Proză
VILMOS MOLNÁR
POVESTEA PAULEI BERECZKI CU MARȚIENII
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 9-10 / 2011
Joi dimineața, sosiră marțienii sub forma cadavrului înecat de câteva zile al Paulei Bereczki.
Lucrurile au decurs cât se poate de firesc, fără prea multă zarvă inutilă. În cimitirul din cartierul nou, mormântul familiei Bereczki s-a deschis şi, după câteva încercări şovăitoare, din el s-a ridicat Paula. Mai exact, s-au ridicat marțienii adăpostiți în trupul ei. Şovăiala e chiar explicabilă în acest caz: pe de o parte, a zăcea mai mult timp într-un mormânt rigidizează, de regulă, muşchii. Pe de altă parte, în Paula aglomerându-se mai mulți marțieni, mişcările ei deveniră oarecum necoordonate.
După ce ieşi din mormânt, petrecu puțin timp stând fără vreun scop anume lângă crucea pe care se inscripționase şi numele ei, dar apoi i se făcu chef de o plimbare şi porni să arunce o privire în jur. Deşi suicidul comis cu o săptămână în urmă, când s-a aruncat în râu din cauza unei decepții în dragoste şi a petrecut trei zile sub apă, plus autopsia la prosectură, plus aşteptarea anostă din mormânt, lipsită de orice haz, i-au afectat întrucâtva aspectul – privită cu ochii pe jumătate închişi, de la depărtare şi mai ales din spate, părea încă atractivă. Mai ales, fundul i se mişca ademenitor. Poate şi din cauză că îl mişcau din interior mai mulți marțieni.
Deux pièces-ul simplu de jerseu negru pe care-l purtase cu prilejul înmormântării sale poate fi o ținută perfectă pentru o ceremonie de înhumare, dar, în mod cert, la înviere ai aştepta de la un cadavru să poarte ceva mai vesel. Cea mai potrivită ar fi o rochiță albă de creton cu motive florale. Din fericire, era pe-nserate, se întuneca devreme, dar şi ceața de început de noiembrie acoperea binevoitor ținuta nepotrivită. Şi Paula s-a descurcat de minune: rupse din mers, cu un gest delicat, chiar nepăsător, o garoafă de pe propria-i coroană funerară şi o prinse cochet în păr. Aceasta îi schimbă radical înfățişarea. Părea că, deşi în ea se aciuaseră marțieni, Paula păstrase o parte din personalitatea sa.
La poarta cimitirului, dădu nas în nas cu paznicul nebănuitor, grăbit să intre în tură. Amabilă, îi oferi un zâmbet larg. Dantura ei perfectă, de un alb strălucitor, fusese mereu un punct forte al înfățişării ei. Paznicul, nenea Pósa, încremeni şi privi arătarea cu gura căscată. Paula crezu că este un semn de admirație şi-l bătu prietenos peste obraz. Lui nenea Pósa îi îngheță sângele în vine. Dar bătrânul n-avea motiv să fie atât de surprins: ceața era densă, or, ceața este ceva din care poate apărea oricând orice.
Paşii Paulei erau încă relativ nesiguri: muşchii se dezmorțeau greu, dar şi marțineii din interiorul ei aveau dificultăți de armonizare. Poate aşa se explică faptul că se dezechilibră exact în momentul în care ieşi pe poarta cimitirului şi o parte din carnea de pe gambă rămase lipită de bulumac. Dacă omul stă câteva zile sub apă, apoi alte câteva sub pământ, la ieşire din cimitir astfel de lucruri sunt la ordinea zilei. Chestia asta o necăji însă, cu atât mai mult cu cât în acest incident i se rupsese singura pereche de ciorapi de mătase. Îi purta doar la ocazii speciale, festive, aşa că i-au fost puşi şi la înmormântare, ce reprezintă o ocazie mai mult decât specială, pentru un mort.
Paula nu se sinchisi să şteargă mehlemul lipit de bulumac. Chiar şi în această situație despre care s-ar putea spune că era neobişnuită, ea dorea să rămână o doamnă din cap până-n picioare, une dame véritable, or, asta presupune să te faci că plouă la producerea unor accidente nedorite. Să le treci cu vederea, să nu le bagi în seamă. Întorcându-se, i-a mai trântit un zâmbet grațios lui nenea Pósa, care stătea în continuare înmărmurit, apoi dispăru în ceață bocănind pe tocurile sale înalte. Ceața este ceva în care oricine poate şi dispărea.
Problemele se iviră, ca de obicei, în afara cimitirului. Nu parcurse nici douăzeci de paşi de la poartă, când mersul ei, oricum nesigur, deveni şi mai ciudat. Dacă putem folosi expresia în legătură cu o doamnă: se împletici. Cel mai probabil, marțienii cu mişcările lor necoordonate şi Paula Bereczki vroiau să-şi continue drumul în direcții opuse. Cine ar putea ghici gândurile marțienilor, o specie oricum misterioasă şi cine ar putea şti ce vrea Paula Bereczki, o femeie deosebit de atractivă chiar şi în plină descompunere?
