O PARTIDĂ DE ?AH

Pompiliu simți după ceva ce plutea în aer că Alexandru era acasă. Probabil sosise cândva în timpul nopții, seara trecută nu fusese. Apăruseră alte haine pe sfoara de sub copertină, uşa magaziei de lemne era larg deschisă, cizmele lui galbene se aflau lângă uşa bucătăriei. Venise acasă să se spele, să se primenească şi imediat se simte c-a venit şeful casei. Copiii se jucau deja în şură, ziua parcă începuse mai devreme. Poate a venit şi ca să-şi exercite drepturile asupra ei, se gândi Pompiliu. Mai mult ca sigur. Toți îi vor fi la dispoziție – Marta, Pompiliu. Se va tăia probabil o găină, din acestea bune de casă, nu din cele cu carnea ațoasă cum fusese cea de la ferma din deal.
Alexandru sosise imediat ce-au dat zorii şi se învârtise prin curte ca un stăpân, dăduse o raită prin grajdul în care vaca abia dacă întoarse capul ca să-i arunce o privire şi dăduse o raită şi în grădina sălbăticită pe care Marta abia o ținea sub control. Îşi amintea cum îi prezentase gospodăria în una din primele zile – uite aici, profesore, o gospodărie țărănească model. Acareturi, unelte, instrumente, spații. Nu lipseşte nimic, îi atrăsese el atenția. De ce ținea să aibă toate acestea, tocmai el care era preşedintele gospodăriei? Nu era el oare adeptul proprietății colective? Glumeşti, profesore, veni răspunsul scurt. Ceilalți din sat au aşa ceva? Nu. De ce n-au? Pentru că n-au puterea, pentru că sunt leneşi, pentru că risipesc. Dar el nu lucrează cu toate aceste scule, nu e acasă aproape niciodată, e mult prea ocupat cu problemele satului. Cine lucrează atunci, nevasta? A, nu – ea doar cu grădina, cu păsările, porcii şi cele şase oi. Şi vaca de lapte. Va avea însă nevoie de toate acestea atunci când nu va mai fi preşedinte al gospodăriei. Va veni şi momentul acela, nu e nimeni numit pe viață! Mai avea un cazan de făcut țuică şi o moară cu ciocane în care zdrobea boabele de porumb. Pompiliu îl întrebase atunci, când toate erau noi pentru el, de câți ani era şeful gospodăriei colective.
– Nu se spune şef, se spune preşedinte. De la început, de când s-a constituit.
Adică de mulți ani, de aproape douăzeci.
– Nu se organizează din când în când alegeri?
Celălalt zâmbise.
– Ba se organizează. Şi le câştig eu.
Pompiliu avea pe atunci probleme de adresare – îi vorbea gazdei cu dumneavoastră, celălalt folosind fără menajamente tu, după care Pompiliu trecuse la dumneata, care i se părea mai puțin decât tu. Dar omului nu părea să-i peste ce problemă avea orăşeanul cu formulele de adresare. Mai mult decât atât, o scânteie de ironie i se ivea din când în când în ochi, atunci când tinerelul avea o ezitare sau chiar se încurca.
Cum nimeni nu ieşea din casă, nimeni nu-l chema la micul dejun, Pompiliu nu avu altceva de făcut decât să se închidă la el şi să citească. Dar nu avea chef de citit, cartea îl plictisea, filele erau jilave şi se dezlipeau greu una de cealaltă. Iar la el, unde ieri făcuse un singur foc, era mult prea răcoare. Ieşi şi se învârti prin curte. Ploua atât de mărunt, încât nu erai sigur că ploaia cade de sus sau doar pluteşte în aer, imponderabilă. Ieşi în poartă şi de-acolo privi deprimat ulița mare ce părea un canal plin ochi cu noroi aproape lichefiat pe care lumina piezişă îl făcea să strălucească. În unele locuri, puteai să te cufunzi până peste genunchi, să nu mai poți scoate piciorul decât dacă lepădai acolo cizma. Chiar şi apa din şanțuri părea să fie mai degrabă noroi în stare lichidă. Sub picioare, noroiul era frământat şi aproape fluid, dacă urcai puțin, pământul era clisos. Probabil sol ferm nu mai exista nicăieri.
