Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
FELINE ŞI FEMEI (Pisica de I.D. Sîrbu, O pisică în ploaie de Ernst Hemingway)
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Provocare
În urmă cu şapte ani, invitat la o emisiune de televiziune, Cristian Tudor Popescu a făcut o conexiune foarte interesantă între o proză scurtă, Pisica de I.D. Sârbu, şi alta a lui Ernst Hemingway, Munții ca nişte elefanți albi. În ambele narațiuni, un cuplu se confruntă cu amenințarea unei sarcini nedorite. Tema discuției declanşează reacții diferite: o tulburare a femeii şi insistența bărbatului ca ea să accepte avortul.
Dar cele două texte au în comun şi tehnica impecabilă a subtextului, cuvântul cheie apare într-o paranteză în proza scriitorului român, care clarifică relația partenerilor (Matei şi Clara), dar pluteşte ca un abur, fără să fie rostit, ci numai subânțeles, indus ori sugerat de replici în textul autorului american. Cristian Tudor Popescu analiza şi comenta textele cu privirea de prozator, interesat de construcția lor: ambele de mică întindere (5-6 pagini) şi de maximă densitate.
În perioada respectivă, țineam o rubrică săptămânală în ALIA, şi bună parte a articolelor era dedicată unor mici eseuri în răspăr cu deja consacratul comparatism, mai curând erau fantezii anticomparatiste, pe alocuri năstruşnice sau ciudate. M-a încântat modul de a citi prin țesături intertextuale, semn că nu sunt singura călătoare în „babilonia” lecturii, însă în mintea mea s-a născut altă corelație: avea şi Hemingway o proză scurtă în care apărea o pisică!
Discuția din emisiune a funcționat drept catalizator, iar „provocarea” a rămas ascunsă în minte, ca potențială temă de reflecție. Am recitit Pisica, inclusă în volumul Şoarecele B de I.D. Sârbu (Editura Humanitas, 2006) şi cele două short story ale lui Hemingway, încă o dată cucerită de extraordinara lor concizie, din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro, în traducerea lui Radu Lupan, minunându-mă şi atunci şi acum, ce resort ne-a propulsat de la acelaşi text la două proze diferite.
Între timp, în 2006 a fost reeditat volumul lui I.D. Sârbu, la Editura Humanitas, în 2007 a apărut o nouă traducere a volumului de povestiri Zăpezile de pe Kilimanjaro, semnată de Ionuț Chiva, tânăr şi talentat prozator el însuşi, în seria de autor pe care i-o dedică Editura Polirom lui Ernst Hemingway. Răsfățul celor două tălmăciri cere şi el o întoarcere la cele două feline. Iar comparația de acum nu are altă miză decât cea a noii lecturi la care, fără să vrea şi fără să ştie, m-a îndemnat Cristian Tudor Popescu, „provocatorul”.
Cele două pisici
O pisică în ploaie de Ernst Hemingway cuprinde un scurt moment din viața celor doi americani – soț şi soție, singurii clienți dintr-un hotel de pe malul mării, în Italia. Plouă şi femeia vede în grădină, chiar sub fereastra lor, o pisică sub masă, ghemuindu-se ca să nu se ude. Se succed patru discuții ale soției despre pisicuță: cu soțul, care se oferă să aducă el pisica, apoi cu hotelierul aflat jos la administrație şi camerista care vine în grădină ca să o ajute, iarăşi cu soțul ei când revine în cameră fără să fi găsit pisica.
Forța textului stă în comportamentism: detaliile schițează mica geografie a unei stațiuni sau oraş estival, replicile sugerează frustrarea femeii şi indiferența bărbatului, prezența unor personaje desemnate prin profesia lor – hotelierul şi camerista, ca şi dorința lor de a fi de ajutor reliefează lipsa de comunicare a celor doi soți, ca şi absența iubirii. Sfârşitul nu face decât să puncteze toate datele sugerate: camerista îşi face apariția în brațe cu o pisică mare cu blana galben-cenuşie, spunând că a trimis-o il padrone s-o aducă pentru signora.