Atâta dedublare nu mai putură suporta rămăşițele pământeşti abia înviate ale Paulei Bereczki. Trupul îi fu cuprins de spasme şi consulvii, iar lobul urechii sale, oricum afectat şi cleios, căzu. Din fericire, în ceața densă nimeni nu observă spasmele, iar urechea deficitară fu acoperită binevoitor de drăguța tunsoare în scări a Paulei.
Însă nefericita întâmplare o supără pe Paula, mereu foarte atentă la prezența sa. Întâi ciorapii, acum lobul urechii! Doamnă în toată firea să fie cea care, după toate astea, nu şi-ar dori să-i disece pe toți marțienii fătălăi împuțiți! Dar, marțienii fiind în interior, Paula nu putea proceda astfel. Şi-a revenit deci şi, concentrându-se puternic, a reuşit să-i potolească nițel pe destrăbălații care-şi făceau de cap în interiorul ei. Multe mai poate face o veritabilă doamnă, când este în joc înfățişarea ei! După micuța corecție aplicată, porni hotărâtă spre casa lui Pista Bajkó, din cauza căruia se aruncase în râu cu o săptămână în urmă.
Se pare că marțienii ar fi preferat că se îndrepte către centrala nucleară de la marginea oraşului, dar de această dată au fost nevoiți să se supună. Chiar dacă ei au fost cei care au scos-o din pământ, Paula avea pe moment de rezolvat probleme private. Prostiile nucleare mai pot aştepta, însă Pisti Bajkó va avea de ascultat câte ceva în următoarea jumătate de oră! Curvar josnic ce e! Deşi Pista Bajkó încetase să-i mai dea dureri de cap, Paula Bereczki voia să-i spună ticălosului ce avea de spus! A ocări pe cineva de-a binelea face cât o oră de amor. Problema Paulei a fost că în timpul vieții a luat mult prea în serios dragostea şi prea puțin în serios viața. Dar, acum, după moarte, parcă a devenit puțin mai serioasă.
Nici nu ajunse la casa lui Pisti, când îl zări la colț de stradă pe Zakariás, cerşetorul orb. Aveau de mult relații comerciale. Zakariás nu vedea nimic, dar – aşa cum se întâmplă adesea la orbi – auzul îi era cu atât mai ascuțit. Avea harul de a auzi de la distanțe nebănuite tot felul de destăinuri şoptite, bârfe suflate pe furiş, remarci abia perceptibile. Ceea ce îi aducea foloase băneşti semnificative. Unul dintre clienții săi era tocmai Paula Bereczki, la solicitarea căreia stătea, aidoma păianjenului în plasă, în fiecare după-amiază de miercuri şi sâmbătă la una din mesele din mijocul cofetăriei centrale, lăsând cuvintele să ajungă la el simultan din toate direcțiile. Lăsați bârfele să vină la mine! Dacă auzea la vreo masă ceva demn de reținut, se transforma într-un receptor uman, elimina zgomotele de fond şi-şi concentra toată atenția către locul respectiv. În zilele de miercuri şi sâmbătă, deja ritual, mulți dintre colegii, vecinii şi cunoscuții Paulei se întâlneau aici la o cafea şi la o vorbă. Cu toții o admirau şi tuturor le era oarecum frică de gradul înalt de informare al Paulei în privința problemelor lor personale.
- Ah! – exclamă entuziast Zakariás, microfonul uman. V-aş recunoaşte şi dintr-o sută, scumpă doamnă Paula, atât de incitant dar şi măreț păşiți cu pantofiorii pe asfalt! Deşi, dacă e să dau crezare zvonurilor, dar nu vă supărați pe mine, dumneata nu ar trebui să fii, la această oră, jos, sub pământ?
- Am ieşit puțin – ocoli Paula elegant aceste amănunte, neglinjându-i lejer pe marțieni. Ceața de seară împrospătează tenul. Dar nu numai pentru asta.
- Aha – remarcă cu subînțeles Zakariás, păianjenul de cofetărie. Aş îndrăzni să vă spun câteva vorbe exact despre acest „nu numai”. Se aude că Pisti Bajkó s-a logodit ieri cu Aranka Pöllnitz. Au şi plecat undeva, într-o pre-lună de miere. Aşa am auzit eu – adăugă scuzându-se, ca şi cum astfel spusele lui n-ar mai fi atât de grave şi semnalând totodată: el nu este părtaş la crimă. Complici sunt doar cei care au şi văzut.
- Javră fățarnică futăcioasă! Căcănar împuțit! Las’ că tocmai cu capra aia de curvă cârpită!... – bolborosi scurt, abia auzit, Paula
- Ah – îşi exprimă voluptuos asentimentul Zakariás, urechea de rezervă a Paulei. Putem spune că el era avizat într-ale sunetelor, reuşind să aprecieze la adevărata valoare orice performanță ieşită din comun. Dumneata, scumpă Paula, ai ştiut mereu! – mai adăugă impresionat. Apoi, îşi suflă zgomotos nasul: din cauza statului în ceața de seară, răcise de câteva zile. De fapt, îşi suflase nasul în semn de consolare şi, în parte, în semn de răspuns la perfomanța acustică a Paulei. Zakariás reuşea să improvizeze armonii remarcabile suflându-şi nasul.
