Cronica literară
Bogdan Crețu
PRIMII ANI DE COMUNISM ŞI LITERATURĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Nu am citit până în momentul în care scriu această cronică nici un comentariu despre cele trei volume intitulate Cronologia vieții literare româneşti. Perioada postbelică, care acoperă, deocamdată, intervalul 1944-1948. Sinteza, de aproximativ 1500 de pagini, apărută la Editura Muzeului Literaturii Române la finele lui 2010, reprezintă un proiect aflat la debut, al Academiei Române, împreună cu Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă şi Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu”, coordonat de Eugen Simion, care semnează şi prefața. Cum am impresia că lucrarea nu prea a circulat, culeg şi alte informații de pe paginile de gardă ale celor trei masive tomuri: Coordonare redacțională: Andrei Grigor; la realizarea lucrării au particpat Andrei Grigor şi Mariana Ionescu (pentru anul 1944), Mihai Iovănel şi Andrei Terian (1945), Oana Soare (1946), Cristina Balinte – coordonator -, Petru Costea şi Alexandru Farcaş (1947) şi, în fine, Lucian Chişu – coordonator -, Cristina Deutsch, Magdalena Dragu, Andrei Milca şi Cristina Scarlat (pentru anul 1948, care ocupă cel de a treilea volum). Din câte înțeleg din prefața lui Eugen Simion, e vorba de primele trei tomuri dintr-o serie ambițioasă care ar trebui să acopere perioada 1944-1964.
Ce conțin, concret, aceste tomuri masive? O conspectare minuțioasă şi atentă a presei culturale, literare şi ideologice, oficiale (aceste domenii se confundă) de după 23 august 1943. Inițiatorul acestui proiect, Eugen Simion, precizează destul de clar: „oferim celor interesați o cronologie a vieții literare care nu trebuie confundată, în nici un chip, cu o istorie a vieții literare din primii ani de după război, dar care, în intențiile noastre, poate pregăti apariția unei asemenea istorii, cu dramele, obsesiile, violențele şi mistificările ei...”
În primul rând, merită amintit faptul că această perioadă, cuprinsă între întoarcerea armelor împotriva nemților şi instalarea oficială a regimului comunist de după abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii Populare Române reprezintă un teritoriu dificil pentru istoricul literar: mai întâi, că înainte de 1990 nu era posibilă o corectă cartare a sa; în al doilea rând, de regulă etapizarea literaturii noastre nu ține cont de intervale de nişă, situate cumva pe muchia dintre interbelic şi postbelic, dintre monarhie şi comunism. Prin urmare, este cumva o lucrare de pionierat, printre puținele pe care ne putem baza (alături de unele semnate de Ana Selejan ori de primul volum din Istoria lui Marian Popa sau de unele studii ale lui Constantin Pricop), cu atât mai importantă cu cât pune, pentru prima oară, într-o formă sintetizată, documentele pe masă. Este, de fapt, temelia pe care se poate ridica o sinteză adevărată. Dacă ar exista şi o cronologie a volumelor publicate în acelaşi interval, istoricul literar ar avea la îndemână o arhivă neprețuită.
Ce trebuie observat, ca generalitate, privitor la această perioadă? Că se face, uşor-uşor, dar sigur şi din ce în ce mai categoric, trecerea de la o presă liberă, normală, care îngăduie polemica, confruntarea de idei, de opțiuni, la una controlată, ideologizată, în care demascările iau locul pamfletului şi discursul propagandistic este impus ca unică menire a literaturii.
La 23 august 1944, proclamația Regelui Mihai, transmisă la Radio, suna optimist şi promițător: „Națiunile Unite ne-au garntat independența Țării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Tratatului de la Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită...” De fapt, România nu va încheia războiul pe picior de egalitate cu celelalte învingătoare, iar această zi avea să fie începutul implementării regimului comunist de extracție sovietică. În plan literar, este vorba de momentul în care totul se năruieşte: în perioada interbelică literatura noastră părea a fi câştigat în cele din urmă premisele unei evoluții fireşti, consumând, chiar într-o simultaneitate paradoxală, etape, formule, poetici şi experiențe necesare. Aveam roman, şi realist, şi psihologic, poezia experimentase tot felul de direcții, de la tradiționalism, la ermetism şi avangardism, critica se maturizase şi nu mai confunda criteriile, estetismul conviețuia paşnic cu autenticismul etc. etc. şi, deodată, începând cu 23 august 1944, cade ghilotina comunismului. Literatura este din ce în ce mai hărțuită, până ce nu i se mai permite decât o funcție agitatorică, de instrument de propagandă.
