Cronica literară
Grațiela Benga

POVESTE DIN LOCURILE MEMORIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011

Lumea moromețiană a fost vie. A răsuflat în felul ei, sucit, a întors vorba, s-a lăudat, a invidiat, a zis una şi a gândit alta. Nu e o invenție literară, aşa cum nu e nici o aglomerare de clişee banale, înşiruite sub impulsul periodicelor evaluări şcolare. Lumea moromețiană are povestea ei. Autentică şi irepetabilă. De o vreme, o poveste ignorată, deformată, disprețuită. Sau o poveste uitată.
Nu a uitat-o, în schimb, Sorin Preda, fiul lui Alexandru, fratele mai mic al lui Marin Preda. Autor al Poveştilor terminate înainte de a începe şi al romanului Parțial color, Sorin Preda a ales jurnalismul. Prozatorul optzecist se pusese în slujba reporterului şi lucrurile aşa păreau să rămână. Însă, la sfârşitul anului trecut, Sorin Preda a publicat o carte în care, fără să-şi asume cu orgoliu acest rol, redevine prozator. Moromeții, ultimul capitol (Editura Academiei Române, 2010) ar fi putut aminti de volumele omagiale. Ar fi putut cădea în ispita volutelor encomiastice ori a retoricii ideologice. Dar cartea lui Sorin Preda e o evocare sobră şi densă, o întoarcere non-fiction înspre rădăcinile moromețiene. Povestea uitată se trezeşte la viață şi propune, din nou, un voluptuos exercițiu al tâlcurilor.
Dintr-o suită de relatări pline de miez, autorul Moromeților şi familia lui se reînsuflețesc şi se arată mai vii ca niciodată. Doar în plan secund apare Sorin Preda ca martor al lumii moromețiene. În principal, optează pentru rolul de intervievator şi, delicat sau sever, în funcție de cum o cere situația, ține frâiele reconstituirilor. Rând pe rând, ies în prim-plan rude şi săteni din Siliştea-Gumeşti : Alexandru, zis Sae (mezinul familiei Preda/Călăraşu), Ilinca (sora mai mare a lui Marin Preda), fiul ei Gigi (Ştefan Baltac), Nicolae şi Alexandru (fiii prozatorului), Marinică (fiul lui Alexandru Preda), Minică Roşu (cel mai bun prieten din copilărie al lui Marin Preda) şi croitorul satului, Gulie. Acestora li se adaugă câțiva apropiați, Aurora Cornu şi Elena Preda (două dintre soțiile scriitorului), Sânziana Pop, Magdalena Popescu Bedrosian, Eugen Simion. Interviurile sunt legate între ele de un şir de secvențe-punte, scrise cu litere cursive şi denumite, sugestiv, Poiana lui Iocan. Aici, în Poiană, sunt adunate scrisori inedite ale lui Marin Preda, scurte relatări ale rudelor, consătenilor, prietenilor scriitorului, întregind un puzzle menit să recompună – piesă cu piesă – tabloul afectiv, familial şi social al prozatorului, dar şi intimitatea lui creatoare.
Efortul memoriei este, în primul rând, un efort de datare. Apoi, lucrurile evocate sunt intrinsec legate de nişte locuri, care sprijină şi stimulează memoria atinsă de slăbiciune. Locurile memoriei sunt în general stabile, funcționează ca nişte inscripții, pot deveni repere. Primesc un sens dublu – de loc şi de sit. Aşa cum problematica timpului nu se poate separa de cea a spațiului, există un anume tip de solidaritate între datarea şi localizarea exercitate de memorie. Trecerea de la memorie la istorie nu se poate face fără un timp trăit şi, totodată, fără un spațiu trăit. Fără o vatră veche, aşa cum e, de pildă, Siliştea. Aflat la punctul de convergență dintre peisaj şi geografie, locul memoriei funcționează ca un memorial. Iar orice punere în discuție a memoriei reia problema raportului dintre amintire şi imagine. Henri Bergson a vorbit despre trecerea de la amintirea pură la amintirea-imagine, ceea ce l-a condus la distincția dintre memoria ce repetă şi memoria ce imaginează. E limpede că, pe măsură ce se actualizează, amintirea se poate lăsa transpusă într-o imagine : tensiunea din travaliul memoriei e urmată de o relaxare, de o mişcare destinsă care scoate la iveală un trecut metamorfozat în imagine prezentă. Sau, la polul extrem, efortul memoriei poate să cadă în capcana imaginarului.