Dar Paula era de neconsolat. Fusese pe cale să scape de povestea cu Pisti Bajkó, dar vestea că nu ea l-a părăsit, ci a fost înfrântă de o rivală, părea de nesuportat. Mai mult, precum remarcase pe furiş în drum, sub costumul de jerseu purta tocmai combinezonul roz cu dantele, la vederea căruia Pisti Bajkó se excita mereu. Ce-i drept, se pregătise să i-o spună pe aia bună, dar nu se ştie niciodată cum evoluează o astfel de discuție. Şi acum, ce să vezi, degeaba furoul roz cu dantele!
Ce bine totuşi că Zakariás are nasul înfundat, se gândi în cele din urmă. A murit acum o săptămână, duhnea în toată regula şi ar fi fost jenant ca Zakariás să strâmbe din nas mirosind-o. O doamnă de societate trebuie să fie atentă la astfel de amănunte. Paula se considera o doamnă din cap până-n picioare. Când luau cina la restaurant, reuşea să-i strecoare lui Pisti portofelul pe sub masă cu un tact inegalabil. Iar la promenadă era mereu atentă ca Pisti să meargă pe partea ei dreaptă, adică ea să fie în stânga lui Pisti, deci totul să meargă strună. Deşi nu i-a fost uşor, întrucât Pista ba se grăbea, ba rămânea în urmă, ajungând cumva în partea greşită. Astfel, Paula era nevoită să stea cu ochii în patru şi să alerge în jurul lui Pisti, ca un pechinez. Dar condiția de doamnă te obligă.
Şi acum se terminase dintr-odată cu piştişagurile. Faptul că ea a murit nu ar fi fost chiar o problemă, chiar îşi făcuse nişte calcule în prealabil. Se gândise că ar putea încerca o moarte mai micuță. Nu una imensă, doar una drăgălaşă, mititică. Poate că astfel îi dă o lecție prostuțului de Pisti, reuşind să trezească în el sentimente mai profunde. Dar porcul nu s-a dovedit aşa prostuț, iar Aranka Pöllnitz se dovedi mai târfă decât crezuse ea. Măcar de-ar fi putut schimba câteva vorbe cu Pisti! Dacă tot poartă combinezonul roz cu dantele. Dar nici discuție, nici altceva.
Brusc se simți dezgustată. I se păru să simte seducția atractiv-înspăimântătoare a lumii de dincolo, chemarea înfiorătoare a necunoscutului. (Ce ciudat, cunoscutul nu-ți dă fiori, deşi în unele cazuri s-ar justifica). Un cadavru are dezavantajul că nu se mai poate sinucide. Ce prostie! Dar pe Paula n-o interesase niciodată ce anume se poate şi ce nu. Poate că astfel se explică uşurința cu care circula între lumea noastră şi lumea de dincolo, poate că tocmai din această cauză marțienii au ales-o tocmai pe ea. Paula era femeie din cap până-n picioare. Se pare că cele de teapa ei aşa rămân şi dincolo de mormânt. Unele mistere nu trebuie desluşite. Poate unii pun sub semnul întrebării existența spiritelor şi a fantomelor, dar nimeni nu poate nega faptul că adesea papucii de casă nu-s de găsit în locul în care fuseseră lăsați seara – în toiul nopții, papucii fac câțiva paşi. Iar marțieni au existat din totdeauna.
Paula îi întoarse brusc spatele lui Zakariás şi făcu cale întoarsă, către cimitir. Zakariás mai urmări mult timp ritmul paşilor ei cu sensibilele lui antene din urechi. Ce armonie! Zakariás era înțelept, poate şi pentru că nu vedea sau pentru că auzise atâtea şi atâtea. De mult nu mai încerca să explice lucruri inexplicabile, mai degrabă le savura, ori de câte ori avea ocazia. Să nu mergem prea departe: iată cazul usturoiului. A băgat cineva de seamă că fiecare căpățână de ustoroi are un cățel mai iute decât restul? Doar cele mai strălucite minți, cei mai mari savanți au remarcat acest lucru, dar explicație nu au găsit nici ei. Din acest motiv, s-a spânzurat de bretele şi preşedintele academiei de ştiințe din Bolivia. Zakariás în schimb, de fiecare dată când mânca usturoi, căuta respectivul cățel şi se bucura găsindu-l. El adora aromele picante.
Paula nu ajunse încă la poarta cimitirului, când o cuprinse o undă de nesiguranță. Poate că n-ar trebui să se întoarcă imediat în mormânt; ar putea să viziteze înainte un salon de coafură. Părul său uşor zbârlit ar suporta un mic retuş. N-ar strica nici o manichiură-pedichiură şi, fireşte, puțin ruj, fard de pleoape şi restul. Mult deodorant. Nu poate intra astfel în sicriu, niciodată nu poți şti pe cine întâlneşti printre scânduri. Înfățişarea contează mult. Chiar şi călugărițele-s judecate după rasa pe care o poartă. Ce bine că are combinezonul roz, cu dantele!