Să trecem în revistă câteva cazuri concrete. E vorba de perioada în care marii scriitori fie se lasă câştigați de noul regim (cazul Sadoveanu), fie se lasă intimidați de amenințările din ce în ce mai tranşante (cazul Tudor Arghezi), fie joacă dublu, dezvoltându-şi un histrionism neputincios, dar făcând, de fapt, jocul regimului (cazul Călinescu), fie se păstrează cu greu într-o marginalitate ea însăşi subversivă (cazul Blaga) şi uneori plătesc pentru aceasta (Voiculescu). Mulți dintre ei devin victime ale unor procese publice pentru opțiunile politice dinainte (Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc.), iar presa primelor luni de după august 1944 este îmbibată cu articole care le cer socoteală: demascarea devine o nouă specie publicistică. Ea se aplică de regulă celor în viață, dar nu îi ocoleşte nici pe cei care au trecut în lumea umbrelor: aşa se face că, la numai o săptămână după decesul lui Liviu Rebreanu, ziarul „Dreptatea” nu ezită să jubileze: Liviu Rebreanu a plecat la timp. Este doar începutul unei adevărate linşări în efigie, postume, a marelui scriitor, acuzat pentru opțiunile şi funcțiile sale din timpul regimului antonescian. Este momentul în care apar listele scriitorilor şi universitarilor care trebuie „epurați” datorită păcatelor politice: semn clar că totul fusese premeditat, că imediat după 23 august 1944 intră în joc un program de eliminare a „duşmanului de clasă”, în slujba căruia se înrolează nu puțini intelectuali. Cei mai devotați dintre aceştia sunt Oscar Lemnaru, N. Carandino, dar şi foarte mulți anonimi, care fie recurg la pseudonim, fie renunță cu totul la semnătură. Se realizează comitete de epurare în cadrul Societății Scriitorilor Români sau al Universităților din Bucureşti, Iaşi, Cluj, din care fac parte şi scriitori ori specialişti de renume, printre care Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, T. Vianu sau C. Balmuş (care se „remarcă” prin încrâncenarea cu care îl demască pe ilustrul istoric P.P. Panaitescu). Lista scriitorilor îndepărtați din orice funcție este şi ea destul de amplă: Nichifor Crainic, Ion Pillat, D. Caracostea, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu, Cioran, Noica, Eliade etc. Atitudinea scriitorilor față de acest prim semn de autoritate al noului regim politic este şi ea diferită: Ion Caraion e un harnic demascator, dar asta nu îl scuteşte de a figura el însuşi pe una dintre listele „demascaților”, în timp ce Ştefan Aug. Doinaş, de pildă, are curajul să scrie negru pe alb: „acei care îndeamnă, vociferând, la epurație sunt tocmai elementele ocazionale şi spălăcite, care încearcă în felul acesta a-şi face o trambulină pentru salturi politice”.
Sigur, tot acum începe punerea la punct a marilor scriitori de către alții de pluton, dar cu o mare dorință de parvenire: Miron Radu Paraschivescu lansează un prim atac la adresa lui Tudor Arghezi (pe care îl consideră pur şi simplu „un impostor”), Aurel Baranga îi „demască” muncitoreşte pe Ion Barbu şi Lucian Blaga, ca autori reacționari. Şi totuşi, chiar şi într-un asemenea climat deja sulfuros, în care valorile autentice sunt fie intimidate, fie cumpărate, fie marginalizate cu totul, iar mediocritățile îşi fac loc aruncând cu învinuiri de natură ideologică asupra acestora, încă mai este posibilă verticalitatea. În timp ce Sadoveanu are revelația, întocmai ca Apostolul Pavel pe Drumul Damascului, cum că „lumina vine de la Răsărit”, Ion Vinea încă îşi mai poate exprima disprețul față de „literatura dirijată”, iar Cercul literar îşi editează revista în care susține un program strict estetic. Încă mai există, şi în plan politic, atât o opoziție din ce în ce mai firavă, precum şi câteva ziare care mai au posibilitatea, în pofida cenzurii şi a crizei de hârtie, să emită opinii în răspăr cu cele oficiale. Chiar şi autorii care de regulă se situează pe linie îşi mai permit alinturi estetice: Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, scrie, în 1946, despre fantastic la Kafka şi, atenție, la Zamiatin; Călinescu, deşi este directorul ziarului „Națiunea”, organ al Partidului Național Popular, scrie în această perioadă texte esențiale, progamatice, precum Sensul clasicismului, Poezia realelor, Domina bona, Istoria ca ştiință inefabilă şi sinteză epică ori un articol curajos, precum Epurarea epurației, dar şi texte de o obediență aproape umilitoare, în care Eminescu devine marxist, iar Iuliu Maniu vinovat de toate relele care s-au abătut asupra României. Este o perioadă dificilă, în care este greu pentru scriitorul român să păstreze o linie dreaptă, consecventă.