Momentul surprinde perfect drama femeii: se simte lipsită de afecțiuni, neglijată de soț, politicos față de mica ei dorință, dar mai interesat de propria lectură decât de agitația şi de nemulțumirea ei. Fără să fie conştientă, femeia îşi regăseşte în pisica ghemuită sub masă propria condiție: vulnerabilă, fragilă şi retractilă, neliniştită față de ceea ce o înconjoară. În plus, finalul confirmă intuiția feminină: nu soțul ei, ci bătrânul hotelier o înțelege şi are grijă să găsească pisica şi să i-o trimită în cameră. Între cei doi circulă nevăzut ca un fluid simpatia şi încrederea. Femeia îl place pe vârstnicul hotelier, impresionată de seriozitatea şi demnitatea lui, de înfățişarea liniştitoare – fața bătrână şi greoaie şi mâinile mari. Mai mult, i-o trimite pe cameristă mai întâi ca ajutor în grădină, apoi ca mesager în cameră.
Narațiunea lui I.D. Sârbu este puțin mai complicată: Matei şi Clara sunt parteneri, nu soț şi soție, petrec noaptea împreună, iar dimineața bărbatul încearcă o stare de lehamite şi de plictiseală. Privirea se fixează pe spectacolul halucinant de afară: o pisică se urcă de mai multe ori în pomul din grădină, şi din vârful lui se lasă să cadă în zăpadă ca o piatră, de la patru sau cinci metri înălțime. Clara îi explică purtarea nefirească a pisicii Pussy: mijloc sigur folosit ca să avorteze.
Intensitatea povestirii vine şi aici din similitudinea felinei şi a femeii. Pussy pisica alege o metodă ca să-şi lepede puii, Clara este persuadată să ia aceeaşi decizie prin insistența lui Matei. Comentariul lui apare plasat într-o paranteză ca un aspect fără mare importanță: „Avuseseră chiar cu o seară înainte o lungă şi serioasă discuție: bărbăteşte, lucid, cu mii de argumente, o convinsese că nu e bine, că totul e aranjat, că doctorul le e prieten, aşa că, discret, elegant, ar putea să...”
Dar originalitatea nu poate fi înțeleasă fără o contextualizare, care nu ține doar de istoria literară, ci şi de ideologia şi atmosfera epocii. I.D. Sârbu a precizat locul şi anul scrierii: Petrila, 1964. Însă textul va fi publicat abia în 1983, în volumul Şoarecele B, la Cartea Românească. În cele două decenii, termenul avort capătă alte conotații şi semnificații, în cadrul unei politici pronataliste, ce interzicea întreruperile de sarcină şi recurgea la mai multe mijloace de control a natalității.
Ce se vede şi ce se ghiceşte
Cuplul american este surprins într-un loc şi timp semnificative, la prima vedere detaliile descriptive par neutre. Soții sunt singurii clienți ai hotelului, faptul nu face decât să oblige la concentrare asupra lor înşile. Pustietatea celorlalte camere sporeşte senzația de gol pe care o simte mai ales femeia, dar pare să aibă efect benefic pentru bărbat, fiindcă îi asigură izolarea ca să se dedice lecturii.
Îndemnul adresat femeii „Of, mai taci şi ia-ți ceva de citit” sună atât ca refuz de a se lăsa tracasat, cât şi ca soluție practică de a intra în lumea lui din care ea se simte exclusă. Căci este evident că bărbatul evadează din prezent prin lectură, o preocupare intelectuală îi dă alt echilibru şi calm, pe când femeia îşi centrează totul asupra persoanei proprii. Dorințele arată nostalgia unui interior plăcut şi aspirația spre confortul casei impregnate de gustul ei şi spre intimitatea pe care nu o poate oferi un hotel.
Locul însuşi are un anume pitoresc meridional, o sugerează atât priveliştea de la fereastră: grădina cu palmieri, monumentul soldaților căzuți în război. O anume tristețe apasă peste peisaj – italienii veneau de departe să vadă monumentul – aşadar este loc de pelerinaj cu o încărcătură funebră, pictorii încercau să-l imortalizeze. Ploaia amplifică atmosfera grea şi apăsătoare, având ca efect anxietatea femeii şi retragerea bărbatului în el însuşi.