Deocamdată se împotmoli şi ezită. Să-şi şi vopsească acum părul sau mai bine nu? Iar dacă da, ce culoare să aleagă? Asta a fost mereu o problemă pentru Paula. Adevărul e că n-a reuşit niciodată să se decidă dacă părul ei este şaten sau blond închis? Uneori îl vedea într-un fel, alteori în altul. Or, înainte de a-ți vopsi părul, e bine să ştii exact. Altminteri, ți se poate întâmpla să te trezeşti cu şuvițele blonde colorate în castaniu. Sau invers.
Dar ezitarea nu-i prii Paulei. De la atâta şovăială, marțienii din ea îşi reveniră. Scârbele mici şi-au dat seama că e mai eficient să acționeze solidar. Ca un motor cu mulți cai putere, o îmboldiră, împinseră, mânară din interior pe Paula într-o anumită direcție: către centrala nucleară de la marginea oraşului. Pesemne că aveau ceva de rezolvat acolo. Să regleze ceva la reactorul experimental, să fixeze cum trebuie turbina, să mai schimbe ceva la sistemul secundar de reglaj termic. Din astea. Să pună la punct ceea ce au stricat pământenii. Şi să comunice omenirii lucruri de importanță vitală în domeniul fizicii nucleare. Tâmpenii cu care îşi dau aere câteodată bărbații. Şi – pare-se – marțienii.
Dar Paula nu a pus botul. Nici în timpul vieții n-a reuşit să ia astfel de chestii în serios, darămite după moarte. Şi oricum! Viul este un lucru neserios pentru cel fără viață, aşa şi existentul pentru inexistent. Ce mai! Dacă tot n-a reuşit să stea de vorbă cu Pisti Bajkó, sigur n-o să-şi bată capul cu centrale nucleare cretine. Şi toate cele!
Numai că în interiorul ei, marțienii o împingeau tot mai insistent către centrala nucleară. Proabil că erau foarte grăbiți, or fi ştiut ei ceva. În cel de-al doisprezecelea ceas, echipa de salvare este predispusă la impaciență. Paula fu cuprinsă de furie. O să le arate ea micilor bulangii! Băgăreții n-au cum să încapă în pielea ei! Dar, dacă tot nu poate merge la coafor, nu pupă nici ei centrală nucleară. Asta-i sigur!
Cu un ultim efort, i-a stăvilit în forță pe toți marțienii din ea şi a zbughit-o către cimitir. Pe bulumacul de la intrare mai stătea lipită materia gelatinoasă, dar ea nu-şi pierdu vremea cu asta, ci alergă mai departe. Niciodată un mort n-a fost mai grăbit să tragă asupra sa capacul coşciugului. Aşa se-ntâmplă când o doamnă cadavru, dornică să meargă la coafor este deranjată cu fel şi fel de prostii. Dar o să le arate ea! Îi trimite pe buzilăii ăştia înapoi de unde au venit! Căci ştie ea ceva ce nu ştiu nici cei mai mari savanți, nici cele mai geniale creiere şi nici preşedinții celor mai renumite academii! Rachete, sateliți Sputnik, sonde spațiale – prostii! Ideea e că cel mai scurt drum către Marte duce prin centrul Pământului!
Paula Bereczki, necăjită, se băgă în sicriul el. Cât ar fi fost de grăbită, i-a luat ceva timp să se facă mai comodă, cât de cât. Se aşeză cu mare grijă pentru ca, dacă s-o întâmpla să o viziteze cineva, s-o zărească dintr-un unghi favorabil.
În scurt timp, marțienii începură să se risipească din ea. Paula ştia: netrebnicii pot veni pe Pământ doar pentru scurtă vreme, pitiți în cadavre umane. Iar acum, se scurg frumos înapoi către Marte, prin centrul Pământului. La fel de misterios precum au venit, ei dispar în canalele enigmatice ale planetei considerate pustii. Se duc dracului. Ştia şi că, odată cu marțienii, dispare şi rezerva ei de viață, pe care o primi cu ei. Dar nu-i păru rău. Nu se mai îmbârligă ea cu lumea asta, cu alde Pista Bajkó sau Aranka Pöllnitz. Şi nici cu marțieni salvatori. Îşi strânse buzele a supărare şi-şi mai aranjă o dată fusta. Îşi mângâie părul. „Parcă totuşi blond închis” – mai gândi pentru ultima dată.
Era deja pe jumătate inconştientă, nici nu se mai gândea la nimic, când dintr-odată se zgudui pământul, mormântul se răsturnă şi capacul coşgiucului zbură. Paula văzu doar o imensă străfulgerare din direcția centralei nucleare, care părea că vrea să absoarbă spațiul, aşa era. Ca şi cum ar fi vrut să topească lumea, aşa era. Ca şi cum tot ceea ce fusese cafeniu ar fi fost vopsit deodată în blond deschis, aşa era.
