Comentarii critice
Antonio Patraş

MODELUL ŞI OGLINDA. LOVINESCU PAR LUI-MME (I)

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011

În pofida multor aparențe înşelătoare, formula personalității lui E. Lovinescu era fixată, în datele ei esențiale, de la bun început. Tăiat în marmură, profilul s-a păstrat intact, sfidând timpul. E limpede că „revizuirile” de mai târziu, aproximațiile succesive (în plan stilistic sau ideologic), ca şi repetatele schițe autoportretistice nu-şi găsesc o justificare pe deplin convingătoare doar în teoria mutației valorilor estetice şi în celelalte elemente din cunoscutul sistem conceptual. Dimpotrivă, de la un punct încolo, insistența autolegitimării devine suspectă: vorbind mereu despre sine, scriitorul nu face figură bună. Cercetând însă cauzele care stau în spatele unei asemenea atitudini, precumpănitor subiective, poate chiar narcisiste, bănuiala se spulberă lesne. Într-adevăr, nu din stupidă vanitate îşi expune criticul cu atâta perseverență, de-a lungul întregii vieți, propriul „caz”. La mijloc trebuie să fi fost mai degrabă neîncrederea în sine, care l-a determinat să caute în confesiune un adevărat principiu de existență – de aceea şi rămâne indiferent „conținutul” ca atare al mărturisirii, câtă vreme predispoziția contemplativ-ataraxică, îndemnând la anihilarea eului, se dizolvă creator în pagina scrisă.
Cât despre „teorie”, ea este în principiu utilă în bătălia gazetărească pentru impunerea „direcției” moderniste, ca armă de atac redutabilă, dar se dovedeşte complet ineficientă în orizontul inefabil al sufletului, ca instrument de investigație psihologică. Or, cu toate că acorda un rol însemnat inconştientului şi intuiției în cunoaştere, Lovinescu nutrea iluzia raționalității vieții interioare, gândită ca un mecanism numai bun de prins în concept. De-o pildă, atunci când explică propria evoluție şi încearcă să se definească pe sine cât mai exact cu putință, criticul ştie foarte bine că nu face decât să amplifice (discursiv) şi să nuanțeze („muzical”) nucleul originar al câtorva intuiții fundamentale. Astfel, presupusa trecere de la impresionismul rafinat al „paşilor pe nisip” la „dogmatismul necesar” din epoca marilor sinteze trebuie înțeleasă cum grano salis, ca o problemă tehnică, de opțiune temporară, fără a păstra nimic din sensul dramatic al convertirilor pentru totdeauna. Mentorul de la Sburătorul nu a fost un apostat. Şi nu a agreat soluțiile radicale decât în chestiuni de morală, acolo unde nu intră în calcul tranzacțiile de nici un fel. În fapt, tânărul Lovinescu se arată tot la fel de „dogmatic” pe cât e de „impresionist” cunoscutul exeget ajuns la capătul carierei. Termenii în discuție fac parte mereu din ecuația critică, în proporții variabile, fără a se exclude unul pe celălalt (la baza metodei impresioniste, vom vedea, stă chiar dogmatismul). Nu are, aşadar, nici un temei ideea că personalitatea criticului s-ar fi cristalizat treptat, cum se spune de obicei, ca urmare a unor salturi spectaculoase şi a numeroase decantări semnificative. „Schimbarea la față” nu înseamnă mai mult decât atenuarea stridențelor, flexibilizarea atitudinii şi distribuirea cât mai adecvată a tonurilor.
Falsa perspectivă i se datorează însă în mare măsură lui Lovinescu însuşi, care şi-a purtat cu atâta stăruință masca („apoloniană”, după comentariile malițioase ale neprietenilor), încât aceasta i-a devenit, cumva, o a doua natură. Cu alte cuvinte, mai mult decât să se construiască pe sine (transformările sunt insignifiante), Lovinescu şi-a însuşit un discurs cam abstract şi grandilocvent despre personalitate care să-l scutească de efortul autoanalizei. Pentru că, oricât ar părea de paradoxal, confesiunile criticului reflectă un dezinteres total față de propria viață interioară. Examenul autoscopic lipseşte cu desăvârşire, în ciuda insistenței de a vorbi mereu la persoana I. În astfel de pagini „subiective” amănuntul biografic pare eludat sistematic, iar mărturisirea mult aşteptată se transformă, surprinzător, într-o veritabilă „teorie”. Şi e firesc să fie aşa de vreme ce, obişnuit să privească totul prin grila conceptelor, Lovinescu percepe realitățile sufleteşti în cheia aceluiaşi determinism strict, de factură carteziană, care îşi dovedise cu asupra de măsură eficacitatea în opera doctrinară. Nimic întâmplător, nici un eveniment neaşteptat nu tulbură ființa interioară. Orice fenomen are o cauză şi admite o explicație: Freud ne ajută să pricepem exact psihologia lui Eminescu, care nu e decât un „caz” printre altele, Platon ne învață să descoperim frumusețea amorului spiritual, şi aşa mai departe, fără pic de nuanță.
