MICROPARABOLE SCENICE

Micile povestiri lirice din Pantera sus, pe clavecin, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, ale lui Horia Gârbea, poetul, sunt aproape pilde, imprevizibile (!) în ansamblul creației sale. Parabole (prefațatorul volumului, Dan Cristea punctează clar formula poemelor) previzibile, însă, după câte lecturi de poezie şi comentarii a reuşit dinamicul autor, iubitor de „jocuri”, de, aş spune, ludice, fie şi livreşti, ale „fanților” dintr-un alt volum, deschizător la armia lui teoretică, după cum a fost comentată cartea din 2008 Trecute vieți de fanți şi de birlici: viața şi, uneori, opera personajelor, Cartea Românească.
Horia Gârbea ne aminteşte cu aceste poeme de pagina dublă din mijlocul Luceafărului, cel situat în „i-realitatea imediat/ă” postdecembristă, alăturat, cu girul ulician (!), de un Ioan Es Pop, Daniel Bănulescu, Andrei Damian ş.a., continuând să-şi compună un portret evolutiv, chiar şi la distanță de poemele dintâi. Autorul dă seamă, prin această continuitate la anii maturi foarte, de lupta sa cu timpul, cum sugerează arta poetică din poziția liminară a volumului, la început, una a relației de continuitate a creatorului, dedat la toate genurile şi formele artiste, până şi cu lirica sa, manifestată sau nemanifestată după vârstele omului, dar tot pe o scenă, a vieții şi artei împreună: „la 17 ani poezia te înspăimântă (…)/ la 48 o scoți în oraş/ şi câte alte chipuri/ câte alte vârste/ alte poveşti/ dacă mai este timp/ dacă mai este”.
Pe baza unei fabule existențiale sau de călătorie H. G., aflat pe urmele cenuşiului din Ieudul sau Pantelimonul Ioan (Es. Pop), dar şi după abstractizările neomoderne, mai puțin umblate astăzi, aduce cu volumul tuşat ca la şah, cu mutări de sensuri/piese, la titlul său, Pantera sus, pe clavecin, (de semnalat rapiditatea cu care s-a impus printre literați, îndeosebi, noua şi vivacea editură Tracus Arte), o neaşteptată exprimare alegorică. Autorul kitschului ex-pus în interiorul „crizic” al actualităților româneşti din teatrul şi proza ludică îşi dezvăluie un alter scriptural prin o poemele sale alegorice din cartea care cuprinde câteva scene lirice cu epic învăluitor, surprinzând prin tâlc, cam în felul poeților mai hermetici şi mai abstracți de felul lor, atât în primul ciclu, trecătorul din karona, cât şi în al doilea, lettres orientales, titlu care aminteşte, ca într-un „abis” mai puțin postmodern(ist), nefuncțional, adică, povestirile unei Marguerite Yourcenar. Fabula, alegoria, cum ar veni, definesc chipul poeziei lui H. G. din volumul recent.
O poemă, lecția de geografie, ca într-o demonstrație-alegorie tipică bucăților din volumul său ”comprimat”, expune, o axă a simetriei, de tip existențial, cu intersecția mimat autoreferențială şi livrescă, precum şi un vârf al parabolei unui „geograf spiritual”. Ultimul element, specific parabolei în genere, este uşor de aflat la o primă lectură, numai că în mutări de şah ale ambiguității la acest grav, aici, jucător de viață şi text/e, sensurile se închid şi se deschid totodată pentru a sugera o învățătură, un adevăr amar, apropiat prin limbaj şi compoziție de poemele „ceasului” marinsorescian dar şi de reducția cadrului bacovian (păstrând, desigur proporțiile valorice). Iată întregul text, un chip poetic pilduitor, un trup dublu oraş/ cameră- poet, cu înțeles multiplu: „oraşul are două străzi/ ele se taie la mijloc/ în unghi drept/crucea spânzuratului// eu locuiesc într-o cameră/ eu locuiesc într-o/ cameră goală// într-o cameră/cu tavanul pe pat/ cât de goală este o/ cameră făcută doar din pat/ din tavan şi din cărți// simt cum lumina zilei/ sapă în pieptul meu/ ca un vierme/ sau poate viermele/ e doar sufletul meu/ care caută să iasă către lumină// şi dacă o să intre/ lumina în mine/ ca un vierme ce o să vadă/ şi dacă viermele/ o să iasă din mine/ ce are de văzut// tavanul şi nişte cărți/ oraşul are două/ străzi// la răscruce stau eu/ viermele care va/ ieşi din mine/ încotro o s-o ia/ ce carte o să aleagă”.
În formulări aparent simple, pildele lui H. G. au trimiteri grave, activează vechi parabole sau tatonează noi învățături. Călătoria, parabola ținutului utopic, foloseşte un topos exotic, efiria, ca un ținut demn de tuşa vestitului Năneşti, însă. Non-locul este, dimpotrivă, utilizat în maniera antifrazei, fără loc devenind un rai al nedistincției, uniformizării sociale, de unde şi imperativul şi imprecația: „atunci du-te în rai/ du-te singur în rai/ du-te-n mă-ta/ pleacă imediat/ aici nu e loc/ pentru ăştia ca tine”. Citirea pe dos, însă, poate veni din alt unghi, cu schimbarea perspectivei, fireşte.