Întreaga carte a lui Sorin Preda e construită pe relația subtilă dintre a-şi aminti şi a-şi imagina. Pe raportul dintre fidelitatea amintirii şi seducția ficțiunii. Sau dintre realitate şi reprezentare. Dar travaliul memoriei şi înşiruirea de imagini care îl însoțeşte în Moromeții, ultimul capitol pleacă de la un anumit tip de amintire pură, captată pe un suport (sub formă de imagine). Timpul nu-i poate adăuga nimic, e o amintire încremenită, sigilată în memorie printr-un spațiu şi o dată certe (înmormântarea Joiței, adică a Catrinei Moromete) : „o fotografie în care scriitorul stă aşezat pe nişte lemne, cu brațele sprijinite pe genunchi, răvăşit sufleteşte, cu gândurile lăsate slobode undeva, într-un loc (o țară, un ținut) doar de el ştiut.” (p.6) Cred că sub pecetea acestei amintiri fixate în suportul imaginii – fără a fi preluată din siajul imaginarului – stă investigația lui Sorin Preda. Ea închide şi deschide, totodată, recalibrarea ființei în timp. Din imobilitatea meditativă a unui trup şi din zborul necunoscut al gândurilor pare să se hrănească Moromeții, ultimul capitol – până ce se transformă într-o reflecție polifonică asupra dialecticii memoriei şi a istoriei.
Din această polifonie a evocării se desprind totuşi câteva voci acute. Persistența lor nu urmează unui demaraj strident, ci vine din inteligență nativă, din vervă organică şi dintr-un soi de sprințară plasticitate. Tonul îl dă Alexandru Preda, Sae sau Săică, „singurul netrecut în Moromeții. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul în carte, dându-se drept mezinul familei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite rațiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărți, ştie că nu te joci cu rațiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din Delirul, Marin Preda îi mulțumea pentru formula de acum celebră: «Pe ce te bazezi?» Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în istoria literaturii, ca toți ceilalți din familie.” (p.8) Mezinul familei Preda/Călăraşu e moromețian până în măduva oaselor. Amintirea lui devine poveste iar dialogul – spectacol. Fără ostentație, fără redundanțe de flaşnetă, fără confuzia între opinie şi sindrom de autoritate. Replica lui Sae e o reacție articulată a unui mod de a fi, în care răspărul nu elimină gravitatea reflecției : - „Avea relații cu frații mai mari ? / - Sigur că avea. Relații de rudenie.” (p 46) Sau, întrebat de ce nu-şi cumpără un aparat de aer condiționat, răspunde : „Mi-aş lua un aparat, dar n-am timp, băiete. N-am timp!...Dacă nu am, nu am!...Ce vrei - la vârsta mea stau foarte prost cu timpul.” (p.9) Ilinca, sora mai mare, face parte din aceeaşi familie de spirite, nu numai de sânge. Femeie inteligentă, cu o memorie impresionantă, cu vorba aşezată şi un talent actoricesc neexploatat, Ilinca a rămas în sat, lângă familie. Nici tatăl ei, nici Marin Preda nu ezitau să-i ceară sfatul. „Când tata se supăra pe mine îmi spunea că sunt deşteaptă rău... Poate, că, în felul lui, avea dreptate.” (p.25)
Dreptate avea de cele mai multe ori tatăl lui Marin. Contemplativ şi blând, avea o minte veşnic trează şi cuvântul în doi peri, de nu ştiai dacă îti dă dreptate sau te ia în batjocură. Amintirile care-l reanimă pe Tudor Neacşu, zis Călăraşu, poreclit Pațanghel / alias Ilie Moromete, sunt memorabile şi ar trebui citate aproape în întregime. (Aleg, la întâmplare, una. Privindu-şi nepotul, Sorin, când acesta avea vreo 5-6 ani, bătrânul zice cu o veselie ironică : „Cum, bă, tu vrei să construieşti socialismul?” - p.31) Din portretul inconfundabil al lui Tudor Călăraşu, închegat din zeci de piese şi imagini ale memoriei, numai opțiunile politice stârnesc confuzii. Ilinca e fermă, tatăl ei vota cu țărăniştii, trup şi suflet ; ceilalți, inclusiv Sae, şi-l amintesc alături de liberali. Unde şi cum alunecă oare amintirea-imagine în imaginar ? Greu de dat un răspuns categoric, aşa cum fără certitudini rămân şi întrebările legate de sfârşitul lui Marin Preda. Amănunte interesante, evocări plauzibile aduc Gigi Baltac şi Marinică Preda, Sânziana Pop şi Elena Preda (ultima soție a scriitorului), tentați să încline spre ipoteza asasinatului politic, în timp ce Magdalena Popescu Bedrosian, colaboratoare la editură, mizează pe cartea unui accident tragic.