Cuplul din proza românească trăieşte în Colonie, aşezare cu statut de provizorat, legată de un şantier sau o mină. Totul se petrece pe fondul unei stranii încremeniri: ceasurile stau, se opresc din cântat şi radioul şi femeia, plopii se liniştesc, vântul nu mai bate. Locul şi timpul îl împing pe Matei să vadă ce se află dincolo de suprafață – impulsul spre oprirea vieții: căderile repetate ale pisicii, mişcarea veveriței depozitată în amintire sau balenele venite să moară pe plajele din Florida.
Casa Clarei păstrează ca relicve ale altui timp câteva obiecte: pendula vieneză, tablourile părinților, goblinul cu o vânătoare de cerbi. Dar Matei percepe curgerea timpului într-o clepsidră nevăzută şi indiferentă, iar datele concrete ca zi şi anotimp (era o sâmbătă de februarie) aduc sentimentul captivității. Dimineața ar vrea să fugă, dar femeia se trezeşte şi trebuie să rămână pe loc, aşa că ascultă spusele Clarei recunoscând că risipa ei de superficialitate şi logoree acoperă „un suflet bun, copilăresc, îngrozit de singurătate şi de trecerea anilor”.
Modul de viață a celor doi trădează derivă şi angoasă: Matei găseşte un refugiu în Clara şi casa ei, în țigări şi în băutură, Clara însăşi aşteaptă o salvare, care nu vine. Între ei, pisica Pussy are rolul unui mesager care face vizibile dorințele nerostite şi frustrări imposibil de recunoscut lucit. Pisica refuză maternitatea şi se chinuie dur ca să scape de pui, Clara însă pare să vrea copilul care să-i aline singurătatea.
Matei vede la plecarea din casa Clarei dâra de sânge pe zăpăda, dovadă că pisica a reuşit şi de această dată să lepede. Însă nu vrea să vadă cealaltă dâră pe care o vor lăsa trupul şi sufletul Clarei când va accepta avortul pe care el o îndeamnă să-l facă. Cei doi trăiesc mai curând separat decât împreună acelaşi sentiment al captivității: casa şi cuplul, Colonia şi sistemul îi țin prizonieri. Clara pare închisă definitiv în universul casei şi al singurătății, Matei are iluzia că va găsi alt refugiu, sugerat de ultimul enunț: „Duminica, la ora 10, bufetele şi bisericile sunt deschise.”
Ce se spune şi ce se ascunde
Ce rol au cele două pisici anunțate din titlu ca semnificative pentru înțelegerea celor două texte? Fiecare femeie, soția americană şi Clara se identifică, prima subconştient cu pisica străină pripăşită sub masa din grădină, iar a doua semiconştient cu pisica proprie. Pisicile declanşează o stare de spirit difuză, o precipită şi o fac să țâşnească în planul exterior. De aici se revarsă furia soției şi suferința Clarei.
Dorințele soției curg în cascadă, dar ele compun o suită a celor clare la nivelul conştiinței:
„Vreau să am părul lung ca să-l prind la spate şi să-mi fac un coc mare pe care să-l pot simți, spuse ea. Vreau o pisicuță care să-mi stea în poală şi să toarcă atunci când o mângâi. (...) Şi mai vreau să mănânc la o masă pe care să fie aşezate tacâmuri de argint; şi vreau şi nişte lumânări. Mai vreau să fie primăvară şi să mă pieptăn în oglindă şi mai vreau o pisicuță şi nişte haine noi.” (Ed. Polirom, 2007, pag. 178)
Cum se pot descifra dorințele soției, decât ca nevoie de schimbare? O anunță explicit atât referirea la altă coafură, mult mai feminină, şi la garderobă, care să dea senzația înnoirii şi mai ales indiciul anotimpului primăvaratic când natura se regenerează. O lămureşte şi dorința unei celebrări prin eleganța unei mese cu argintărie şi lumânări. Prezența oglinzii sugerează dorința secretă de a-şi vedea noul chip, ca să se poată vedea pe sine complet diferită de cea ştiută.
