Cronica traducerilor
Rodica Grigore
JOCUL DE CRICHET ŞI VISUL AMERICAN
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
O carte având ca temă centrală jocul de crichet şi care, pe deasupra, şi-ar propune să prezinte şi un tablou cât mai complet al lumii contemporane (americane şi nu numai) de după atacurile de la 11 septembrie 2001 ar putea să pară o întreprindere riscantă (sau foarte probabil sortită eşecului). Şi nu doar să pară, ci chiar să fie astfel. Nu însă şi pentru Joseph O’Neill, autorul romanului Netherland (apărut în anul 2008, primit cu aprecieri dintre cele mai călduroase din partea criticii şi încununat cu prestigiosul PEN / Faulkner Award în 2009 şi publicat nu de mult şi în româneşte, în tălmăcirea inspirată a lui Carmen Botoşaru). Acest autor nu numai că demonstrează amibiția de a aduce laolaltă aspecte sociale ori culturale aparent incompatibile, dar certifică şi un talent scriitoricesc remarcabil. Fără îndoială, au existat, în ultima vreme, şi alte tentative de a aborda probleme dintre cele mai stringente ale anilor care au urmat atacurilor teroriste ce au distrus Turnurile Gemene, iar acestea au fost concretizate, în literatură, fie la modul sentimental, dacă avem în vedere romanul lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close, fie la cel extrem (chiar exagerat!) de elaborat, tinzând, pe alocuri, spre un pur experiment narativ, dacă ne gândim la Falling Man, al lui Don DeLillo. Joseph O’Neill, mergând, până la un punct, pe linia lui Ian McEwan din Sâmbătă, aduce, însă, în fața cititorilor, altceva. Nu neapărat un roman care să se pretindă a fi deținătorul adevărurilor unice despre „noua epocă postapocaliptică”, ci o carte scrisă excelent de la un capăt la altul, cu nerv şi cu inteligență, dar demonstrând, deopotrivă, capacitatea autorului de a combina, atunci când e nevoie, o doză de lirism cu una de ironie muşcătoare. În plus, Netherland este, în egală măsură, un roman cu adevărat convingător al marelui oraş, surprinzând perfect viața la New York, dar ştiind şi cum să abordeze existența londoneză şi călătoriile transatlantice. Căci, la un prim nivel, avem de-a face cu povestea destrămării mariajului lui Hans van den Broek şi al lui Rachel – dar şi cu ulterioara refacere a acestuia chiar din cioburile rămase în urma unei dureroase despărțiri care a urmat catastrofei de la 11 septembrie. Citit, însă, cu atenție, Netherland nu este nicidecum o simplă relatare a vieții de familie a unui cuplu distrus doar pentru a fi apoi reconfigurat pe altă bază, ci un roman despre consecințele pe care le are politica – americană şi nu numai – asupra existenței de zi cu zi, despre identitate şi despre modul în care, la New York sau aiurea, oamenii se raportează unii la ceilalți, despre pierderea încrederii, despre dragoste şi singurătate.
Titlul cărții, Netherland, este ales astfel pentru a răspunde mai multor lecturi, fiecare la fel de posibilă ori de îndreptățită. Pe de o parte, e o trimitere clară la țara de origine a protagonistului narator, Hans van den Broek, născut în Olanda. Dar autorul face aluzie şi la primii locuitori ai New York-ului, coloniştii olandezi, ca şi la propria sa origine, căci Joseph O’Neill însuşi s-a născut în Irlanda, a crescut în Olanda, şi-a făcut studiile în Anglia, iar actualmente trăieşte la New York... Nu întâmplător, tot el petrece lungi perioade de timp la Hotelul Chelsea, locul unde familia lui Hans, protagonistul din romanul de față va ajunge să locuiască după ce catastrofa din toamna anului 2001 determină interzicerea accesului la zona TriBeCa, unde tânărul cuplu van den Broek avea un elegant apartament. Pe de altă parte, încă de la titlu, este clar că Joseph O’Neill se situează el însuşi într-o ilustră tradiție literară, căci dacă ne amintim celebrele cuvinte ale lui Scott Fitzgerald, „străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în fața navigatorilor olandezi, ca sânul tânăr acoperit de verdeață al Lumii Noi”, ne dăm seama că, în fond, Netherland începe, simbolic, exact acolo unde se termina Marele Gatsby, fiind, la o lectură atentă, o altă expresie a visului american. Desigur, O’Neill nuanțează mult lucrurile, iar perspectiva e sensibil diferită față de aceea deschisă de F. Scott Fitzgerald, câtă vreme autorul romanului Netherland filtrează întreaga experiență – atât pe aceea a naratorului cărții, cât şi pe a sa, proprie, ca scriitor – şi se raportează la realitățile descrise ținând seama şi de excelentele construcții narative din romanele lui V. S. Naipaul. Căci, dincolo de analizarea mecanismelor infinitezimale ale destrămării mariajului lui Hans, un prosper analist financiar, şi al lui Rachel, o avocată de succes, şi mai presus de prezentarea repercusiunilor atacurilor teroriste asupra locuitorilor New Yorkului, Joseph O’Neill are în vedere, cumva într-un doar aparent plan secund al romanului său, jocul de crichet: singura consolare pe care o găseşte Hans şi unica alinare a singurătății de care suferă după ce Rachel pleacă la Londra împreună cu Jake, fiul lor. Respingând baseballul şi fotbalul şi amintindu-şi cum, în copilărie, juca crichet în Olanda şi cum în anii primei tinereți se îndeletnicea cu acelaşi sport la Londra, unde îşi făcuse studiile, Hans încearcă să-şi regăsească echilibrul interior refugiindu-se pe terenurile de crichet din metropola americană. Numai că acestea sunt foarte puține şi prost întreținute şi, în plus, sportul cu pricina, considerat o adevărată emblemă a corectitudinii şi nobleții de-a dreptul spirituale, e practicat, în Statele Unite, doar de imigranții de culoare... Astfel încât Hans ajunge să fie unicul jucător alb printre numeroşi pakistanezi, indieni, sri-lankezi şi înțelege ce înseamnă să fii negru (paradoxal, tocmai fiind alb, dar fiind unicul alb şi teribil de singur!), în Țara Făgăduinței şi a tuturor posibilităților numită America...