Cazul Călinescu este destul de dificil şi de aceea merită discutat mai amănunțit. Pe de o parte, autorul Enigmei Otiliei este, alături de Sadoveanu, Blaga, Arghezi, Camil Petrescu unul dintre scriitorii cu cea mai mare notorietate, oricum, cel mai autoritar critic literar; probabil tocmai această calitate a sa, de lider de opinie, îl făcea unul dintre acei intelectuali care trebuiau atraşi către noua putere, a căror complicitate devenea exemplară. Călinescu intră în joc prompt şi comite unele texte jenante pentru conştiința sa. Regretabilă este prestația sa ca jurnalist trimis la procesele intentate unor Ion Antonescu sau, în 1947, unor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi găseşte prilejul să transforme totul în proză de factură balzaciană, în care siluete luminoase ale epocii, precum bătrânii politicieni anticomunişti devin figuri patibulare, lipsite de alt interes decât cel propriu, care acum plătesc pentru tot răul făcut poporului oropsit. Iuliu Maniu pare a fi cauza tuturor nenorocirilor pe care bietul popor le-a suferit, egoismul său făcându-l atent doar la propriul beneficiu; doritor de putere, acesta nu ar fi fost capabil de altruismul de a recunoaşte că viitorul era al celor mulți şi, cum altfel, exploatați. Nişte înscenări tipice regimului comunist sunt considerate acte de reparație morală, iar vina acuzaților ar fi atât de mare, încât merită o exclamație cinică: „Nebunie, ca să fii cruțător”. Oare chiar credea Călinescu tot ce scria? Putea un intelectual subțire şi cu maliția spiritului critic, ca el, să îi prefere pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana Pauker unor Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu? Era el capabil de atâta ură câtă supurează articolele sale? Sau considera că jocurile sunt oricum făcute şi încerca să obțină o oarecare imunitate? Chiar era Călinescu, cunoscătorul profund al culturii occidentale, convins că doar de la Moscova trebuie împrumutate modelele? Că acolo se făureşte o cultură atât de mare precum cea a antichității? Că acolo e o adevărată Schlarafenland, o Paese di Cuccagna? Că utopia era posibilă? Fericirea colectivă, libertatea de gândire de acolo, explozia artelor, chiar şi consistența flamandă a meniului sovietic o astfel de imagine conturau. Spre asta s-ar fi îndreptat şi românii, muritori de foame deocamdată. E limpede, Călinescu plusează în direcția pe care i-o cereau interesele partidului care îl făcuse deputat. Ascetul din urmă cu câțiva ani devenise un om politic, căpătase chiar gustul puterii, savura plăcerea înfrângerii duşmanului. Declara chiar că, în literatură, „ce nu pricepe lucrătorul nu merită adesea nici atenția estetului”. Să fi avut naivitatea lui Călinescu margini atât de aproximative? E greu de crezut. El intră într-un joc din care nu mai există ieşire şi, silit de împrejurări, îl execută cu obişnuita-i seriozitate. Doar că, de data aceasta, direcția în care şi-a investit marele talent era una greşită. Dar un lucru trebuie spus răspicat: Călinescu nu este un profitor al noului regim; el este cel mult un tolerat, de care regimul ba se teme, ba se foloseşte, dându-i cu o mână şi luându-i cu două. Deşi ajunge deputat, el este atacat în mod repetat de mediocri precum Vicu Mândra ori I. Vitner. În anul de grație 1948 aceştia îi dau lovitura finală, contestându-i programul critic drept unul retrograd, periculos şi subliniind subversivitatea prezenței sale la catedră. Deşi tot acum este primit în rândurile Academiei Române, în anul următor va fi îndepărtat de la Universitate. E un destin dramatic, al unui mare scriitor şi critic literar, nevoit să se fofileze printre ochiurile dese ale unei plase ideologice care din când în când îl prindea în ea. Călinescu trebuie să se fi simțit umilit în multe cazuri; tot ce spera era să fie lăsat să-şi facă treaba. Şi, cumva, şi-a făcut-o, de vreme ce a mai scris destule studii şi a reuşit să publice Bietul Ioanide. Poate că toate acestea nu ar fi fost posibile fără compromisurile pe care, fire echivocă, autorul le-a acceptat.