Apoi, nu mai era.
(traducere de Ferencz Judit)
Lucrurile au decurs cât se poate de firesc, fără prea multă zarvă inutilă. În cimitirul din cartierul nou, mormântul familiei Bereczki s-a deschis şi, după câteva încercări şovăitoare, din el s-a ridicat Paula. Mai exact, s-au ridicat marțienii adăpostiți în trupul ei. Şovăiala e chiar explicabilă în acest caz: pe de o parte, a zăcea mai mult timp într-un mormânt rigidizează, de regulă, muşchii. Pe de altă parte, în Paula aglomerându-se mai mulți marțieni, mişcările ei deveniră oarecum necoordonate.
După ce ieşi din mormânt, petrecu puțin timp stând fără vreun scop anume lângă crucea pe care se inscripționase şi numele ei, dar apoi i se făcu chef de o plimbare şi porni să arunce o privire în jur. Deşi suicidul comis cu o săptămână în urmă, când s-a aruncat în râu din cauza unei decepții în dragoste şi a petrecut trei zile sub apă, plus autopsia la prosectură, plus aşteptarea anostă din mormânt, lipsită de orice haz, i-au afectat întrucâtva aspectul – privită cu ochii pe jumătate închişi, de la depărtare şi mai ales din spate, părea încă atractivă. Mai ales, fundul i se mişca ademenitor. Poate şi din cauză că îl mişcau din interior mai mulți marțieni.
Deux pièces-ul simplu de jerseu negru pe care-l purtase cu prilejul înmormântării sale poate fi o ținută perfectă pentru o ceremonie de înhumare, dar, în mod cert, la înviere ai aştepta de la un cadavru să poarte ceva mai vesel. Cea mai potrivită ar fi o rochiță albă de creton cu motive florale. Din fericire, era pe-nserate, se întuneca devreme, dar şi ceața de început de noiembrie acoperea binevoitor ținuta nepotrivită. Şi Paula s-a descurcat de minune: rupse din mers, cu un gest delicat, chiar nepăsător, o garoafă de pe propria-i coroană funerară şi o prinse cochet în păr. Aceasta îi schimbă radical înfățişarea. Părea că, deşi în ea se aciuaseră marțieni, Paula păstrase o parte din personalitatea sa.
La poarta cimitirului, dădu nas în nas cu paznicul nebănuitor, grăbit să intre în tură. Amabilă, îi oferi un zâmbet larg. Dantura ei perfectă, de un alb strălucitor, fusese mereu un punct forte al înfățişării ei. Paznicul, nenea Pósa, încremeni şi privi arătarea cu gura căscată. Paula crezu că este un semn de admirație şi-l bătu prietenos peste obraz. Lui nenea Pósa îi îngheță sângele în vine. Dar bătrânul n-avea motiv să fie atât de surprins: ceața era densă, or, ceața este ceva din care poate apărea oricând orice.
Paşii Paulei erau încă relativ nesiguri: muşchii se dezmorțeau greu, dar şi marțineii din interiorul ei aveau dificultăți de armonizare. Poate aşa se explică faptul că se dezechilibră exact în momentul în care ieşi pe poarta cimitirului şi o parte din carnea de pe gambă rămase lipită de bulumac. Dacă omul stă câteva zile sub apă, apoi alte câteva sub pământ, la ieşire din cimitir astfel de lucruri sunt la ordinea zilei. Chestia asta o necăji însă, cu atât mai mult cu cât în acest incident i se rupsese singura pereche de ciorapi de mătase. Îi purta doar la ocazii speciale, festive, aşa că i-au fost puşi şi la înmormântare, ce reprezintă o ocazie mai mult decât specială, pentru un mort.
Paula nu se sinchisi să şteargă mehlemul lipit de bulumac. Chiar şi în această situație despre care s-ar putea spune că era neobişnuită, ea dorea să rămână o doamnă din cap până-n picioare, une dame véritable, or, asta presupune să te faci că plouă la producerea unor accidente nedorite. Să le treci cu vederea, să nu le bagi în seamă. Întorcându-se, i-a mai trântit un zâmbet grațios lui nenea Pósa, care stătea în continuare înmărmurit, apoi dispăru în ceață bocănind pe tocurile sale înalte. Ceața este ceva în care oricine poate şi dispărea.
Problemele se iviră, ca de obicei, în afara cimitirului. Nu parcurse nici douăzeci de paşi de la poartă, când mersul ei, oricum nesigur, deveni şi mai ciudat. Dacă putem folosi expresia în legătură cu o doamnă: se împletici. Cel mai probabil, marțienii cu mişcările lor necoordonate şi Paula Bereczki vroiau să-şi continue drumul în direcții opuse. Cine ar putea ghici gândurile marțienilor, o specie oricum misterioasă şi cine ar putea şti ce vrea Paula Bereczki, o femeie deosebit de atractivă chiar şi în plină descompunere?