Nu avea unde merge, aşa că se întorse în curte. Venind din direcția aceasta văzu că uşa bucătăriei era larg deschisă şi cei doi soți tocmai mâncau. Mâncau în tăcere, cu acea familiaritate dobândită de orice cuplu care a mâncat ani de zile împreună şi se înțeleg din gesturi. Unul caută din priviri lingura, celălalt i-o împinge mai aproape. Tabloul era complet, fără el. Între ei era o solniță înaltă din sticlă, cu sarea probabil jilavă, un borcan înalt cu murături de casă, pentru că încă nu existau legume proaspete. Nici fructele nu mai creşteau. Prunele verzi stătea ciorchini nu mai mari decât strugurii de masă, merele şi perele la fel, pierdute printre frunze. Coacăzele erau cât nişte gămălii. Păreau că stau în aşteptare, gata să devină şi mai mici, dacă tot nu au condiții minime să crească.
Farfuriile celor doi încă abureau. Bărbatul îl văzu şi îi făcu semn să intre şi să se aşeze şi el la masă, dar declară că nu-i era încă foame, va mânca singur ceva mai târziu. Celălalt se mulțumi să ridice din umeri. Era treaba lui.
Se rezemă de tocul uşii, dar ploaia ajungea şi aici. În canatul uşii nu putea intra, pentru că el unul nu încăpea acolo decât cu capul plecat. Se hotărî să îndure ploaia, cum făcea de săptămâni întregi. Ce mai conta?
– Cum merge lucrările la dig? întrebă el ca să zică totuşi ceva.
– Merg.
Sau poate nu era treaba lui, asta voia să spună.
Alexandru se ridică de la masă şi se întinse. Ridică mâinile puternice încât, deşi nu se putea spune despre el nici pe departe că e înalt, aproape că ajunse la tavanul jos al bucătăriei. Scotoci prin buzunare, apoi ochi o cutie de chibrituri pusă pe cuptor la uscat şi îşi aprinse mulțumit o țigară. Femeia îşi făcea de lucru pe lângă sobă, fără să-i privească pe niciunul. Pe fața ei nu se putea citi nimic. Masa era liberă.
– Mănâncă şi pe urmă jucăm amândoi un şah.
Nici măcar nu-l întrebă dacă avea chef. Era prea devreme, şahul era, în mentalitatea lui un sport de seară sau de după-amiază, oricum. Şahul se alimentează din toate complicațiile zilei, nu are nevoie de o minte proaspătă, goală şi incapabilă de combinații. Cum poți să-ți începi ziua jucând şah?
Se aşeză la masă să mănânce, dar Alexandru nu părăsi încăperea şi Marta nu-l atinse nici măcar din întâmplare. Niciun fel de complicitate nu se născu între ei, nu simți niciun fel de chimie ca atunci când erau numai ei doi acasă. Duplicitatea poziției lui față de Alexandru îi dădea un sentiment nou, nu unul neapărat neplăcut, ca la şah, avea locul lui ca un pion între două piese mai mari. Mâncă o fasole groasă şi gustoasă asezonată cu cimbru. Lângă el apăru sticla cu oțet, pentru că lui îi plăcea fasolea mai acră. Îi mulțumi gospodinei pentru masă, dar aceasta nu-i răspunse în nici un fel.
Alexandru îşi trăsese un scaun şi scotea fum din țigară, apoi sufla înspre norul albăstriu, de parcă ar fi încercat astfel să-l alunge pe uşă afară.
– Nu ți-ai găsit o bucățică de codiță pe aici, pe la noi, profesore? E cel mai bun lucru în sezonul ploios. Sau eşti prea pretențios, nu-ți plac ale noastre cu fuste prea lungi şi prea groase?
– O ce?
Alexandru îl priveşte țintă pe sub pălărie:
– O femeie.
Pompiliu simte că-i năvăleşte sângele în obraz. E furios pe sine pentru reacția aceasta de copil cu caş la gură.
– Acum fete de măritat nu se prea găsesc la noi în sat. Tineretul ăsta cam fuge la oraş. Dar o femeie dispusă se mai găseşte, dacă nu cumva ai găsit-o deja. Momentul e prielnic, bărbații în putere sunt ocupați la dig.