Citind rezumatele şi articolele reproduse la finalul fiecărui volum, se obervă şi alte situații la fel de dramatice; de pildă, modul în care Arghezi, un condei agil şi o voce curajoasă în anii 1944-1947, devine o victimă a unor politruci şi este tras, imediat, pe linie moartă. Primele contestări mizerabile datează încă din 1944 şi îi aparțin celui care, mai tîrziu, în Cântice țigăneşti se va hrăni consistent din poetica argheziană: Mirona Radu Paraschivescu. Tot el revine în 1947, cu un rechizitoriu dur. Arghezi devine un poet mediocru, greşit orientat, periculos. Lovitura de grație o dă Sorin Toma, în celebrul pamflet, prost scris, aberant, ridicol, Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, apărut în patru numere ale oficiosului „Scânteia” în ianuarie 1948. Poezia lui Arghezi ar fi fost o ilustrare a clasei burgheze, a decăderii acesteia, întreținând un cult al morții („acelaşi, în fond, căruia îi slujeau legionarii şi poeții lor”), urând omul cu sălbăticie. Prin urmare, un astfel de scriitor nu poate fi decât periculos, critica trebuind să joace un rol „profilactic”. Se ştie ce a urmat acestui articol, comandat, după cum avea să mărturisească autorul său în memoriile de peste jumătate de veac, de mai marii Partidului. Argezi, chiar dacă era cel mai cunsocut poet al vremii, va fi redus la tăcere, având interdicție de semnătură şi fiind marginalizat social, până acceptă să-şi plătească obolul, în 1957.
Cele două cazuri sunt similare: şi Călinescu, şi Arghezi sunt victimele aceluiaşi mecanism: demascările lor se voiau exemplare. Dacă aceşti mari scriitori puteau fi izolați sau sancționați, ceilalți nu aveau nici o şansă. Uşor-uşor critica literară este înlocuită cu una ideologică, numele noi fiind cele ale lui Nicolae Moraru, Ovid S. Crohmălniceanu, Ion Vitner (autorul unui lung serial privitor la erorile criticii estetice), Paul Georgescu, din când în când Paul Cornea. Aceştia au rolul de a trasa noile directive: literatura devine ecoul unei lupte de clasă, ea trebuie să educe, să formeze omul nou, să cultive „scrisul pe-nțeles”; orice poziție estetică e condamnabilă, retrogradă etc.
Unele texte au caracterul unor efuziuni ale unor oameni spălați pe creier: Zaharia Stancu exultă gândindu-se la câte a învățat de la Partid: „Am început a învăța. Am început a învăța întâi cum să învăț. Partidul a fot mereu prezent lângă scriitori. A fost prezent şi lângă mine Partidul... Şi m-a ajutat să ajung, ca scriitor, la acel minereu pe care îl căutam, îl dibuiam şi, de unul singur, nu izbuteam să-l prind. Partidul m-a călăuzit spre Marx şi Engels, spre Lenin şi Stalin. Partidul m-a clăuzit spre Jdanov”. De-a dreptul caraghioase sunt revenirile lui Ovid S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, în urma unei critici dure din „Scânteia”, semnată de Traian Şelmaru, la adresa unei cronici a criticului la volumul de debut al poetei, La scara 1/ 1. Mai întâi, autoarea intervine şi se arată recunoscătoare pentru acea critică ideologică: a greşit, dar vrea să se îndrepte. Va dovedi în volumele următoare că a reuşit să profite de această critică formatoare: „Pentru un artist comunist, o critică apărută în «Scânteia», organ central al partidului său – înseamnă totdeauna un prilej de scrutare a propriei conştiințe şi opere, de revizuire profundă şi constructivă”. Slugărnicia este evidentă, dar ea capătă forme şi mai îngroşate în textul lui Ovid S. Crohmălniceanu. Înainte de a reproduce câteva rânduri, țin să precizez că această atitudine trebuie să fi pornit şi din frică. Suntem în 1948, când mulți scriitori sunt deja închişi, când orice critică adusă în presa vremii poate scoate pe oricine din cursă. Criticul acceptă şi el efectul benefic, tămăduitor al punerii la punct oficiale: „Tocmai pentru că atitudinea mea a fost nesănătoasă, tocmai pentru că partidul m-a ajutat să-mi regăsesc calea, pentru că nu m-a lăsat să alunec pe panta pe care pornisem... situațiile care mi-au fost puse în față pot servi de învățătură multora dintre tovarăşii mei”. După cum sesiza, printre alții, Czes?aw Mi?osz, comunismul se impune ca o nouă religie, prin urmare, discursurile credincioşilor capătă şi ele sonorități pe măsură.
De astfel de texte abundă presa anilor ’44-’48, dar şi cea a întregului „obsedant deceniu”. Este perioada în care clasicii sunt fie negați cu totul (Maiorescu, Lovinescu), fie deformați prin publicarea parțială şi interpretarea ideologică (Eminescu, Caragiale), scriitorii consacrați sunt controlați, intimidați sau pur şi simplu interzişi dacă nu cântă în corul propagandistic, iar locul acestora este luat de noii arivişti, dintre care cei mai mulți sunt mediocri (A. Toma, I. Vitner, Nicolae Moraru, Victor Tulbure, Marcel Breslaşu etc.), iar alții de real talent, dar ticăloşi (Petru Dumitriu, de pildă). Este, cred, momentul cel mai dramatic din istoria noa-stră şi din istoria literaturii de asemenea.
