde?
– Desigur, în Germania! a exclamat băutorul-interlocutor.
– De ce în Germania şi nu la Praga?! m-am mirat eu.
– Pentru că toți marii noştri berari au fugit şi lucrează la nemți.
Dialogul acesta l-am avut la Tigrul de aur, berăria unde vin – dar nu numai pentru că aici se face berea cea mai bună din toată Cehia – cei mai diferiți oameni din cele mai îndepărtate mahalale ale Pragăi. Ca să se cunoască. Vin străini şi pleacă prieteni. Pentru că, la cehi, dar poate nu numai la ei, omul nu este lăsat să cadă în tot felul de însingurări. Am observat că pe măsură ce berea îşi face efectul, omul berii intră în vorbă cu alt om, vorbind în şoaptă, de parcă şi-ar spune cele mai mari secrete. Poate chiar şi le spun.
Noi până şi în biserică vorbim cu voce tare, cehii nici măcar la crâşmă!
– Despre ce-or fi vorbind ei atât de în secret? îl întreb eu pe Bronislav al meu după ce am urmărit cu câtă căldură comunicau comesenii noştri.
– Mai întotdeauna despre noi.
– Despre cine noi?
– Noi, ocupanții sovietici, Serafimuşca, ca să-ți fac deplină plăcerea.
La Praga eu nu eram pentru cehi un ocupant sovietic. De îndată ce Bronislav mă prezenta, precizând că sunt moldovean din R.S.S. Moldovenească (asta pentru a atenua desconsiderarea pe care cehii ne-o arătau, auzindu-ne vorbind ruseşte), cehii exclamau cu toată vocea – a, român! – şi începeau să admire – deşi se scursese un deceniu şi ceva de atunci – România pentru curajul de a se fi împotrivit să le invadeze, în august 1968, atât de barbar țara.
Golim cele două halbe fără să scoatem un cuvânt. Muții muților. Două ciori, culoarea sovietică a cărora se putea lesne ghici în contrast cu restul lumii care îşi ciripea, şi după un deceniu şi jumătate de la tragicele evenimente, protestele. Stingherit de izolarea în care ne afundam, Bronislav încearcă, la un moment dat, o breşă comunicativă:
– Avem aici un oaspete înalt, scriitor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, şi arată spre mine ca spre un exponat celor patru comeseni, trei domni şi o doamnă.
– A-a-a, român! exclamă un domn cu chip de Jan Huss din manualele şcolare, întinzându-mi mâna peste masa care trona despărțitoare între noi, ținându-mi-o într-a lui atât cât şi-a rostit lungul monolog despre minunatul popor român şi neînfricatul său conducător.
– Da, sigur, desigur...
Mai mult nu puteam zice nimic.
– Dar de ce nu le spui că eşti moldovean? mă ia Bronislav la un fel de rost, nemulțumit acum şi de faptul că nu respinsesem elogiile politice ale celui care semăna cu Jan Huss. În problema – cine sunt moldovenii? – mai avusesem cu Bronislav al meu şi la Moscova discuții în total dezacord.
– Pentru că la Praga vreau să mă simt ceea ce sunt.
Şi pentru că a înțeles perfect ce voia Bronislav al meu de la mine, doamna care stătea vis-à-vis de partea cealaltă a mesei, a ridicat halba şi a zis într-o rusească de cea mai bună calitate:
– „Za vaşe sceastie i svobodu”! (Beau pentru fericirea şi libertatea dumneavoastră.)
Bronislav a ridicat primul halba şi i-a replicat, pe cât posibil galant, în ruseşte.
„Mî dostatocino svobodnî”! (Suntem suficient de liberi).
– „Ia pila za sceastie i svobodu rumânskogo pisatelea, naşego vîsokogo gostea”. (Am băut pentru fericirea şi libertatea scriitorului român, înaltul nostru oaspete).
Insistența doamnei i-a deranjat de tot orgoliile şi, fără să chibzuiască prea mult (berea începea să-şi arate însuşirile), Bronislav al meu a protestat din toată inima şi cu toată vocea:
– „Da kakoi je on rumân, kogda on iz naşei moldavskoi sovetskoi soțialisticeskoi respubliki”?! (Care român, el este din republica noastră sovietică socialistă moldovenească?!)
– „Tovarişci dorogoi, ne uci nas i gheografiu posle togo kak dali urok istorii”. (Nu ne învăța, dragă tovarăşe, şi geografie după ce ne-ați predat o lecție de istorie!)
– Vezi ce faci tu cu românismul tău, Serafimuşca?!... a răbufnit Bronislav, e-adevărat, pe un ton jucăuş, începând – asta pentru a-şi disimula pornirile – să descrie tehnologia fabricării berii brune pe care berarul ne-o servise între timp. Trebuia să mă supăr şi eu şi am rugat-o pe doamna să fie bună să traducă pentru cei doi comeseni ideea unui film-reclamă care îmi venise în timp ce stăteam la Fazanul auriu din dealul Bratislavei şi beam o beherovkă cu câțiva scriitori slovaci, printre care şi Osvald Zahradnik, piesa căruia Solo pentru orologii (tradusă