Cu toate acestea, autorul Istoriei literaturii române contemporane nu comite greşala (pe care i-o reproşează, nu totdeauna îndreptățit, adversarului său, Mihail Dragomirescu) de a disocia în mod radical „eul empiric”, biografic, de personalitatea artistului. Numai că exagerează în alt mod, privind omul biografic mereu dintr-un singur unghi, ca imitație palidă a „autorului-personaj” ce trăieşte în operă. Trebuie să recunoaştem că o astfel de „lectură” (tendențioasă) îi răpeşte vieții caracterul imprevizibil, surprinzător, dându-i în schimb demnitatea de a fi inteligibilă (ca simbol) în orizontul, superior, al artei. Ca atare, în ceea ce-l priveşte pe Lovinescu „olimpianismul” nu e doar „poză”, impostură chinuitoare. Confuzia provine din interpretarea în cheie „bovarică” a personalității scriitorului, care ar postula contradicția insurmontabilă între temperament („moldovenesc”, înclinat adică spre o visare cu totul neproductivă, spre pasivitate şi lene) şi voință (singura forță menită să scoată spiritul din inerția contemplației şi să-i provoace reacții imediate, în acord cu etica pozitivă a lui homo faber). Lovinescu însuşi a vrut deseori să fie văzut în felul acesta. Ceea ce dă de bănuit, mai ales că opera sa furnizează totuşi suficiente elemente de la care pornind se poate edifica o viziune sensibil diferită, sau, oricum, mai puțin maniheistă. Câteva observații de amănunt sunt, pe moment, necesare, nu înainte de a cita un fragment sugestiv din Memorii în care criticul îşi schițează autoportretul-standard, parcă nicăieri altundeva formulat cu atâta pregnanță şi claritate, până la amănunt: „Critica nu suportă complezență şi tranzacțiune: ea e independentă, sau nu e deloc şi, pentru că am vrut ca ea să existe, am dat pilda rară a unei activități excluzive, ce se scuteşte de compromisurile unei cariere condiționate de sentimentele oamenilor, pe care îmi rezervam dreptul de a-i judeca cu imparțialitatea unei desăvârşite independențe. Venită oarecum pe cale deliberativă, hotărârea se adaptează, în realitate, la date temperamentale, după tendința ascunsă ce ne face să teoretizăm propriul temperament (s.n.) şi se încadrează aşadar într-o viziune pesimistă şi indiferentă, într-un gust sălciu de neant şi de cenuşe, gust indelebil şi ecvație personală, pe care nimic n-o poate stimula; gust determinat poate la început de un deficit de viață şi de senzația unei morți timpurii, dar rămas şi mai târziu ca însăşi formula personalității (s.n.), în care toate valorile vieții, valori morale şi sociale, măriri şi locuri, bani şi onoruri se estompează şi se degradează în nuanțe evanescente, viziune relativistă, în care totul s-ar nărui şi s-ar preface în neant, de n-ar rămâne axa unui interes pentru a da încă o apetență vieții într-o inapetență universală, axa spectacolului estetic, singura ei legitimare – formulă nietzscheeană, după care viața merită să o trăim prin frumosul ce ne oferă, şi să o activăm prin frumosul pe care ne încumetăm să-l realizăm”1.
După cum se observă, voința2 joacă un rol însemnat, chiar eroic s-ar spune (sursa „nietzscheeană” a gândirii lui Lovinescu e mai mult decât insolită!) – dar numai la început. Senzația morții timpurii şi deficitul de vitalitate nu împiedică fapta, şi aşa se face că, odată pus în funcțiune, mecanismul scrisului anihilează tentativele de evaziune, vinovata eschivă. Datoria înainte de toate: nulla dies sine linea! Nimic nu mai tulbură acum ritmul monoton al unei existențe consumate la masa de lucru, cu condeiul în mână. Numărul paginilor măsoară cantitatea de viață trăită. Biografia se transformă literalmente în bibliografie (mai corect, procesul e invers, de la cărți la viață). Cele peste o sută de volume dau seamă de timpul scurs şi împlinirea angajamentului asumat: „Mi-am onorat semnătura!”, îi scrie editorului de pe patul de moarte, cu firească mândrie.