Ce nu spune soția dar se deduce uşor? Îi lipsesc iubirea bărbatului şi gesturile de tandrețe, are nevoie de o prezență calmă şi atentă, mai ales de comunicare. Toate o dovedesc: caută altceva decât monotonia camerei, priveşte pe fereastră, coboară în grădină, spune tot mai răspicat ce doreşte. Primeşte ca răspuns la ce face sau rosteşte replici scurte, stereotipe. Şi de aici se nasc presupuneri privind viața cuplului: poate că iubirea lor s-a stins, poate este acoperită de rutină, poate că bărbatul nu este capabil de ceea ce i se cere.
Şi totuşi, ce rol are pisica, de ce insistă atâta femeia că vrea pisicuța? Şi în cazul ei se insinuează mai multe sugestii. Poate pisica este substitutul copilului pe care şi-l doreşte? Poate dorința de a ține în poală felina, de a o mângâia şi auzi torcând înseamnă proiecția de sine: ea însăşi vrea să fie ținută în brațe, mângâiată şi răsfățată. Pisica ar fi simulacrul în care se alină şi alintă pe ea însăşi.
În textul românesc, raportul se inversează: mai puține spuse şi mai multe nespuse. Dialog sărac şi reflecții ale bărbatului dezvăluie că între cei doi parteneri relația este statornică şi destul de complicată. Pentru Matei legătura amoroasă pare o fugă de sine însuşi, de altfel impresia pe care o dă este de respingere a tot ce este în jur. Țigările fumate, băutura, chiar şi lichiorul verde atât de puțin agreat de un bărbat, îl ajută să mai suporte o noapte, ca şi când existența insuportabilă face dificile eforturile de supraviețuire.
Pisica este pentru Matei dublul neaşteptat al Clarei şi opusul ei: frigidă, neprietenoasă şi splendidă, pe când stăpâna arată obosită, este lipicioasă şi încercănată. Mai mult, în dialogul de la sfârşit, percepe vorbirea femeii ca miorlăit. Este limpede că Matei detestă pisica: „i se părea că citeşte în sticlita răceală a ochilor ei toată adâncimea egoismului şi indiferențelor din această ucigaşă şi sinucigaşă lume.” (2006, pag. 356). Ea, pisica, pare să judece oamenii şi lumea din jur mult mai sever.
Întrebare
Nu ştiu dacă prozele scurte ale scriitorului american s-au bucurat de ecranizări. Lectura de acum mi-a dovedit că proza scurtă lui I.D. Sârbu posedă un potențial cinematografic extraordinar încât mă întreb cum de nici un tânăr regizor român nu l-a descoperit ca să-l ecranizeze într-un scurt metraj. Şi este încă un semn că un text bun se dovedeşte în timp inepuizabil, că dă alte idei celui ce-l reciteşte, sau, cu alte cuvinte, că recitirea, departe de a-l epuiza, îl îmbogățeşte continuu.
Şi revin la mirarea inițială: de ce Pisica lui I.D. Sârbu l-a dus pe Cristian Tudor Popescu spre Munții ca nişte elefanți albi şi pe mine spre O pisică în ploaie? Poate este vorba de o diferență de gen, de alt mod de a descifra articulațiile unui text? Pistele diferite confirmă că nu citim niciodată o singură carte, ci într-o rețea compusă de-a lungul anilor, alcătuind o amprentă spirituală ce ne individualizează, ne dă unicitate.
Şi asta pentru că lectura produce miracolul de a plimba pe doi cititori prin acelaşi text, dar pe cărări necunoscute, ajungând inevitabil în puncte diferite de unde lucrurile se deschid spre zone imprevizibile. Şi ce poate dovedi mai bine frumusețea literaturii decât asemenea experiențe de interpretare? Citind şi recitind rămânem noi înşine, deşi intruşi în universul creat de altcineva şi, paradoxal ne bucurăm de o libertate absolută în labirintul ficțiunii.