Atâta dedublare nu mai putură suporta rămăşițele pământeşti abia înviate ale Paulei Bereczki. Trupul îi fu cuprins de spasme şi consulvii, iar lobul urechii sale, oricum afectat şi cleios, căzu. Din fericire, în ceața densă nimeni nu observă spasmele, iar urechea deficitară fu acoperită binevoitor de drăguța tunsoare în scări a Paulei.
Însă nefericita întâmplare o supără pe Paula, mereu foarte atentă la prezența sa. Întâi ciorapii, acum lobul urechii! Doamnă în toată firea să fie cea care, după toate astea, nu şi-ar dori să-i disece pe toți marțienii fătălăi împuțiți! Dar, marțienii fiind în interior, Paula nu putea proceda astfel. Şi-a revenit deci şi, concentrându-se puternic, a reuşit să-i potolească nițel pe destrăbălații care-şi făceau de cap în interiorul ei. Multe mai poate face o veritabilă doamnă, când este în joc înfățişarea ei! După micuța corecție aplicată, porni hotărâtă spre casa lui Pista Bajkó, din cauza căruia se aruncase în râu cu o săptămână în urmă.
Se pare că marțienii ar fi preferat că se îndrepte către centrala nucleară de la marginea oraşului, dar de această dată au fost nevoiți să se supună. Chiar dacă ei au fost cei care au scos-o din pământ, Paula avea pe moment de rezolvat probleme private. Prostiile nucleare mai pot aştepta, însă Pisti Bajkó va avea de ascultat câte ceva în următoarea jumătate de oră! Curvar josnic ce e! Deşi Pista Bajkó încetase să-i mai dea dureri de cap, Paula Bereczki voia să-i spună ticălosului ce avea de spus! A ocări pe cineva de-a binelea face cât o oră de amor. Problema Paulei a fost că în timpul vieții a luat mult prea în serios dragostea şi prea puțin în serios viața. Dar, acum, după moarte, parcă a devenit puțin mai serioasă.
Nici nu ajunse la casa lui Pisti, când îl zări la colț de stradă pe Zakariás, cerşetorul orb. Aveau de mult relații comerciale. Zakariás nu vedea nimic, dar – aşa cum se întâmplă adesea la orbi – auzul îi era cu atât mai ascuțit. Avea harul de a auzi de la distanțe nebănuite tot felul de destăinuri şoptite, bârfe suflate pe furiş, remarci abia perceptibile. Ceea ce îi aducea foloase băneşti semnificative. Unul dintre clienții săi era tocmai Paula Bereczki, la solicitarea căreia stătea, aidoma păianjenului în plasă, în fiecare după-amiază de miercuri şi sâmbătă la una din mesele din mijocul cofetăriei centrale, lăsând cuvintele să ajungă la el simultan din toate direcțiile. Lăsați bârfele să vină la mine! Dacă auzea la vreo masă ceva demn de reținut, se transforma într-un receptor uman, elimina zgomotele de fond şi-şi concentra toată atenția către locul respectiv. În zilele de miercuri şi sâmbătă, deja ritual, mulți dintre colegii, vecinii şi cunoscuții Paulei se întâlneau aici la o cafea şi la o vorbă. Cu toții o admirau şi tuturor le era oarecum frică de gradul înalt de informare al Paulei în privința problemelor lor personale.
- Ah! – exclamă entuziast Zakariás, microfonul uman. V-aş recunoaşte şi dintr-o sută, scumpă doamnă Paula, atât de incitant dar şi măreț păşiți cu pantofiorii pe asfalt! Deşi, dacă e să dau crezare zvonurilor, dar nu vă supărați pe mine, dumneata nu ar trebui să fii, la această oră, jos, sub pământ?
- Am ieşit puțin – ocoli Paula elegant aceste amănunte, neglinjându-i lejer pe marțieni. Ceața de seară împrospătează tenul. Dar nu numai pentru asta.
- Aha – remarcă cu subînțeles Zakariás, păianjenul de cofetărie. Aş îndrăzni să vă spun câteva vorbe exact despre acest „nu numai”. Se aude că Pisti Bajkó s-a logodit ieri cu Aranka Pöllnitz. Au şi plecat undeva, într-o pre-lună de miere. Aşa am auzit eu – adăugă scuzându-se, ca şi cum astfel spusele lui n-ar mai fi atât de grave şi semnalând totodată: el nu este părtaş la crimă. Complici sunt doar cei care au şi văzut.
- Javră fățarnică futăcioasă! Căcănar împuțit! Las’ că tocmai cu capra aia de curvă cârpită!... – bolborosi scurt, abia auzit, Paula
- Ah – îşi exprimă voluptuos asentimentul Zakariás, urechea de rezervă a Paulei. Putem spune că el era avizat într-ale sunetelor, reuşind să aprecieze la adevărata valoare orice performanță ieşită din comun. Dumneata, scumpă Paula, ai ştiut mereu! – mai adăugă impresionat. Apoi, îşi suflă zgomotos nasul: din cauza statului în ceața de seară, răcise de câteva zile. De fapt, îşi suflase nasul în semn de consolare şi, în parte, în semn de răspuns la perfomanța acustică a Paulei. Zakariás reuşea să improvizeze armonii remarcabile suflându-şi nasul.