Abia de acum, când documentele sunt puse pe masă, poate începe o cercetare serioasă a acestui fenomen. Din acest punct de vedere, Cronologia vieții literare româneşti, reprezintă o sinteză obligatorie. Când vor apărea şi celalte volume, va fi vorba de unul dintre cele mai necesare proiecte apărute în ultimii douăzeci de ani.
Ce conțin, concret, aceste tomuri masive? O conspectare minuțioasă şi atentă a presei culturale, literare şi ideologice, oficiale (aceste domenii se confundă) de după 23 august 1943. Inițiatorul acestui proiect, Eugen Simion, precizează destul de clar: „oferim celor interesați o cronologie a vieții literare care nu trebuie confundată, în nici un chip, cu o istorie a vieții literare din primii ani de după război, dar care, în intențiile noastre, poate pregăti apariția unei asemenea istorii, cu dramele, obsesiile, violențele şi mistificările ei...”
În primul rând, merită amintit faptul că această perioadă, cuprinsă între întoarcerea armelor împotriva nemților şi instalarea oficială a regimului comunist de după abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii Populare Române reprezintă un teritoriu dificil pentru istoricul literar: mai întâi, că înainte de 1990 nu era posibilă o corectă cartare a sa; în al doilea rând, de regulă etapizarea literaturii noastre nu ține cont de intervale de nişă, situate cumva pe muchia dintre interbelic şi postbelic, dintre monarhie şi comunism. Prin urmare, este cumva o lucrare de pionierat, printre puținele pe care ne putem baza (alături de unele semnate de Ana Selejan ori de primul volum din Istoria lui Marian Popa sau de unele studii ale lui Constantin Pricop), cu atât mai importantă cu cât pune, pentru prima oară, într-o formă sintetizată, documentele pe masă. Este, de fapt, temelia pe care se poate ridica o sinteză adevărată. Dacă ar exista şi o cronologie a volumelor publicate în acelaşi interval, istoricul literar ar avea la îndemână o arhivă neprețuită.
Ce trebuie observat, ca generalitate, privitor la această perioadă? Că se face, uşor-uşor, dar sigur şi din ce în ce mai categoric, trecerea de la o presă liberă, normală, care îngăduie polemica, confruntarea de idei, de opțiuni, la una controlată, ideologizată, în care demascările iau locul pamfletului şi discursul propagandistic este impus ca unică menire a literaturii.
La 23 august 1944, proclamația Regelui Mihai, transmisă la Radio, suna optimist şi promițător: „Națiunile Unite ne-au garntat independența Țării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Tratatului de la Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită...” De fapt, România nu va încheia războiul pe picior de egalitate cu celelalte învingătoare, iar această zi avea să fie începutul implementării regimului comunist de extracție sovietică. În plan literar, este vorba de momentul în care totul se năruieşte: în perioada interbelică literatura noastră părea a fi câştigat în cele din urmă premisele unei evoluții fireşti, consumând, chiar într-o simultaneitate paradoxală, etape, formule, poetici şi experiențe necesare. Aveam roman, şi realist, şi psihologic, poezia experimentase tot felul de direcții, de la tradiționalism, la ermetism şi avangardism, critica se maturizase şi nu mai confunda criteriile, estetismul conviețuia paşnic cu autenticismul etc. etc. şi, deodată, începând cu 23 august 1944, cade ghilotina comunismului. Literatura este din ce în ce mai hărțuită, până ce nu i se mai permite decât o funcție agitatorică, de instrument de propagandă.