În urmă cu şapte ani, invitat la o emisiune de televiziune, Cristian Tudor Popescu a făcut o conexiune foarte interesantă între o proză scurtă, Pisica de I.D. Sârbu, şi alta a lui Ernst Hemingway, Munții ca nişte elefanți albi. În ambele narațiuni, un cuplu se confruntă cu amenințarea unei sarcini nedorite. Tema discuției declanşează reacții diferite: o tulburare a femeii şi insistența bărbatului ca ea să accepte avortul.
Dar cele două texte au în comun şi tehnica impecabilă a subtextului, cuvântul cheie apare într-o paranteză în proza scriitorului român, care clarifică relația partenerilor (Matei şi Clara), dar pluteşte ca un abur, fără să fie rostit, ci numai subânțeles, indus ori sugerat de replici în textul autorului american. Cristian Tudor Popescu analiza şi comenta textele cu privirea de prozator, interesat de construcția lor: ambele de mică întindere (5-6 pagini) şi de maximă densitate.
În perioada respectivă, țineam o rubrică săptămânală în ALIA, şi bună parte a articolelor era dedicată unor mici eseuri în răspăr cu deja consacratul comparatism, mai curând erau fantezii anticomparatiste, pe alocuri năstruşnice sau ciudate. M-a încântat modul de a citi prin țesături intertextuale, semn că nu sunt singura călătoare în „babilonia” lecturii, însă în mintea mea s-a născut altă corelație: avea şi Hemingway o proză scurtă în care apărea o pisică!
Discuția din emisiune a funcționat drept catalizator, iar „provocarea” a rămas ascunsă în minte, ca potențială temă de reflecție. Am recitit Pisica, inclusă în volumul Şoarecele B de I.D. Sârbu (Editura Humanitas, 2006) şi cele două short story ale lui Hemingway, încă o dată cucerită de extraordinara lor concizie, din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro, în traducerea lui Radu Lupan, minunându-mă şi atunci şi acum, ce resort ne-a propulsat de la acelaşi text la două proze diferite.
Între timp, în 2006 a fost reeditat volumul lui I.D. Sârbu, la Editura Humanitas, în 2007 a apărut o nouă traducere a volumului de povestiri Zăpezile de pe Kilimanjaro, semnată de Ionuț Chiva, tânăr şi talentat prozator el însuşi, în seria de autor pe care i-o dedică Editura Polirom lui Ernst Hemingway. Răsfățul celor două tălmăciri cere şi el o întoarcere la cele două feline. Iar comparația de acum nu are altă miză decât cea a noii lecturi la care, fără să vrea şi fără să ştie, m-a îndemnat Cristian Tudor Popescu, „provocatorul”.
Cele două pisici
O pisică în ploaie de Ernst Hemingway cuprinde un scurt moment din viața celor doi americani – soț şi soție, singurii clienți dintr-un hotel de pe malul mării, în Italia. Plouă şi femeia vede în grădină, chiar sub fereastra lor, o pisică sub masă, ghemuindu-se ca să nu se ude. Se succed patru discuții ale soției despre pisicuță: cu soțul, care se oferă să aducă el pisica, apoi cu hotelierul aflat jos la administrație şi camerista care vine în grădină ca să o ajute, iarăşi cu soțul ei când revine în cameră fără să fi găsit pisica.
Forța textului stă în comportamentism: detaliile schițează mica geografie a unei stațiuni sau oraş estival, replicile sugerează frustrarea femeii şi indiferența bărbatului, prezența unor personaje desemnate prin profesia lor – hotelierul şi camerista, ca şi dorința lor de a fi de ajutor reliefează lipsa de comunicare a celor doi soți, ca şi absența iubirii. Sfârşitul nu face decât să puncteze toate datele sugerate: camerista îşi face apariția în brațe cu o pisică mare cu blana galben-cenuşie, spunând că a trimis-o il padrone s-o aducă pentru signora.
