IRONIE PATETICĂ

Ironic prin excelență, Şerban Foarță e un maestru al (di)simulării. Căci ce altceva este ironia decît o indirectitate, una ambiguă, putînd sugera atît maliția cît şi pudoarea (aşa cum o aprecia un Jules Renard)? Ori amîndouă la un loc? Nu e tocmai greu de constatat că poetul îşi învăluie în multmigălita-i textură verbală o frămîntare afectivă, o anxietate, o incapacitate de fixare ce i-ar putea oferi un profil patetic. Refuzîndu-l formal, preferă un şir de măşti ce figurează denivelarea dintre aparența scriptică şi esența ontică, izvorîtă dintr-un temperament oximoronic ce determină anume tehnici: ironia umilă, erudiția dansantă, o lapidaritate a expresiei dense, supravegheate la extrem, ce nu întîrzie însă a se dezvolta, a se pierde în arborescență. Neliniştit, mobil, divagant, Foarță îşi forțează condeiul spre a intra într-o, dusă la maximum, disciplină expresivă. De aici fantazarea cu strict temei filologic, afectarea pedanteriei, un soi de acribie mîntuită prin concrescența ei cu caligrafia. Nesatisfăcut de timpul său istoric, funciarmente inadaptabil, bardul evadează pe coordonatele trecutului, vădind un grațios conservatorism ludic. Adesea reînvie sonuri mai vechi precum cele ale lui Bolintineanu, asezonate cu un fior lingvistic actual: „Domnişoară funambulă/ ce adii a boule-de-neige/ şi-mi faci paşi de lunambulă/ cu un tigru,-n lesă, bej;// domnişoară ambulantă/ ce,-n Bulogne, în Istanbul,/ te-arăți, albă şi bufantă,/ fără niciun preambul: // domnişoară fără cîrmă/ pe pămînt, ci nu-i păcat/ că,-ntre noi, un fir de sîrmă/ e, - şi marele şpagat?” (Exorcism). Sau tonalitățile lui Alecsandri din Pasteluri, conduse la un plus de densitate; „Pomii, ieri golaşi, azi umplu-mi pomiere cu larg bor:/ iată merii, iată merii, iată meritele lor.// Fie ziua cît de mornă, într-un mai mai mult moroz,/ ei ne leagă, ei ne leagă, ei ne leagănă-n crengi roz.// Murmură mai galeş merii, pe cînd fum mai vezi pe horn,/ decît dulcii, decît dulcii, decît dulcimer şi corn” (Pomieră). Nu-i evită în partida d-sale textualistă nici pe contemporani, precum, bunăoară, acest exercițiu prin care transpare scriitura lui Dimov: „E-o seară moale,-n care plopii-mi/ dau pentru un vagon de plăpumi/ albi funigei, - dar ei i-e frig/ de tot şi s-a făcut covrig;/ şi nimeni nu mai face mofturi/ căci aşteptăm să vie doftori/ vestiți (de n-ar întîrzia!),/ să-i spună, ca-ntr-un joc: <<Zi A!>>;/ iar doftorii (la cari se scoate/ urîtă limbă, cînd îi chemi,/ băloasă ca nişte culbeci/ fără cochilie, dintr-un beci/ cu igrasie şi licheni,/ ce lasă,-n urmă, prin troscoate/ şi lobozi, dîre lungi cu sclipet/ de staniol coclit), cînd ea/ va scoate cum, dintr-un vechi sipet,/ scoteau bunicile un petic/ trandafiriu, de catifea,/ au să încerce un poetic/ frison şi-au să exclame: <<Aaa!>> (A la maniere de el midoff). Aşijderea această producție se întretaie mai mult de cîte-o clipă cu angelismul sclipitor şi cu dulcețurile perfide ale lui Emil Brumaru: „Ştiu, gura ta e un furnal/ de dulciuri: dropsuri, mente, malțuri,/ cu două porți de albe smalțuri/ şi-un stridor cvasiinfernal/ de, pasămite, mori cu valțuri:// un veşnic machinal cranț-cranț,/ la care, azi, consimt şi-mi număr/ pralinele din rosencranț,/ pe cînd angora noastră, Franz,/ îmi toarce împăcat pe umăr…” (Confiteor!). Între Foarță şi Brumaru are loc o consubstanțiere în virtutea ironiei, care, evitînd a trece în durități sarcastice, preferă a se „preda” galanteriei, unui ritual al tandreței cuceritoare. Am putea vorbi de-o retragere a amîndurora într-un trecut estetic-sentimental adus pînă la fruntariile prezentului, trecut pe care cei doi autori îl estetizează suplimentar, printr-o rîvnă ce se inspiră din sine, pînă la o delicioasă saturație.