Să trecem în revistă câteva cazuri concrete. E vorba de perioada în care marii scriitori fie se lasă câştigați de noul regim (cazul Sadoveanu), fie se lasă intimidați de amenințările din ce în ce mai tranşante (cazul Tudor Arghezi), fie joacă dublu, dezvoltându-şi un histrionism neputincios, dar făcând, de fapt, jocul regimului (cazul Călinescu), fie se păstrează cu greu într-o marginalitate ea însăşi subversivă (cazul Blaga) şi uneori plătesc pentru aceasta (Voiculescu). Mulți dintre ei devin victime ale unor procese publice pentru opțiunile politice dinainte (Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc.), iar presa primelor luni de după august 1944 este îmbibată cu articole care le cer socoteală: demascarea devine o nouă specie publicistică. Ea se aplică de regulă celor în viață, dar nu îi ocoleşte nici pe cei care au trecut în lumea umbrelor: aşa se face că, la numai o săptămână după decesul lui Liviu Rebreanu, ziarul „Dreptatea” nu ezită să jubileze: Liviu Rebreanu a plecat la timp. Este doar începutul unei adevărate linşări în efigie, postume, a marelui scriitor, acuzat pentru opțiunile şi funcțiile sale din timpul regimului antonescian. Este momentul în care apar listele scriitorilor şi universitarilor care trebuie „epurați” datorită păcatelor politice: semn clar că totul fusese premeditat, că imediat după 23 august 1944 intră în joc un program de eliminare a „duşmanului de clasă”, în slujba căruia se înrolează nu puțini intelectuali. Cei mai devotați dintre aceştia sunt Oscar Lemnaru, N. Carandino, dar şi foarte mulți anonimi, care fie recurg la pseudonim, fie renunță cu totul la semnătură. Se realizează comitete de epurare în cadrul Societății Scriitorilor Români sau al Universităților din Bucureşti, Iaşi, Cluj, din care fac parte şi scriitori ori specialişti de renume, printre care Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, T. Vianu sau C. Balmuş (care se „remarcă” prin încrâncenarea cu care îl demască pe ilustrul istoric P.P. Panaitescu). Lista scriitorilor îndepărtați din orice funcție este şi ea destul de amplă: Nichifor Crainic, Ion Pillat, D. Caracostea, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu, Cioran, Noica, Eliade etc. Atitudinea scriitorilor față de acest prim semn de autoritate al noului regim politic este şi ea diferită: Ion Caraion e un harnic demascator, dar asta nu îl scuteşte de a figura el însuşi pe una dintre listele „demascaților”, în timp ce Ştefan Aug. Doinaş, de pildă, are curajul să scrie negru pe alb: „acei care îndeamnă, vociferând, la epurație sunt tocmai elementele ocazionale şi spălăcite, care încearcă în felul acesta a-şi face o trambulină pentru salturi politice”.
Sigur, tot acum începe punerea la punct a marilor scriitori de către alții de pluton, dar cu o mare dorință de parvenire: Miron Radu Paraschivescu lansează un prim atac la adresa lui Tudor Arghezi (pe care îl consideră pur şi simplu „un impostor”), Aurel Baranga îi „demască” muncitoreşte pe Ion Barbu şi Lucian Blaga, ca autori reacționari. Şi totuşi, chiar şi într-un asemenea climat deja sulfuros, în care valorile autentice sunt fie intimidate, fie cumpărate, fie marginalizate cu totul, iar mediocritățile îşi fac loc aruncând cu învinuiri de natură ideologică asupra acestora, încă mai este posibilă verticalitatea. În timp ce Sadoveanu are revelația, întocmai ca Apostolul Pavel pe Drumul Damascului, cum că „lumina vine de la Răsărit”, Ion Vinea încă îşi mai poate exprima disprețul față de „literatura dirijată”, iar Cercul literar îşi editează revista în care susține un program strict estetic. Încă mai există, şi în plan politic, atât o opoziție din ce în ce mai firavă, precum şi câteva ziare care mai au posibilitatea, în pofida cenzurii şi a crizei de hârtie, să emită opinii în răspăr cu cele oficiale. Chiar şi autorii care de regulă se situează pe linie îşi mai permit alinturi estetice: Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, scrie, în 1946, despre fantastic la Kafka şi, atenție, la Zamiatin; Călinescu, deşi este directorul ziarului „Națiunea”, organ al Partidului Național Popular, scrie în această perioadă texte esențiale, progamatice, precum Sensul clasicismului, Poezia realelor, Domina bona, Istoria ca ştiință inefabilă şi sinteză epică ori un articol curajos, precum Epurarea epurației, dar şi texte de o obediență aproape umilitoare, în care Eminescu devine marxist, iar Iuliu Maniu vinovat de toate relele care s-au abătut asupra României. Este o perioadă dificilă, în care este greu pentru scriitorul român să păstreze o linie dreaptă, consecventă.