Mentorul său – căci, desigur, are nevoie de un mentor, câtă vreme crichetul american nu are nimic de-a face cu sportul pe care Hans îl cunoştea din copilărie – va fi Chuck Ramkissoon, originar din Trinidad, vorbăreț, nonşalant şi descurcăreț, cel care îi devine prieten în cea mai dificilă perioadă din viața sa. Înrudit structural cu Biswas din romanul lui Naipaul, A House for Mr. Biswas, Chuck se dovedeşte a fi mai puțin disperat şi mai puțin comic, dar la fel de bine construit ca personaj – şi trebuie să recunoaştem că este, la tot pasul şi în fiecare pagină, mult mai viu decât Hans va reuşi să fie vreodată, în ciuda veniturilor sale şi a poziției lui sociale privilegiate, care îi permite să plătească mii de dolari pe săptămână pentru chiria apartamentului de la Chelsea pe care îl ocupă, fără a locui în el decât câteva ore pe zi, şi acelea petrecute fără tragere de inimă între cei patru pereți, oricât de luxoşi s-ar dovedi aceştia... Lipsit de asemenea avantaje financiare, dar având un succes teribil la femei şi demonstrând curajul – Hans ar spune nesăbuința! – de a demara afaceri dintre cele mai felurite (căci deține un restaurant şi are initativa de a pune pe picioare o loterie particulară), Chuck e nu doar marele întreprinzător din Netherland, ci şi marele visător, dorindu-şi nici mai mult, nici mai puțin decât să edifice un uriaş teren de crichet în Brooklyn.
Crichetul devine, evident, mai mult decât un simplu sport ori o activitate recreativă a oamenilor modeşti şi de culoare din jurul New Yorkului, transformându-se, pe parcursul acestei cărți, în noua întruchipare a însuşi visului american, câtă vreme jucătorii de crichet au tendința de a-şi imagina, de a-şi reprezenta sau de a visa America din punctul de vedere al regulilor jocului pe care-l iubesc atât de mult. Ia naştere, astfel, un soi de neaşteptată comunitate extrem de eterogenă, legându-i pe jucătorii pasionați într-un mod mult mai profund decât vreo altă activitate ar fi putut-o face. Fără îndoială, Chuck e înrudit îndeaproape şi cu un alt celebru personaj al literaturii americane, Tamkin (dovadă că O’Neill a citit cu mare atenție şi romanul lui Saul Bellow, Seize the Day!), chiar fără a avea şarmul permanent al aceluia, dar demonstrând, la tot pasul, o vivacitate uimitoare, precum şi rara capacitate de a o lua mereu de la capăt cu acelaşi molipsitor entuziasm. Tocmai de aceea, sfârşitul tragic de care are parte e o adevărată lovitură pentru Hans, care află trista veste a morții lui Chuck atunci când e deja la Londra, pe drumul împăcării definitive cu Rachel. Asasinat într-o zonă rău famată din New York, Chuck rămâne, însă, extrem de viu pentru mai tânărul său prieten olandez-londonez, dovadă că, incapabil să-şi reprezinte metropola americană fără Chuck, acesta va căuta pe Google Earth vechiul teren de crichet amenajat de întreprinzătorul pasionat de sport. Însă acolo nu mai e, în momentul în care Hans, aflat la Londra, se uita pe ecranul laptopului, decât un teren viran, aflat într-o evidentă stare de degradare. Dovadă, pentru cititorii atenți la detalii, că Ramkisoon, atât de fascinat de marile valori americane, nu a fost niciodată capabil, în ciuda spiritului său de observație, să înțeleagă că dincolo de strălucirea lumii de peste Ocean e întotdeauna posibil să găseşti şi o înspăimântătoare inimă a întunericului. Căci, apreciindu-i energia doar pentru a se folosi de ea, lumea americană albă şi bine situată nu a avut niciodată vreme să dea prea mare importanță marelui vis – fie el şi unul veritabil şi, desigur, american – al unui imigrant de culoare. În fond, după cum Chuck însuşi spune nu o dată, „există o limită până la care merge înțelegerea americanilor. Iar limita aceea e crichetul.”