Îi făcu prieteneşte cu ochiul.
Marta se făcea pur şi simplu că nu aude, îşi vedea liniştită de treburile ei, ca şi cum discuția n-o privea în nici un fel. Şi nici n-o privea. Bărbații cu ale lor. Când termină din farfurie, femeia îi puse din nou fără să-l mai întrebe. Ştia foarte bine cât mânca el dimineața.
Intră val vârtej fetița şi se uită la Pompiliu în farfurie.
– Ce mănânci tu acolo?
Nu mergea încă la şcoală, nu ştia cum trebuie să se adreseze unuia care nu era de-o vârstă cu ea.
– Fasole. Nu vrei şi tu?
– Nu mănânc nimic din ce-i rotund, îl lămuri fetița şi o zbughi afară.
Auzi uşa de la şură scârțâind repetat şi ştiu că fetița se aninase de clanță şi se rotea în balamale. Bărbatul aprinse a doua țigară, se aşeză iar pe scaun şi întinsese picioarele pe sub masă. Părea că nu văzuse fetița şi că nu auzea cum scârțâi balamaua neunsă. Nu-i plăceau copiii, nu erau copiii lui.
– Hai cu mine, îi spuse el când îl văzu că a terminat din farfurie.
Se ridică în picioare şi-i trase un şut pisicii care, simțind că masa oamenilor luase sfârşit, spera să se-aleagă cu ceva. Nu-i plăceau pisicile, nu sunt cu adevărat domestice. Îi place omului să creadă că, dacă acestea veneau la farfuria cu lapte şi se lăsau uneori mângâiate, sunt dependente de el. Sunt doar oportuniste. Au trecut amândoi în cealaltă încăpere, unde pe masă era cutia de şah. Dar aici era mult prea răcoare, răcoare de care celălalt, care îşi petrecea zilele sub cerul liber, la dig, nu părea să fie conştient. Vrea să-mi spună ceva, se gândi Pompiliu neliniştit.
– Am văzut că scrii poezioare.
Pompiliu pusese la Gazeta de Perete, din proprie inițiativă şi fără să consulte pe nimeni, o poezie intitulată Ploile amare, despre inundații. Era cel mai bun lucru pe care îl scrisese până acum. Alexandru îl ținu în picioare şi îl mustră, spunându-i că ideea de-a scrie ceva la Gazetă despre inundații era una foarte bună, fie chiar şi în versuri, o poezie, dar n-o putea pune pur şi simplu acolo. Gazeta aceea avea un colectiv de redacție, cineva răspundea de ce se punea acolo, altfel, doamne fereşte, ne putem trezi cu anunțuri – Pierdut cățel maro. Sau răutăți. De fapt ar fi trebuit ca vitrina să fi fost închisă cu cheia, va vedea cine se face vinovat că era descuiată.
Nu se putea spune că făcuse ceva rău. Iar dacă venea vorba, avea şi el o nedumerire. Văzuse pe afişierul acela de la Sediu fotografii alb-negru cu aspecte ale dezastrului din județ sau din județele vecine. Apa mâloasă, murdară, a sufocat străzi, cartiere din oraşul Luduş. O cale ferată care arăta mai degrabă ca un gard prăbuşit. Străzi pe care se circula cu barca, elicoptere de care atârna câte un om extras în ultima clipă din calea viiturii, case surpate şi transformate în simple grămezi de moloz cu acoperişurile goale de țigle ca nişte schelete. O casă, ca atâtea altele, lovită de trăsnetul bezmetic al forțelor dezlănțuite ale naturii. Apa ca un bivol negru. O barcă în care erau îngrămădiți doi copii, o bătrână cu boccea şi umbrelă mare, bărbătească. Vâslaşi erau doi soldați, iar pe barcă scria „Parcul de distracții Izvorul Mureşului” şi un număr de inventar. Cum ajunseseră acestea în sat, pe afişier, pe ce cale, din moment ce nu se putea intra şi ieşi? Nu fuseseră acolo de la început şi în intervalul acesta nu mai venise poşta. Dar nu întrebă, bănuind că preşedintele ar fi fost mai supărat decât se arăta pentru poezioara aceea. Auzi zornăind zgomotos piesele din cutie. În felul acesta îl chema. Aşeză fără prea mult chef şi el piese pe tabla de şah.