Să precizăm că timpul în care Şerban Foarță se simte cu adevărat în largul său e, după toate probabilitățile, „belepoca”. Aici întîlneşte tihna iluzorie, falsa extazie burgheză, convenționalismul edulcorat, care, pe de-o parte, îi dau mulțumirea de-a ieşi din epoca actuală, pe de alta prilejul de-a rima cu o stilistică a afectării, cu un carnavalesc distins. „Belepoca”, aşa cum s-a spus, resuscitează „secolul galant”, al XVIII-lea, Watteau, Fragonard, Boucher avînd ecouri în Monet, Renoir, Degas, chiar în Klimt. Ferventul său care este Şerban Foarță o degustă ca pe o utopie intimă. Mondenitatea fantomatică ar putea reprezenta o consolare pentru cel confruntat cu decepțiile prezumate, mai mult: prefirate printre rînduri, produse de rebarbativul prezent. Notam altă dată un „parnasianism în răspăr” al bardului. Confiscat de minuția execuției, aidoma aristocraților din Proust care-şi migăleau pînă la extrem acordurile veşmintelor cu care apăreau în lume, d-sa respiră o atmosferă decorativă la culme, un postromantism pudrat şi parfumat. Eul liric face figura unui dandy întîrziat, revenant al unui răstimp apus, chiar dacă îl citează pe un autor mai nou: „Ai intrat în parcul populat cu sorcovi/ şi-ai cetit poeme (trei) de Paul Celan:/ palida domniță curățase morcovi/ şi se colorase ca un porțelan.// Roze de hîrtie înfloreau involte,/ mult prea desinvolte,-n inodoarea lor;/ albe,-n şorțuri negre, defilau Isolde,/ s/ zilnic, între Sfîntu’ Graal şi abator.// Cas(t)nici, mandarinii cultivau smaragde/ şi acuarii pentru peşti şi hippokampi;/ faceri-şi-desfaceri, acte-şi-contracte,/ coruri-şi-decoruri, iambi-şi-dithyrambi.// Sorcovii, prin parcuri, scuturau confetti./ Cupidoni contabili socoteau din arc./ Încasau amanții./ Aplicau pecetii./ Te lăsau să intri. - Şi-ai ieşit din parc” (Valsuri nobile şi sentimentale). Contemporanul nostru se mişcă pe acelaşi palier temporal cu Creangă şi cu Nadar, practicant, ultimul, între altele, al zborului cu balonul, pe care îi aşează într-o ramă a prezentului: „În preajma Circului de Stat, / pe-o verde pajişte cu bancă,/ o dimineață am fi stat,/ doi clovni şi-o mică saltimbancă,// uşori ca un aerostat/ pe cer, căci fără cont în bancă, - / în preajma Circului de Stat,/ pe-o verde pajişte cu bancă;// şi unul altuia, la sfat,/ păcatele, precum în Creangă/ sau ca în Valea Iosafat,/ ni le-am fi spus, în linguă francă,/ în preajma Circului de Stat” (Rondelul Circului de Stat). La fel cu impresioniştii, de la care împrumută contururile ce încep să tremure, să se dizolve, făcînd loc fumului din gări: „Perdelele fumului unei aceleiaşi scumpe țigări de un alb cenuşiu de un gust leşios de un lînced parfum stau între mine şi tine ca pîcla opacelor gări - încît nu-ți pot spune (la dooşpe noaptea): Ghiceşte-mi în fum!” (Captomanție). O frumusețe de epocă apare invocată chiar sub semnul explicit al lui Renoir: „În furou, ca-n Renoir,/ roz-bonbon cu frufru,/ că ți-e teamă să nu/ se topească-n benoar/ de fondantă ce e,/ în cada aproape/ rotundă, cu ape/ de scoică pembe,/ în care, spun răii,/ stă zilnic întinsă/ ca să fie distinsă/ cu Ordinul Băii, - / pe-al Jaretierei/ purtîndu-l şi după/ ce iese din jupă/ în dreptul noptierei/ din lemn scump de laur,/ cînd poți s-o contempli/ şi tu, ca toți membrii/ Lînei de Aur” (Ordine şi medalii). Cîte un poem are o alonjă mai amplă, atingînd spații şi timpuri lejer asociate: „Adaugă-i-te,-n chip de cello/ sau doar de răsucit fligorn/ (ca-ntr-un mazzochio de Ucello/ ori ca-ntr-o Dame a la Licorne),/ sau, cel puțin, ca simplă umbră/ a cîinelui ce-aduce-a om/ (în timp ce soarele se-adumbră/ ascuns, de-acum după vreun pom:/ un disc oranj ca pe drapelul/ nipon, cînd zorii bat în țărmi,/ iar mai pe-aici se face-apelul/ şi se dă stingerea-n cazărmi,/ iar montgolfierele nacela/ şi-o suie-n aer ca prin somn…)/ Fericelui Quartet, - acela / din stînga, opul unui domn/ cu barbă, basc şi fața arsă/ de mexicanul cer afin,/ pe-a cărui grea paletă-ntoarsă/ e scris: Clemence et Josephine” (Henri Rousseau Vameşul, Fericitul quatuor). Însă sensibilitatea poetului înclină constant către vagul senzual, către distincția visător salonardă a mirobolantului „sfîrşit de veac” antebelic. Interesul d-sale emoțional se îndreaptă către mediile acestuia, abordate cu dispoziția introvertitului ce se străduieşte întru extrovertire: „Cînd eu, bătînd din pleoape am/ să fac să-ți umble, cum/ pe galben-luminatul geam,/ pe nudul alb, acum,// vagi fluturi cărora le vei/ fi un aeroport,/ să nu tresari dacă,-ntre ei,/ e unul cap-de-mort,// să nu te sperii, să nu strigi,/ ci să te-ngînduri, doar,/ cînd, sumbră, umbra unei strigi/ va bîntui-n budoar” (Madrigal). Şerban Foarță e cîntărețul cel mai sesizant al unui capitol din istoria sensibilității în care ține a se înscrie ca şi cum acolo i-ar fi locul fatidic.