Momentul surprinde perfect drama femeii: se simte lipsită de afecțiuni, neglijată de soț, politicos față de mica ei dorință, dar mai interesat de propria lectură decât de agitația şi de nemulțumirea ei. Fără să fie conştientă, femeia îşi regăseşte în pisica ghemuită sub masă propria condiție: vulnerabilă, fragilă şi retractilă, neliniştită față de ceea ce o înconjoară. În plus, finalul confirmă intuiția feminină: nu soțul ei, ci bătrânul hotelier o înțelege şi are grijă să găsească pisica şi să i-o trimită în cameră. Între cei doi circulă nevăzut ca un fluid simpatia şi încrederea. Femeia îl place pe vârstnicul hotelier, impresionată de seriozitatea şi demnitatea lui, de înfățişarea liniştitoare – fața bătrână şi greoaie şi mâinile mari. Mai mult, i-o trimite pe cameristă mai întâi ca ajutor în grădină, apoi ca mesager în cameră.
Narațiunea lui I.D. Sârbu este puțin mai complicată: Matei şi Clara sunt parteneri, nu soț şi soție, petrec noaptea împreună, iar dimineața bărbatul încearcă o stare de lehamite şi de plictiseală. Privirea se fixează pe spectacolul halucinant de afară: o pisică se urcă de mai multe ori în pomul din grădină, şi din vârful lui se lasă să cadă în zăpadă ca o piatră, de la patru sau cinci metri înălțime. Clara îi explică purtarea nefirească a pisicii Pussy: mijloc sigur folosit ca să avorteze.
Intensitatea povestirii vine şi aici din similitudinea felinei şi a femeii. Pussy pisica alege o metodă ca să-şi lepede puii, Clara este persuadată să ia aceeaşi decizie prin insistența lui Matei. Comentariul lui apare plasat într-o paranteză ca un aspect fără mare importanță: „Avuseseră chiar cu o seară înainte o lungă şi serioasă discuție: bărbăteşte, lucid, cu mii de argumente, o convinsese că nu e bine, că totul e aranjat, că doctorul le e prieten, aşa că, discret, elegant, ar putea să...”
Dar originalitatea nu poate fi înțeleasă fără o contextualizare, care nu ține doar de istoria literară, ci şi de ideologia şi atmosfera epocii. I.D. Sârbu a precizat locul şi anul scrierii: Petrila, 1964. Însă textul va fi publicat abia în 1983, în volumul Şoarecele B, la Cartea Românească. În cele două decenii, termenul avort capătă alte conotații şi semnificații, în cadrul unei politici pronataliste, ce interzicea întreruperile de sarcină şi recurgea la mai multe mijloace de control a natalității.
Ce se vede şi ce se ghiceşte
Cuplul american este surprins într-un loc şi timp semnificative, la prima vedere detaliile descriptive par neutre. Soții sunt singurii clienți ai hotelului, faptul nu face decât să oblige la concentrare asupra lor înşile. Pustietatea celorlalte camere sporeşte senzația de gol pe care o simte mai ales femeia, dar pare să aibă efect benefic pentru bărbat, fiindcă îi asigură izolarea ca să se dedice lecturii.
Îndemnul adresat femeii „Of, mai taci şi ia-ți ceva de citit” sună atât ca refuz de a se lăsa tracasat, cât şi ca soluție practică de a intra în lumea lui din care ea se simte exclusă. Căci este evident că bărbatul evadează din prezent prin lectură, o preocupare intelectuală îi dă alt echilibru şi calm, pe când femeia îşi centrează totul asupra persoanei proprii. Dorințele arată nostalgia unui interior plăcut şi aspirația spre confortul casei impregnate de gustul ei şi spre intimitatea pe care nu o poate oferi un hotel.
Locul însuşi are un anume pitoresc meridional, o sugerează atât priveliştea de la fereastră: grădina cu palmieri, monumentul soldaților căzuți în război. O anume tristețe apasă peste peisaj – italienii veneau de departe să vadă monumentul – aşadar este loc de pelerinaj cu o încărcătură funebră, pictorii încercau să-l imortalizeze. Ploaia amplifică atmosfera grea şi apăsătoare, având ca efect anxietatea femeii şi retragerea bărbatului în el însuşi.