Dar Paula era de neconsolat. Fusese pe cale să scape de povestea cu Pisti Bajkó, dar vestea că nu ea l-a părăsit, ci a fost înfrântă de o rivală, părea de nesuportat. Mai mult, precum remarcase pe furiş în drum, sub costumul de jerseu purta tocmai combinezonul roz cu dantele, la vederea căruia Pisti Bajkó se excita mereu. Ce-i drept, se pregătise să i-o spună pe aia bună, dar nu se ştie niciodată cum evoluează o astfel de discuție. Şi acum, ce să vezi, degeaba furoul roz cu dantele!
Ce bine totuşi că Zakariás are nasul înfundat, se gândi în cele din urmă. A murit acum o săptămână, duhnea în toată regula şi ar fi fost jenant ca Zakariás să strâmbe din nas mirosind-o. O doamnă de societate trebuie să fie atentă la astfel de amănunte. Paula se considera o doamnă din cap până-n picioare. Când luau cina la restaurant, reuşea să-i strecoare lui Pisti portofelul pe sub masă cu un tact inegalabil. Iar la promenadă era mereu atentă ca Pisti să meargă pe partea ei dreaptă, adică ea să fie în stânga lui Pisti, deci totul să meargă strună. Deşi nu i-a fost uşor, întrucât Pista ba se grăbea, ba rămânea în urmă, ajungând cumva în partea greşită. Astfel, Paula era nevoită să stea cu ochii în patru şi să alerge în jurul lui Pisti, ca un pechinez. Dar condiția de doamnă te obligă.
Şi acum se terminase dintr-odată cu piştişagurile. Faptul că ea a murit nu ar fi fost chiar o problemă, chiar îşi făcuse nişte calcule în prealabil. Se gândise că ar putea încerca o moarte mai micuță. Nu una imensă, doar una drăgălaşă, mititică. Poate că astfel îi dă o lecție prostuțului de Pisti, reuşind să trezească în el sentimente mai profunde. Dar porcul nu s-a dovedit aşa prostuț, iar Aranka Pöllnitz se dovedi mai târfă decât crezuse ea. Măcar de-ar fi putut schimba câteva vorbe cu Pisti! Dacă tot poartă combinezonul roz cu dantele. Dar nici discuție, nici altceva.
Brusc se simți dezgustată. I se păru să simte seducția atractiv-înspăimântătoare a lumii de dincolo, chemarea înfiorătoare a necunoscutului. (Ce ciudat, cunoscutul nu-ți dă fiori, deşi în unele cazuri s-ar justifica). Un cadavru are dezavantajul că nu se mai poate sinucide. Ce prostie! Dar pe Paula n-o interesase niciodată ce anume se poate şi ce nu. Poate că astfel se explică uşurința cu care circula între lumea noastră şi lumea de dincolo, poate că tocmai din această cauză marțienii au ales-o tocmai pe ea. Paula era femeie din cap până-n picioare. Se pare că cele de teapa ei aşa rămân şi dincolo de mormânt. Unele mistere nu trebuie desluşite. Poate unii pun sub semnul întrebării existența spiritelor şi a fantomelor, dar nimeni nu poate nega faptul că adesea papucii de casă nu-s de găsit în locul în care fuseseră lăsați seara – în toiul nopții, papucii fac câțiva paşi. Iar marțieni au existat din totdeauna.
Paula îi întoarse brusc spatele lui Zakariás şi făcu cale întoarsă, către cimitir. Zakariás mai urmări mult timp ritmul paşilor ei cu sensibilele lui antene din urechi. Ce armonie! Zakariás era înțelept, poate şi pentru că nu vedea sau pentru că auzise atâtea şi atâtea. De mult nu mai încerca să explice lucruri inexplicabile, mai degrabă le savura, ori de câte ori avea ocazia. Să nu mergem prea departe: iată cazul usturoiului. A băgat cineva de seamă că fiecare căpățână de ustoroi are un cățel mai iute decât restul? Doar cele mai strălucite minți, cei mai mari savanți au remarcat acest lucru, dar explicație nu au găsit nici ei. Din acest motiv, s-a spânzurat de bretele şi preşedintele academiei de ştiințe din Bolivia. Zakariás în schimb, de fiecare dată când mânca usturoi, căuta respectivul cățel şi se bucura găsindu-l. El adora aromele picante.
Paula nu ajunse încă la poarta cimitirului, când o cuprinse o undă de nesiguranță. Poate că n-ar trebui să se întoarcă imediat în mormânt; ar putea să viziteze înainte un salon de coafură. Părul său uşor zbârlit ar suporta un mic retuş. N-ar strica nici o manichiură-pedichiură şi, fireşte, puțin ruj, fard de pleoape şi restul. Mult deodorant. Nu poate intra astfel în sicriu, niciodată nu poți şti pe cine întâlneşti printre scânduri. Înfățişarea contează mult. Chiar şi călugărițele-s judecate după rasa pe care o poartă. Ce bine că are combinezonul roz, cu dantele!