Să-şi fi învins oare omul Lovinescu, în felul acesta, propria natură, înclinațiile aşa-zicând temperamentale? Răspunsul e mai curând negativ. „Sunt deprins a-mi trece tot mecanismul sufletesc în acte reflexe”3, afirmă la un moment dat, mărturisindu-i lui Ibrăileanu (pe atunci prieten) motivele pentru care e nevoit să publice în atâtea gazete: „N-ai idee însă cât țin la periodicitatea regulată (sic!). E la mine una din condițiile de igienă a lucrului”4.
Aşadar aici (şi nu numai aici), scrisul e văzut ca un ritual salubru, exercițiu terapeutic menit să înăbuşe scepticismul, angoasa, spaima de moarte. Da, numai că, din punct de vedere spiritual, refugiul în contemplație nu e cu nimic mai prejos! Şi nu văd de ce nu am acorda „moldovenismului” şansa acestei superioare cristalizări. Eşecul pândeşte, în fond, din ambele direcții. De ce să ținem oare neapărat partea grafomanilor, disprețuindu-i în schimb pe inşii melancolici şi visători, care scriu pe nisip?
La prestigiul nefast al acestor distincții simplificatoare a contribuit, din păcate, şi Lovinescu (în termeni similari se despărțea de Moldova – nici nu-i de mirare! – Mircea Eliade) – e drept, nu prin exemplul viu al propriei personalități, ci prin discursul său angajat, de militant al unei cauze în care voia să creadă. Din Memorii am aflat cum, abia intrat la facultate, părăseşte Iaşul şi fuge la Bucureşti, găsind apoi numai cuvinte de laudă pentru curajul de a se fi rupt definitiv şi irevocabil de atmosfera provincială a oraşului bântuit de mărețele umbre ale trecutului. După propriile mărturii, spaima de ratare l-ar fi împins spre mediul prozaic, dar mult mai dinamic, al capitalei. Acolo îi cunoaşte pe Maiorescu şi Iorga, personalitățile care-i vor marca decisiv cariera.
Însă principalul obstacol se află tot în sine: e vorba de inaptitudinea pentru viață, invocată în repetate rânduri (de la discursul memorialistic la ficțiunile romaneşti), nefericită trăsătură a temperamentului său melancolic, contorsionat, care explică şi irepresibilele înclinații autodestructive, niciodată definitiv înfrânte de credința într-o idee. Lovinescu nu are stofă de misionar. Străin de orice formă de fanatism, criticul păstrează, în linia moralei burgheze a lui honnête homme, calea de mijloc, înțeleapta moderație. Ceea ce nu înseamnă că s-ar mulțumi numai cu atât. Îşi intuieşte vocația şi, cu toate că nu-i cunoaşte cu exactitate natura, simte că trebuie s-o urmeze numaidecât. În plus, familiarizat cu anumite învățături venite din Orient, ştie că fapta în sine îşi dezvăluie rostul ei mai înalt abia atunci când nu vizează scopuri determinate. Aşa se naşte şi pledoaria pentru acțiunea total dezinteresată a criticii. Nu e o noutate, bineînțeles, cum nici justificarea refuzului personal de a profita în vreun fel de pe urma scrisului. Numai că nimeni nu s-a gândit să sublinieze rădăcina „moldovenească” (recte „orientală”, pur spirituală) a unei astfel de etici.
Într-adevăr, eliberat de sensurile încărcat negative alimentate de partizanatul regionalist, „moldovenismul” (la Paris Lovinescu făcea figură de om leneş, de „Oblomov”, cum le plăcea apropiaților să-l alinte din când în când) e chiar ingredientul propriu-zis „artistic” al personalității care, modelat de ambiție, devine creator şi justifică alegerea făcută. Altminteri, de şi-ar fi învins cu totul „natura”, autorul Istoriei civilizației române moderne ar fi eşuat cel mai probabil într-o searbădă grafomanie. Aşa, grație prețioaselor „reminiscențe” specific rasiale, Lovinescu izbuteşte performanța neaşteptată de a valoriza pozitiv eşecul şi de a face operă dintr-o sumă de neîmpliniri, de parcă, pe fondul unei viziuni întunecate, de pesimism cosmic şi scepticism față de soarta valorilor, el ar avea ambiția să rămână egal cu sine şi să dovedească, ca altădată înțelepții din şcoala eleată, imposibilitatea de a gândi practic mişcarea, „devenirea” (şi nu doar la nivelul discursului despre personalitate!). Pentru ca, în cele din urmă, odată demonstrația încheiată, din palimpsestul scriiturii lovinesciene să răsară în toată splendoarea „figura spiritului creator”, ca o efigie pură, nealterată de vegetația excedentară a paginilor moarte. Aici e vorba însă de cealaltă doctrină, să-i zicem „ezoterică”, ingenios camuflată în discursul pentru profani despre inevitabila „mutație” a valorilor estetice şi necesitatea „sincronizării”.