Dacă Tudor Călăraşu / Ilie Moromete este deja un personaj, impus de talentul fiului său, în Moromeții, ultimul capitol Marin Preda devine el însuşi, din scriitor, personaj. Multe sunt episoadele cu totul savuroase, aşa cum sunt şi secvențele în care unii consăteni se simt calomniați şi îi cer despăgubiri iar cel ce purta în sat numele de Moromete îi cere scriitorului un fel de „drepturi de autor”. De altfel, rememorează Ilinca, „băiatul lui, ăl mare, de câte ori se întorcea de la Câmpulung, oprea căruța în dreptul bibliotecii şi zicea tare, să-l audă toată lumea: «Mă duc să iau cartea lui tetea»”. (p.27) Nu are importanță că nu a citit cartea niciodată, că nu îl interesează cum stau treburile cu romanul realist şi cu ficțiunea. Important e numele scris pe copertă, care îi redefineşte dimensiunea posesiei şi reordonează (în acest caz, imaginara) ierarhie în sat..
Ceea ce frapează cu adevărat este felul în care siliştenii l-au perceput pe Marin Preda, acela care, copil, părea dosădit. În viziunea organică a țăranilor, nu avea calități de excepție : nu avea puterea lui Achim, nu a jucat cu masa în dinți, ca Buric, cel mai tare căluşar din sat. Tânărul Preda stătea între oi, întotdeauna cu o carte în mână. Îşi aminteşte Gigi Baltac : „Țăranii nu dădeau prea mulți bani pe el, mai ales că, odată, Marin Preda, mergând pe ulița satului şi gândindu-se la ale lui, n-a fost atent şi a dat peste un stâlp de telegraf. Lumea l-a văzut şi i-a şi pus eticheta imediat : «Care, bă? ?la care merge de dă cu capu-n stâlpi?»” (p.71) Disprețul cu care lumea satului l-a înconjurat din copilărie pe Marin Preda nu a dispărut şi nici nu s-a diminuat odată cu succesul său literar, pus mai mereu pe seama relațiilor câştigate între timp la Bucureşti. Însă scriitorul-personaj nu prinde contur numai prin lentila unor consăteni. Se pot număra destule revelații biografice, modul (inexplicabil, pentru silişteni) în care îşi trata femeile iubite („Femeile lui erau regine, ceea ce constituie un lucru rar în lumea falocratică de astăzi...”, mărturiseşte Aurora Cornu – p.208), afecțiunea pentru cei doi copii sau raportul dintre prozator şi lumea scriitorilor, în ambele lui sensuri. Desigur, puse cap la cap, anumite crâmpeie evocatoare nu fac decât să amplifice nedumerirea celor care aşteaptă clarificarea unor aspecte privite, ani în şir, pieziş : întâlnirea dintre scriitor şi ambasadorul sovietic, amenințările primite de la Securitate, dispariția manuscriselor păstrate la Cartea Românească sunt numai câteva dintre ele. Pe lângă acestea, prevalează un anume gust al neîmplinirii (operei), atunci când ştii că, în afară de volumul al doilea al Delirului, prozatorul dorea să scrie şi o continuare la Moromeții – o carte concentrată, de această dată, asupra destrămării satului românesc.
Despre epuizare şi destrămare vorbeşte, în schimb, Sorin Preda. În Siliştea de astăzi, au amuțit vorbele în răspăr, au dispărut şi salcâmii. Lumea moromețiană a ajuns la crepuscul. Pentru Marin Preda, fusese centrul unei vârste privilegiate şi al existenței fericite - când, vorba lui nea Gulie, „istoria nu le intra sub coaste, ca acum.” (p.90) Dintr-un spațiu matricial, Siliştea-Gumeşti a devenit un loc fără viitor. E un spațiu a cărui taină s-a epuizat, un loc căruia nu i-a rămas decât finalul. Nerăbdători, unii silişteni îl provoacă ei înşişi, luându-şi elan pentru un zbor sucit, care - în loc să caute înălțimea – se prăvăleşte în gol. Prea mulți par să-şi fi pierdut rostul şi, fără explicații, au transformat peisajul şi geografia satului într-un mormânt al sinucigaşilor. „Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în țară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se sting pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puține, mai nesigure. Din toate, a rămas o carte, Moromeții, pe care acum nepoții lor o învață la şcoală, aşa cum învață legile fizicii şi ale chimiei. / Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală.” (p.14)
Dar, chiar dacă halta finală e până la urmă de neevitat, nimic nu-i stă în cale mai mult decât recuperarea memoriei şi contactul cu arta. E ceea ce Moromeții, ultimul capitol reuşeşte să facă. Autorul ei câştigă un pariu riscant, căci riscant este să schimbi fără încetare registrele, să găseşti dozajul potrivit şi să te mişti lejer în freamătul irepetabil al viului, ducând greutatea minerală a unor reguli de montaj. Dosar biografic şi totodată roman non-ficțional al unei familii răsucite în vrej, dar şi al lui Marin Preda, cartea are de la un capăt la altul expresivitatea nealterată a prozei de calitate. În acelaşi timp, dă şi un imbold reflecției grave – pentru că locurile memoriei prilejuiesc întâlnirea cu o lume semnificativă până şi în disoluția ei.