Deocamdată se împotmoli şi ezită. Să-şi şi vopsească acum părul sau mai bine nu? Iar dacă da, ce culoare să aleagă? Asta a fost mereu o problemă pentru Paula. Adevărul e că n-a reuşit niciodată să se decidă dacă părul ei este şaten sau blond închis? Uneori îl vedea într-un fel, alteori în altul. Or, înainte de a-ți vopsi părul, e bine să ştii exact. Altminteri, ți se poate întâmpla să te trezeşti cu şuvițele blonde colorate în castaniu. Sau invers.
Dar ezitarea nu-i prii Paulei. De la atâta şovăială, marțienii din ea îşi reveniră. Scârbele mici şi-au dat seama că e mai eficient să acționeze solidar. Ca un motor cu mulți cai putere, o îmboldiră, împinseră, mânară din interior pe Paula într-o anumită direcție: către centrala nucleară de la marginea oraşului. Pesemne că aveau ceva de rezolvat acolo. Să regleze ceva la reactorul experimental, să fixeze cum trebuie turbina, să mai schimbe ceva la sistemul secundar de reglaj termic. Din astea. Să pună la punct ceea ce au stricat pământenii. Şi să comunice omenirii lucruri de importanță vitală în domeniul fizicii nucleare. Tâmpenii cu care îşi dau aere câteodată bărbații. Şi – pare-se – marțienii.
Dar Paula nu a pus botul. Nici în timpul vieții n-a reuşit să ia astfel de chestii în serios, darămite după moarte. Şi oricum! Viul este un lucru neserios pentru cel fără viață, aşa şi existentul pentru inexistent. Ce mai! Dacă tot n-a reuşit să stea de vorbă cu Pisti Bajkó, sigur n-o să-şi bată capul cu centrale nucleare cretine. Şi toate cele!
Numai că în interiorul ei, marțienii o împingeau tot mai insistent către centrala nucleară. Proabil că erau foarte grăbiți, or fi ştiut ei ceva. În cel de-al doisprezecelea ceas, echipa de salvare este predispusă la impaciență. Paula fu cuprinsă de furie. O să le arate ea micilor bulangii! Băgăreții n-au cum să încapă în pielea ei! Dar, dacă tot nu poate merge la coafor, nu pupă nici ei centrală nucleară. Asta-i sigur!
Cu un ultim efort, i-a stăvilit în forță pe toți marțienii din ea şi a zbughit-o către cimitir. Pe bulumacul de la intrare mai stătea lipită materia gelatinoasă, dar ea nu-şi pierdu vremea cu asta, ci alergă mai departe. Niciodată un mort n-a fost mai grăbit să tragă asupra sa capacul coşciugului. Aşa se-ntâmplă când o doamnă cadavru, dornică să meargă la coafor este deranjată cu fel şi fel de prostii. Dar o să le arate ea! Îi trimite pe buzilăii ăştia înapoi de unde au venit! Căci ştie ea ceva ce nu ştiu nici cei mai mari savanți, nici cele mai geniale creiere şi nici preşedinții celor mai renumite academii! Rachete, sateliți Sputnik, sonde spațiale – prostii! Ideea e că cel mai scurt drum către Marte duce prin centrul Pământului!
Paula Bereczki, necăjită, se băgă în sicriul el. Cât ar fi fost de grăbită, i-a luat ceva timp să se facă mai comodă, cât de cât. Se aşeză cu mare grijă pentru ca, dacă s-o întâmpla să o viziteze cineva, s-o zărească dintr-un unghi favorabil.
În scurt timp, marțienii începură să se risipească din ea. Paula ştia: netrebnicii pot veni pe Pământ doar pentru scurtă vreme, pitiți în cadavre umane. Iar acum, se scurg frumos înapoi către Marte, prin centrul Pământului. La fel de misterios precum au venit, ei dispar în canalele enigmatice ale planetei considerate pustii. Se duc dracului. Ştia şi că, odată cu marțienii, dispare şi rezerva ei de viață, pe care o primi cu ei. Dar nu-i păru rău. Nu se mai îmbârligă ea cu lumea asta, cu alde Pista Bajkó sau Aranka Pöllnitz. Şi nici cu marțieni salvatori. Îşi strânse buzele a supărare şi-şi mai aranjă o dată fusta. Îşi mângâie părul. „Parcă totuşi blond închis” – mai gândi pentru ultima dată.
Era deja pe jumătate inconştientă, nici nu se mai gândea la nimic, când dintr-odată se zgudui pământul, mormântul se răsturnă şi capacul coşgiucului zbură. Paula văzu doar o imensă străfulgerare din direcția centralei nucleare, care părea că vrea să absoarbă spațiul, aşa era. Ca şi cum ar fi vrut să topească lumea, aşa era. Ca şi cum tot ceea ce fusese cafeniu ar fi fost vopsit deodată în blond deschis, aşa era.
Apoi, nu mai era.
(traducere de Ferencz Judit)