Mai jucaseră de câteva ori şah împreună şi Alexandru, care câştigase de fiecare dată, nu-şi ascunsese satisfacția, jubilase de-a dreptul şi ținuse să-i spună că el era acela care introdusese şahul în sat, că învățase să joace în armată. Îi bătea pe toți şi asta îi punea cumva la punct pe cei care se credeau deştepți. Jucaseră de câteva ori la Sfatul Popular, într-o sală în care se făcea paza şi se veghea telefonul. Pompiliu nu fusese niciodată mare amator de şah, ştia mutările corecte, dar nu avea niciun fel de calități de jucător. Alexandru juca motivat, cu ambiție şi chiar cu viclenie. Plăcerea lui era să elaboreze capcane, ca să ia o piesă de valoare a adversarului. Pompiliu căutase în bibliotecă unde şi-a amintit că văzuse la inventariere o carte de şah, ceva despre teoria deschiderilor. Nu i-a fost de folos, a continuat să piardă partidă după partidă şi să găsească tot mai puțină plăcere în jocul acesta care probabil nu era pentru el. Dar asta nu diminua cu nimic bucuria lui Alexandru, care nu se plictisea de joc atâta vreme cât el câştiga. Probabil nu mai avea cu cine să joace în sat, de aceea adusese cutia acasă. Ori existau, de fapt, două.
– Cum de n-ai primit, profesore, un sat mai acătării decât ăsta, atunci când ai terminat facultatea? Dacă ai fi fost ceva mai în față, acum erai undeva mai la şosea sau într-un oraş. Fie el unul mai mic.
Lui Pompiliu nu-i căzu prea bine remarca lui Alexandru. I se părea agresivă. Considera, probabil, că mai firesc ar fi fost să spună că se bucura să-l vadă acolo şi că tânărul nu va avea nici un motiv să regrete.
– De pe afişierele de repartiție, chiar şi pe hartă, părea destul de aproape de oraş. Era o rubrică cu distanța în kilometri şi după aia ne orientam cu toții. Să fie câți mai puțini, să putem face naveta.
– Şi s-a dovedit a nu fi aşa, nici pe departe. Realitatea de pe teren, cum o numim noi. Ai fost mai mult ca sigur dezamăgit. Un sat izolat, fără cursă de autobuz.
Tânărul recunoscu că din punctul acesta de vedere aşa era. Dar nu se putea spune că era dezamăgit.
Alexandru rămase o clipă gânditor el însuşi.
– Sincer să fiu, nu aşa ne-am închipuit cândva că vor fi lucrurile. Progresul trebuia să vină mai repede, pe aici trebuia să treacă şoseaua. Nu de aia am secat noi pârâul atunci? Am făcut muncă voluntară, am ținut şedință, au venit activişti şi ingineri, am tăiat viței… Dacă am fi putut să ne bazăm mai mult pe propriile noastre forțe, doar că suntem un sat mic. Cei de la comună folosesc fondurile cum îi taie pe ei capul. A fost de învățătură. Trebuie să avem singuri grijă de noi.
Ce nu i-a mai spus era că avusese privilegiul să guste plăcerea demolării vechiului. Ne place să facem lumi noi. Lumea aceea născută ieri avea un aer de prospețime plăcut la respirat. Cum să uite mândria care-l încerca atunci când se treierau stogurile comunității. Toate împreună, pe două şiruri, erau impresionante. Zgomotul sacadat al batozei, norul de praf deasupra ei, tăblița pe care scria „Loc Pentru Fumat!”, lada cu nisip, găleata cu apă în care stingeau chiştoacele. Protecția muncii: Atenție la cureaua de transmisie! Snopul se răsfiră şi se lasă cu grijă să fie înghițit de valțuri. Pauza de masă în care le citea oamenilor ziarul. Cu fiecare gest el devenea tot mai important, se înălța deasupra celorlalți. N-avea rost să-i spună despre toate acestea, pentru că băiețaşul acesta nu avea cum să înțeleagă.