Muzician şi pictor deopotrivă, poetul pune la contribuție în scrisul d-sale şi răsfrîngerile altor arte. Tiparele fixe, prozodia „clasică” pe care o adoptă, constrîngătoarele forme sonore probează o ureche atentă la melos, o acustică ce are grijă a pătrunde în vasele sangvine ale textului. Umplute cu efervescența amețitoare a libertăților asociative, calapoadele fonice neconcordante cu practica prezentului sugerează astfel un dramatism al discursului oximoronic în cadența sa. La rîndu-i, artistul plastic îşi adjudecă aportul. Nu puține versuri ni se înfățişează drept isprăvi cromatice, ordonări ale culorii pe scara unor armonii sui generis, degajînd un miros de atelier de pictor. Iată un regal al roşului în dilatările şi comprimările nuanțelor sale provocatoare: „Ferestrele să mi le dai cu oje/ iar obărlihturile cu hene/ să stăm în geam pe urmă şi să ne/ zgîim (şi răzgîim) ca dintr-o lojă/ la ziua între toate cea mai roşie/ cînd sombru-cunebie cînd pembe/ cu ornicul oprit - dacă tot e/ să ne atace-amurgul: Piele-Roşie/ cu creasta-n flăcări pene de paradă/ solare scalpuri zilnice drept pradă/ mai sîngeriu decît ne trebuia/ mai de adevăratelea mai lîngă/ fîntîni şi arbori care dau să plîngă.// Şi-atunci să-mi ştergi lucarna de boia” (Şapte unisoane, II). Ori o cochetărie a culorilor placată pe o cochetărie feminină: „Rămîi cu mine-aici în abțibilde/ lipiți de geamul nostru de cristal/ holbîndu-ne ca dintr-un fel de stal/ dar de departe (făr’ de-a trage pilde)/ la pajiştea cu albicioase ghilde/ şi bresle-n violet episcopal:/ pe ametist îți jur şi pe opal/ că n-ai a plînge surioară Hilde/ de-a nu le recunoaşte după izul/ nici după damfu’ lor. Ah compromisul/ de astăzi: între vînăt şi blafard/ de mîine: între galben şi albastru/ de poimîine: ’ntre bronz şi-albastru/ de răspoimîine: între lac şi fard!” (ibidem, IV). În genere, poetul se manifestă ca un zelator al materiei, al închegărilor ei în poze tandre, în nimicuri curtenitoare, în gesturi gentile. Nu mai puțin cu fine aluzii lascive. Lipsind din această creație spațiul vid al meditațiilor abstracte, concretețea umple scena în voie, spre deliciul simțurilor deschise lacom către fantasma eroticească. Aidoma unui fluture somptuos, Şerban Foarță culege polenul din biblioteci şi din muzee de artă, din încăperile părăsite ale unor vremi revolute, un polen ce ar putea fi luat de percepția comună drept un simplu praf , însă care devine fertil în grădina lirismului d-sale, degajîndu-se în final un parfum delirant, covîrşitor. Într-o măsură mai semnificativă decît ironia, acest parfum hipnotic alcătuieşte pînă la urmă masca cea mai caracteristică a pateticului bard.

Şerban Foarță, Amor amoris, note bio-bibliografice de Aurel Sasu,
postfață de Mircea A. Diaconu, Ed. Paralela 45, 2010, 272 pag.