Aşadar, personalitatea lui Lovinescu, departe de a fi „construită” printr-un uriaş efort de voință, pare mai curând un monolit în care timpul loveşte nesemnificativ5: cu toate că se afirmă şovăitor mai întâi, îşi găseşte apoi foarte uşor modelele în care să se oglindească fidel, printr-un proces invers în raport cu traseul normal, de la cauză la efect (cel puțin aşa cum înțelege criticul lucrurile în cărțile lui de doctrină: adică de la „imitație” la „diferențiere”). Lovinescu îşi creează, de fapt, precursorii, dar ține să-şi ascundă atât de bine frumoasa ispravă, încât ai senzația că inventează o ideologie doar pentru a-şi camufla adevăratele intenții, preferând să rămână undeva, în umbră, ca un „actant” oarecare, integrat în cursul firesc al unei evoluții organice. Însă minimalizarea meritului personal e prea ostentativă ca să nu bată la ochi. La fel, vorbind despre personalitate (adevărată obsesie!) mai mult şi mai insistent decât toți criticii la un loc, a lăsat înşelătoarea impresie de cameleonism facil şi de nesiguranță – reacție defensivă, în fond, trădând un ghem de complexe. În realitate lucrurile stau tocmai pe dos: Lovinescu îşi va fi căutat o personalitate pe care şi-o găsise deja, demult. Dar a avut delicatețea (voluntar sau nu, rămâne de văzut) de a părea mult mai modest şi de a suporta, cu stoicism, povara insignifianței.
Ori de câte ori s-a întâmplat să vorbească despre sine, Lovinescu şi-a mărturisit, cu franchețe, şi parcă (ciudat!) cu un soi de mândrie abia reținută, „păcatul” de a se fi născut deja plictisit, fără chef de viață. Inutil regretul, neavenită revolta. Într-adevăr, nimic nu pare a fi tulburat placiditatea omului predestinat să-şi petreacă existența la masa de scris. Chiar dacă vor fi fost la un moment dat mai dezordonate, bătăile inimii s-au îmblânzit treptat, de la sine, şi nu sub biciul de foc al unei discipline severe, care sperie gândul (cum s-a spus adesea, în intenția de a proiecta asupra personalității criticului lumina facil eroică a unei viziuni romantice de mediocră extracție). Aşa se face că, în răspunsul de mulțumire la scrisoarea pe care Arghezi o publică într-un moment dificil (Lovinescu se afla, bolnav, într-un sanatoriu), criticul îşi reproşează vina de a-i fi privit pe oameni numai în calitatea de scriitori („n-am clădit pe afecție şi prietenie”, „am literaturizat bătăile inimii”, recunoaşte el). Dovezile de afecțiune ale celor din jur îi induc „mizantropului” Lovinescu un acut sentiment de culpabilitate („o mare ruşine de mine însumi”)6, semn că detaşarea olimpiană nu-i totdeauna atitudinea cea mai potrivită şi că nu poți judeca obiectiv cartea fără să ai în vedere persoana, omul care a scris-o.
Cât despre profilul psihologic al criticului modernist, aflăm că băiatul melancolic şi timid are presentimentul iminenței morții încă de la „primele licăriri ale conştiinței organizate”7. Nu intră în calcul nici un fel de traumă originară, nimic din binecunoscutul vocabular al psihanalizei. Faptul se datorează, atrage atenția Lovinescu, aproape exclusiv carenței de vitalitate, care induce şi complexul singularizării (uşor depistabil în reveriile solitare), şi sentimentul precarității tuturor lucrurilor, senzația de inconsistență a realității (amăgitoare plăsmuire de fum). Sunt acestea manifestări ale unei maladii pe care scriitorul încearcă să şi-o trateze mult mai târziu, odată cu fuga la Bucureşti şi renegarea rădăcinilor sale „moldoveneşti”. Însă amănuntele autobiografice la care ne referim, departe de a furniza explicații convingătoare, nu fac decât să întărească, parcă şi mai mult, mitul unei personalități ieşite din comun, conturat cu migală îndeosebi la vârsta recapitulărilor, pe ultima sută de metri. Dacă n-ar fi aşa, nu ştim câtă credibilitate ar mai avea un astfel de scriitor, care pretinde că simte mereu doar „indiferență față de orice bucurie”8.