Cuplul din proza românească trăieşte în Colonie, aşezare cu statut de provizorat, legată de un şantier sau o mină. Totul se petrece pe fondul unei stranii încremeniri: ceasurile stau, se opresc din cântat şi radioul şi femeia, plopii se liniştesc, vântul nu mai bate. Locul şi timpul îl împing pe Matei să vadă ce se află dincolo de suprafață – impulsul spre oprirea vieții: căderile repetate ale pisicii, mişcarea veveriței depozitată în amintire sau balenele venite să moară pe plajele din Florida.
Casa Clarei păstrează ca relicve ale altui timp câteva obiecte: pendula vieneză, tablourile părinților, goblinul cu o vânătoare de cerbi. Dar Matei percepe curgerea timpului într-o clepsidră nevăzută şi indiferentă, iar datele concrete ca zi şi anotimp (era o sâmbătă de februarie) aduc sentimentul captivității. Dimineața ar vrea să fugă, dar femeia se trezeşte şi trebuie să rămână pe loc, aşa că ascultă spusele Clarei recunoscând că risipa ei de superficialitate şi logoree acoperă „un suflet bun, copilăresc, îngrozit de singurătate şi de trecerea anilor”.
Modul de viață a celor doi trădează derivă şi angoasă: Matei găseşte un refugiu în Clara şi casa ei, în țigări şi în băutură, Clara însăşi aşteaptă o salvare, care nu vine. Între ei, pisica Pussy are rolul unui mesager care face vizibile dorințele nerostite şi frustrări imposibil de recunoscut lucit. Pisica refuză maternitatea şi se chinuie dur ca să scape de pui, Clara însă pare să vrea copilul care să-i aline singurătatea.
Matei vede la plecarea din casa Clarei dâra de sânge pe zăpăda, dovadă că pisica a reuşit şi de această dată să lepede. Însă nu vrea să vadă cealaltă dâră pe care o vor lăsa trupul şi sufletul Clarei când va accepta avortul pe care el o îndeamnă să-l facă. Cei doi trăiesc mai curând separat decât împreună acelaşi sentiment al captivității: casa şi cuplul, Colonia şi sistemul îi țin prizonieri. Clara pare închisă definitiv în universul casei şi al singurătății, Matei are iluzia că va găsi alt refugiu, sugerat de ultimul enunț: „Duminica, la ora 10, bufetele şi bisericile sunt deschise.”
Ce se spune şi ce se ascunde
Ce rol au cele două pisici anunțate din titlu ca semnificative pentru înțelegerea celor două texte? Fiecare femeie, soția americană şi Clara se identifică, prima subconştient cu pisica străină pripăşită sub masa din grădină, iar a doua semiconştient cu pisica proprie. Pisicile declanşează o stare de spirit difuză, o precipită şi o fac să țâşnească în planul exterior. De aici se revarsă furia soției şi suferința Clarei.
Dorințele soției curg în cascadă, dar ele compun o suită a celor clare la nivelul conştiinței:
„Vreau să am părul lung ca să-l prind la spate şi să-mi fac un coc mare pe care să-l pot simți, spuse ea. Vreau o pisicuță care să-mi stea în poală şi să toarcă atunci când o mângâi. (...) Şi mai vreau să mănânc la o masă pe care să fie aşezate tacâmuri de argint; şi vreau şi nişte lumânări. Mai vreau să fie primăvară şi să mă pieptăn în oglindă şi mai vreau o pisicuță şi nişte haine noi.” (Ed. Polirom, 2007, pag. 178)
Cum se pot descifra dorințele soției, decât ca nevoie de schimbare? O anunță explicit atât referirea la altă coafură, mult mai feminină, şi la garderobă, care să dea senzația înnoirii şi mai ales indiciul anotimpului primăvaratic când natura se regenerează. O lămureşte şi dorința unei celebrări prin eleganța unei mese cu argintărie şi lumânări. Prezența oglinzii sugerează dorința secretă de a-şi vedea noul chip, ca să se poată vedea pe sine complet diferită de cea ştiută.