Cazul Călinescu este destul de dificil şi de aceea merită discutat mai amănunțit. Pe de o parte, autorul Enigmei Otiliei este, alături de Sadoveanu, Blaga, Arghezi, Camil Petrescu unul dintre scriitorii cu cea mai mare notorietate, oricum, cel mai autoritar critic literar; probabil tocmai această calitate a sa, de lider de opinie, îl făcea unul dintre acei intelectuali care trebuiau atraşi către noua putere, a căror complicitate devenea exemplară. Călinescu intră în joc prompt şi comite unele texte jenante pentru conştiința sa. Regretabilă este prestația sa ca jurnalist trimis la procesele intentate unor Ion Antonescu sau, în 1947, unor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi găseşte prilejul să transforme totul în proză de factură balzaciană, în care siluete luminoase ale epocii, precum bătrânii politicieni anticomunişti devin figuri patibulare, lipsite de alt interes decât cel propriu, care acum plătesc pentru tot răul făcut poporului oropsit. Iuliu Maniu pare a fi cauza tuturor nenorocirilor pe care bietul popor le-a suferit, egoismul său făcându-l atent doar la propriul beneficiu; doritor de putere, acesta nu ar fi fost capabil de altruismul de a recunoaşte că viitorul era al celor mulți şi, cum altfel, exploatați. Nişte înscenări tipice regimului comunist sunt considerate acte de reparație morală, iar vina acuzaților ar fi atât de mare, încât merită o exclamație cinică: „Nebunie, ca să fii cruțător”. Oare chiar credea Călinescu tot ce scria? Putea un intelectual subțire şi cu maliția spiritului critic, ca el, să îi prefere pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana Pauker unor Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu? Era el capabil de atâta ură câtă supurează articolele sale? Sau considera că jocurile sunt oricum făcute şi încerca să obțină o oarecare imunitate? Chiar era Călinescu, cunoscătorul profund al culturii occidentale, convins că doar de la Moscova trebuie împrumutate modelele? Că acolo se făureşte o cultură atât de mare precum cea a antichității? Că acolo e o adevărată Schlarafenland, o Paese di Cuccagna? Că utopia era posibilă? Fericirea colectivă, libertatea de gândire de acolo, explozia artelor, chiar şi consistența flamandă a meniului sovietic o astfel de imagine conturau. Spre asta s-ar fi îndreptat şi românii, muritori de foame deocamdată. E limpede, Călinescu plusează în direcția pe care i-o cereau interesele partidului care îl făcuse deputat. Ascetul din urmă cu câțiva ani devenise un om politic, căpătase chiar gustul puterii, savura plăcerea înfrângerii duşmanului. Declara chiar că, în literatură, „ce nu pricepe lucrătorul nu merită adesea nici atenția estetului”. Să fi avut naivitatea lui Călinescu margini atât de aproximative? E greu de crezut. El intră într-un joc din care nu mai există ieşire şi, silit de împrejurări, îl execută cu obişnuita-i seriozitate. Doar că, de data aceasta, direcția în care şi-a investit marele talent era una greşită. Dar un lucru trebuie spus răspicat: Călinescu nu este un profitor al noului regim; el este cel mult un tolerat, de care regimul ba se teme, ba se foloseşte, dându-i cu o mână şi luându-i cu două. Deşi ajunge deputat, el este atacat în mod repetat de mediocri precum Vicu Mândra ori I. Vitner. În anul de grație 1948 aceştia îi dau lovitura finală, contestându-i programul critic drept unul retrograd, periculos şi subliniind subversivitatea prezenței sale la catedră. Deşi tot acum este primit în rândurile Academiei Române, în anul următor va fi îndepărtat de la Universitate. E un destin dramatic, al unui mare scriitor şi critic literar, nevoit să se fofileze printre ochiurile dese ale unei plase ideologice care din când în când îl prindea în ea. Călinescu trebuie să se fi simțit umilit în multe cazuri; tot ce spera era să fie lăsat să-şi facă treaba. Şi, cumva, şi-a făcut-o, de vreme ce a mai scris destule studii şi a reuşit să publice Bietul Ioanide. Poate că toate acestea nu ar fi fost posibile fără compromisurile pe care, fire echivocă, autorul le-a acceptat.
Citind rezumatele şi articolele reproduse la finalul fiecărui volum, se obervă şi alte situații la fel de dramatice; de pildă, modul în care Arghezi, un condei agil şi o voce curajoasă în anii 1944-1947, devine o victimă a unor politruci şi este tras, imediat, pe linie moartă. Primele contestări mizerabile datează încă din 1944 şi îi aparțin celui care, mai tîrziu, în Cântice țigăneşti se va hrăni consistent din poetica argheziană: Mirona Radu Paraschivescu. Tot el revine în 1947, cu un rechizitoriu dur. Arghezi devine un poet mediocru, greşit orientat, periculos. Lovitura de grație o dă Sorin Toma, în celebrul pamflet, prost scris, aberant, ridicol, Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, apărut în patru numere ale oficiosului „Scânteia” în ianuarie 1948. Poezia lui Arghezi ar fi fost o ilustrare a clasei burgheze, a decăderii acesteia, întreținând un cult al morții („acelaşi, în fond, căruia îi slujeau legionarii şi poeții lor”), urând omul cu sălbăticie. Prin urmare, un astfel de scriitor nu poate fi decât periculos, critica trebuind să joace un rol „profilactic”. Se ştie ce a urmat acestui articol, comandat, după cum avea să mărturisească autorul său în memoriile de peste jumătate de veac, de mai marii Partidului. Argezi, chiar dacă era cel mai cunsocut poet al vremii, va fi redus la tăcere, având interdicție de semnătură şi fiind marginalizat social, până acceptă să-şi plătească obolul, în 1957.