Dacă distingem în continuare fabulația poeticească a lui Horia Garbea, o altă geografie, nu întâmplător fără toponim(i)e, în poemul milioane de dimineți, mizând aparent pe un traseu familiar, devine un cronotop, o figură a spațiului şi timpului îmbinate în neclintita lor curgere-pietruire, cu umorul caragialian reuşit mai ales în teatrul autorului; mersul cotidian e o pildă a existenței ca deşertăciune: „dimineața trec pe la/ catedrala celor opt sute de sfinți/ văd porumbei ciugulind/ isteric statuia grenadierului (…) ce rost mai are să cumperi ziarul/ ce rost mai are să vezi/ fântâna cu licornă// la capătul străzii/ răsare soarele/ şi gara se înroşeşte/ ca o negustoreasă pudică// în fiecare dimineață/ aflu că dacă ar fi ea/ ultima din viața aceasta/ dincolo de calea ferată/ mă aşteaptă milioane de dimineți”.
O parabolă a creatorului clovnesc utilizează acelaşi epic în scurt, cu trimiteri la inspirația cea angelică, vezi şi ironia, aici doar supraveghetoare de games liric pe un dublu pictural, infantil orchestrat, voit naiv, bine țintit în adâncimea actului de creație: „ ascuns în bucătărie/ pictez cu acuarelele/ fiului meu/ ceaşca albă de clovn (…) modelele acestea simple/ sunt pentru mine/ foarte greu de trecut pe hârtie// mă chinui să întind culoarea (…) ridic pensula cu două mâini/ lovesc cu ea ca la tenis// de-afară prin geam/ mă privesc înfrigurați/ sute de îngeri care vor/ să mă fluiere dacă voi/ pierde şi mingea aceasta”.
Primul ciclu este alcătuit din asemenea poeme epice, mereu scenice, jucate alegoric, cu cheie. O tipologie a pildelor ar putea fi creionată deja în acest volum dar cred că vor exista şi alte urmări, editoriale. Seducător rămâne poemul trecătorul din karona, parabola unui mântuitor, cel urmat fără ştiință de cetățenii atraşi de „zdrențăros”, un alt „amic” de tipul existențialistului Ioan Es Pop.
Cu lettres orientales compoziția poemelor e tot aceea parabolică, dar cu marcante toposuri ale ororii, de la Susha la Guba, dispărute dar mărturisitoare, încă. Elegiile au un cutremur anume, locurile sunt purtate în suflet de călătorul prin primitivismul umanității, rezoneur al unei învățături grave. Oasele de la Guba conțin, pe o mică poveste/ notă de călătorie, un mesaj umanitar, adevărat testament al implicării: „…acolo/ sunt sute de țeste şi de oase/ ale unor oameni care/ în loc să doarmă liniştiți/ somnul lor cel veşnic/ veghează şi ne privesc/ de dincolo de moartea lor cumplită/ din oasele lor amestecate/ şi lipite cu pământ/ ca o uriaşă baclava de lut/ se ridică un strigăt pe care şi eu l-am auzit/ pe care vreau să îl strig mai departe/ ca să audă toți/ ceilalți oameni// cine a auzit o clipă acel strigăt/ n-o să mai poată dormi niciodată”. Tortura trecutului (omor) asediază spiritul viu, mai viu în formula sa pilduitoare, de fapt. Umorul cu poantă e tuşat şi aici, parcă într-un absurd de „melc” din primele poeme ale nu întâmplătorului sudic Marin Sorescu în lacul de vest: „în mijlocul lacului/ este o insulă/ în mijlocul insulei/ este un lac (…) dar dacă în mijlocul/ lacului mic/ ar fi o insulă/şi în mijlocul ei/ un lac foarte mic/pe el tot flori de lotus/ ar creşte// sau poate nu”. În acest ciclu notele de subsol trimit la o realitate anume, dar poemul o trezeşte încă o dată momentul trecutului de tortură la care s-a dedat umanitatea. Astfel, cum sună şi nota de jos a paginii, „monumentul din Baku în memoria victimelor masacrului de la Hogealî” (1992) reprezentând o femeie care duce pe brațe trupul unui copil” e plasat şi retrăit cu angoasă tocmai într-un „acasă”/ loc ființial, unde imaginea ororii intră să tulbure o altă relație, a tatălui cu fiul: „ …număr respirațiile/fiului meu/ mă încurc totdeauna/ la şaisprezece// foarte departe de/ ziuă foarte departe/ e o femeie din piatră/ cu un copil în brațe// departe/ o femeie cu ochii mari/ din piatră îmi scrie iarăşi/ viața şi nimeni/ n-o să mă recunoască/ din cuvintele ei”.
Horia Gârbea îşi măreşte aria sa literară cu acest volum concentrat de poeme, iar tonul grav dă, ca şi în cea mai bună proză din Fratele mai deştept al lui Kalalaşnikov, o altă dimensiune profilului său artistic, o altă cătare la un portret mereu mişcat, încă viu în lărgimea abordărilor sale literare.