Ce nu spune soția dar se deduce uşor? Îi lipsesc iubirea bărbatului şi gesturile de tandrețe, are nevoie de o prezență calmă şi atentă, mai ales de comunicare. Toate o dovedesc: caută altceva decât monotonia camerei, priveşte pe fereastră, coboară în grădină, spune tot mai răspicat ce doreşte. Primeşte ca răspuns la ce face sau rosteşte replici scurte, stereotipe. Şi de aici se nasc presupuneri privind viața cuplului: poate că iubirea lor s-a stins, poate este acoperită de rutină, poate că bărbatul nu este capabil de ceea ce i se cere.
Şi totuşi, ce rol are pisica, de ce insistă atâta femeia că vrea pisicuța? Şi în cazul ei se insinuează mai multe sugestii. Poate pisica este substitutul copilului pe care şi-l doreşte? Poate dorința de a ține în poală felina, de a o mângâia şi auzi torcând înseamnă proiecția de sine: ea însăşi vrea să fie ținută în brațe, mângâiată şi răsfățată. Pisica ar fi simulacrul în care se alină şi alintă pe ea însăşi.
În textul românesc, raportul se inversează: mai puține spuse şi mai multe nespuse. Dialog sărac şi reflecții ale bărbatului dezvăluie că între cei doi parteneri relația este statornică şi destul de complicată. Pentru Matei legătura amoroasă pare o fugă de sine însuşi, de altfel impresia pe care o dă este de respingere a tot ce este în jur. Țigările fumate, băutura, chiar şi lichiorul verde atât de puțin agreat de un bărbat, îl ajută să mai suporte o noapte, ca şi când existența insuportabilă face dificile eforturile de supraviețuire.
Pisica este pentru Matei dublul neaşteptat al Clarei şi opusul ei: frigidă, neprietenoasă şi splendidă, pe când stăpâna arată obosită, este lipicioasă şi încercănată. Mai mult, în dialogul de la sfârşit, percepe vorbirea femeii ca miorlăit. Este limpede că Matei detestă pisica: „i se părea că citeşte în sticlita răceală a ochilor ei toată adâncimea egoismului şi indiferențelor din această ucigaşă şi sinucigaşă lume.” (2006, pag. 356). Ea, pisica, pare să judece oamenii şi lumea din jur mult mai sever.
Întrebare
Nu ştiu dacă prozele scurte ale scriitorului american s-au bucurat de ecranizări. Lectura de acum mi-a dovedit că proza scurtă lui I.D. Sârbu posedă un potențial cinematografic extraordinar încât mă întreb cum de nici un tânăr regizor român nu l-a descoperit ca să-l ecranizeze într-un scurt metraj. Şi este încă un semn că un text bun se dovedeşte în timp inepuizabil, că dă alte idei celui ce-l reciteşte, sau, cu alte cuvinte, că recitirea, departe de a-l epuiza, îl îmbogățeşte continuu.
Şi revin la mirarea inițială: de ce Pisica lui I.D. Sârbu l-a dus pe Cristian Tudor Popescu spre Munții ca nişte elefanți albi şi pe mine spre O pisică în ploaie? Poate este vorba de o diferență de gen, de alt mod de a descifra articulațiile unui text? Pistele diferite confirmă că nu citim niciodată o singură carte, ci într-o rețea compusă de-a lungul anilor, alcătuind o amprentă spirituală ce ne individualizează, ne dă unicitate.
Şi asta pentru că lectura produce miracolul de a plimba pe doi cititori prin acelaşi text, dar pe cărări necunoscute, ajungând inevitabil în puncte diferite de unde lucrurile se deschid spre zone imprevizibile. Şi ce poate dovedi mai bine frumusețea literaturii decât asemenea experiențe de interpretare? Citind şi recitind rămânem noi înşine, deşi intruşi în universul creat de altcineva şi, paradoxal ne bucurăm de o libertate absolută în labirintul ficțiunii.