Cele două cazuri sunt similare: şi Călinescu, şi Arghezi sunt victimele aceluiaşi mecanism: demascările lor se voiau exemplare. Dacă aceşti mari scriitori puteau fi izolați sau sancționați, ceilalți nu aveau nici o şansă. Uşor-uşor critica literară este înlocuită cu una ideologică, numele noi fiind cele ale lui Nicolae Moraru, Ovid S. Crohmălniceanu, Ion Vitner (autorul unui lung serial privitor la erorile criticii estetice), Paul Georgescu, din când în când Paul Cornea. Aceştia au rolul de a trasa noile directive: literatura devine ecoul unei lupte de clasă, ea trebuie să educe, să formeze omul nou, să cultive „scrisul pe-nțeles”; orice poziție estetică e condamnabilă, retrogradă etc.
Unele texte au caracterul unor efuziuni ale unor oameni spălați pe creier: Zaharia Stancu exultă gândindu-se la câte a învățat de la Partid: „Am început a învăța. Am început a învăța întâi cum să învăț. Partidul a fot mereu prezent lângă scriitori. A fost prezent şi lângă mine Partidul... Şi m-a ajutat să ajung, ca scriitor, la acel minereu pe care îl căutam, îl dibuiam şi, de unul singur, nu izbuteam să-l prind. Partidul m-a călăuzit spre Marx şi Engels, spre Lenin şi Stalin. Partidul m-a clăuzit spre Jdanov”. De-a dreptul caraghioase sunt revenirile lui Ovid S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, în urma unei critici dure din „Scânteia”, semnată de Traian Şelmaru, la adresa unei cronici a criticului la volumul de debut al poetei, La scara 1/ 1. Mai întâi, autoarea intervine şi se arată recunoscătoare pentru acea critică ideologică: a greşit, dar vrea să se îndrepte. Va dovedi în volumele următoare că a reuşit să profite de această critică formatoare: „Pentru un artist comunist, o critică apărută în «Scânteia», organ central al partidului său – înseamnă totdeauna un prilej de scrutare a propriei conştiințe şi opere, de revizuire profundă şi constructivă”. Slugărnicia este evidentă, dar ea capătă forme şi mai îngroşate în textul lui Ovid S. Crohmălniceanu. Înainte de a reproduce câteva rânduri, țin să precizez că această atitudine trebuie să fi pornit şi din frică. Suntem în 1948, când mulți scriitori sunt deja închişi, când orice critică adusă în presa vremii poate scoate pe oricine din cursă. Criticul acceptă şi el efectul benefic, tămăduitor al punerii la punct oficiale: „Tocmai pentru că atitudinea mea a fost nesănătoasă, tocmai pentru că partidul m-a ajutat să-mi regăsesc calea, pentru că nu m-a lăsat să alunec pe panta pe care pornisem... situațiile care mi-au fost puse în față pot servi de învățătură multora dintre tovarăşii mei”. După cum sesiza, printre alții, Czes?aw Mi?osz, comunismul se impune ca o nouă religie, prin urmare, discursurile credincioşilor capătă şi ele sonorități pe măsură.
De astfel de texte abundă presa anilor ’44-’48, dar şi cea a întregului „obsedant deceniu”. Este perioada în care clasicii sunt fie negați cu totul (Maiorescu, Lovinescu), fie deformați prin publicarea parțială şi interpretarea ideologică (Eminescu, Caragiale), scriitorii consacrați sunt controlați, intimidați sau pur şi simplu interzişi dacă nu cântă în corul propagandistic, iar locul acestora este luat de noii arivişti, dintre care cei mai mulți sunt mediocri (A. Toma, I. Vitner, Nicolae Moraru, Victor Tulbure, Marcel Breslaşu etc.), iar alții de real talent, dar ticăloşi (Petru Dumitriu, de pildă). Este, cred, momentul cel mai dramatic din istoria noa-stră şi din istoria literaturii de asemenea.
Abia de acum, când documentele sunt puse pe masă, poate începe o cercetare serioasă a acestui fenomen. Din acest punct de vedere, Cronologia vieții literare româneşti, reprezintă o sinteză obligatorie. Când vor apărea şi celalte volume, va fi vorba de unul dintre cele mai necesare proiecte apărute în ultimii douăzeci de ani.