Piesele de şah zăceau încă neatinse, aliniate față-n față ca pe masa din sala de strategie a unității militare din Lipova, unde făcuse Pompiliu armata. Alexandru însă nu se grăbea. Dacă tot deschisese gura, mai avea lucruri de spus.
– Există momente când un om poate face foarte mult pentru ceilalți, pentru comunitatea lui. Există şi alte momente în viața unui om, când îşi face casa, când îşi ia nevasta, dar atunci când e singurul care poate rezolva problemele celorlalți, şi-o face, e ceva ce nu suferă comparație. Mai ales momentele care nu se pot dezlega fără să intervină cineva cu hotărâre. Viața oricărui grup pe care viața îl pune laolaltă este ca o sfoară care uneori se încâlceşte şi face un nod. Ei, acesta trebuie desfăcut.
Tăiat ca Nodul gordian, îşi spuse Pompiliu. Dar de unde oare limbajul acesta, înclinația spre teoretizare? De la cursurile de partid, probabil. Alexandru era fără îndoială un dialectician autodidact, exersat în şedințe. Maliția care se făcuse simțită înainte în vocea lui dispăruse, lăsând loc pentru altceva, un ton aproape oficial.
– Momente cum ar fi acesta, spuse el tatonând.
– Da. Te-ai prins profesore, îl felicită Alexandru. Şi când apar astfel de situații, omul trebuie să pună umărul, nu să stea deoparte. Acum se vede dacă omul s-a născut să conducă sau să fie condus. Te-ai gândit la asta? Va apărea un astfel de moment şi în viața dumitale. Şi abia atunci vei avea ocazia să vezi cine eşti.
Pompiliu deveni prevăzător. Se hotărî să nu scoată niciun cuvânt. Există şi momente când e mai bine să nu scoți niciun cuvânt.
– Eu am mai făcut multe şi altădată pentru satul ăsta, continuă gazda, care se vede că avea în cap ceva ce trebuia expus cât mai lămuritor. Asta a fost în 1956. Vremuri despre care nu ştii nimic, n-ai cum. Au fost câțiva ani în care am stat ca un tampon între autorități şi oamenii aceştia, care nu înțelegeau că lumea se schimba definitiv. Tatăl meu se punea de-a curmezişul, m-a amenințat cu dezmoştenirea! Îmi lua cică partea de pământ pe care nu mai era în puterea lui să mi-o dea. Mulți puteau atunci s-o pățească. Un sat mic, vei spune, dar în care trăiesc oameni. Oamenii mei.
– Şi acuma e un astfel de moment? încercă să-i intre Pompiliu pe sub piele.
Oare despre ce vorbeşte? se întrebă el. Încerca oare să-l seducă, aşa de exercițiu, din reflex, ca să aibă un admirator în plus, pentru că de cei vechi s-a săturat sau l-au părăsit?
Dar preşedintele era deja prevăzător. Nu se ştie din ce motive se hotărî s-o lase mai moale. Spusese destule ca să poată fi înțeles.
– Ei, nu chiar, să nu exagerăm, acuma e cu totul altceva. Apele acestea totuşi se vor retrage de la sine. Mai devreme sau mai târziu. Au mai fost inundații, chiar dacă nu atât de mari. Dar nu se poate sta cu mâinile în sân. Nu se poate sta niciodată cu mâinile-n sân, cu atât mai puțin într-o situație ca asta. Doar că eu trebuie să ştiu pe cine mă pot baza. Discret, dar temeinic. Şi oare mă pot baza pe dumneata, profesore?
Pompiliu începu să-şi foiască picioarele sub scaun. Frigul te ia de-acolo. Piesele de şah aşteptau să fie mutate. În lumina destul de zgârcită, piesele albe se vedeau cu o asemenea claritate, comparativ cu cele negre, de parcă ele ar fi fost din start mult mai importante pe tablă. Evita răspunsul. Încercă să-şi amintească ceva din teoria deschiderilor, doar că el juca cu negrele.
– Ce-aş putea eu face altceva decât să-mi țin orele la şcoală?
– Locuieşti aici, la mine. Pe de altă parte eşti profesor, nu ajutor la ferma de păsări, înțelegi?