Joseph O’Neill, Netherland.
Traducere ?i note de Carmen Botoşaru, Bucureşti, Editura Leda, 2010
Titlul cărții, Netherland, este ales astfel pentru a răspunde mai multor lecturi, fiecare la fel de posibilă ori de îndreptățită. Pe de o parte, e o trimitere clară la țara de origine a protagonistului narator, Hans van den Broek, născut în Olanda. Dar autorul face aluzie şi la primii locuitori ai New York-ului, coloniştii olandezi, ca şi la propria sa origine, căci Joseph O’Neill însuşi s-a născut în Irlanda, a crescut în Olanda, şi-a făcut studiile în Anglia, iar actualmente trăieşte la New York... Nu întâmplător, tot el petrece lungi perioade de timp la Hotelul Chelsea, locul unde familia lui Hans, protagonistul din romanul de față va ajunge să locuiască după ce catastrofa din toamna anului 2001 determină interzicerea accesului la zona TriBeCa, unde tânărul cuplu van den Broek avea un elegant apartament. Pe de altă parte, încă de la titlu, este clar că Joseph O’Neill se situează el însuşi într-o ilustră tradiție literară, căci dacă ne amintim celebrele cuvinte ale lui Scott Fitzgerald, „străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în fața navigatorilor olandezi, ca sânul tânăr acoperit de verdeață al Lumii Noi”, ne dăm seama că, în fond, Netherland începe, simbolic, exact acolo unde se termina Marele Gatsby, fiind, la o lectură atentă, o altă expresie a visului american. Desigur, O’Neill nuanțează mult lucrurile, iar perspectiva e sensibil diferită față de aceea deschisă de F. Scott Fitzgerald, câtă vreme autorul romanului Netherland filtrează întreaga experiență – atât pe aceea a naratorului cărții, cât şi pe a sa, proprie, ca scriitor – şi se raportează la realitățile descrise ținând seama şi de excelentele construcții narative din romanele lui V. S. Naipaul. Căci, dincolo de analizarea mecanismelor infinitezimale ale destrămării mariajului lui Hans, un prosper analist financiar, şi al lui Rachel, o avocată de succes, şi mai presus de prezentarea repercusiunilor atacurilor teroriste asupra locuitorilor New Yorkului, Joseph O’Neill are în vedere, cumva într-un doar aparent plan secund al romanului său, jocul de crichet: singura consolare pe care o găseşte Hans şi unica alinare a singurătății de care suferă după ce Rachel pleacă la Londra împreună cu Jake, fiul lor. Respingând baseballul şi fotbalul şi amintindu-şi cum, în copilărie, juca crichet în Olanda şi cum în anii primei tinereți se îndeletnicea cu acelaşi sport la Londra, unde îşi făcuse studiile, Hans încearcă să-şi regăsească echilibrul interior refugiindu-se pe terenurile de crichet din metropola americană. Numai că acestea sunt foarte puține şi prost întreținute şi, în plus, sportul cu pricina, considerat o adevărată emblemă a corectitudinii şi nobleții de-a dreptul spirituale, e practicat, în Statele Unite, doar de imigranții de culoare... Astfel încât Hans ajunge să fie unicul jucător alb printre numeroşi pakistanezi, indieni, sri-lankezi şi înțelege ce înseamnă să fii negru (paradoxal, tocmai fiind alb, dar fiind unicul alb şi teribil de singur!), în Țara Făgăduinței şi a tuturor posibilităților numită America...
Mentorul său – căci, desigur, are nevoie de un mentor, câtă vreme crichetul american nu are nimic de-a face cu sportul pe care Hans îl cunoştea din copilărie – va fi Chuck Ramkissoon, originar din Trinidad, vorbăreț, nonşalant şi descurcăreț, cel care îi devine prieten în cea mai dificilă perioadă din viața sa. Înrudit structural cu Biswas din romanul lui Naipaul, A House for Mr. Biswas, Chuck se dovedeşte a fi mai puțin disperat şi mai puțin comic, dar la fel de bine construit ca personaj – şi trebuie să recunoaştem că este, la tot pasul şi în fiecare pagină, mult mai viu decât Hans va reuşi să fie vreodată, în ciuda veniturilor sale şi a poziției lui sociale privilegiate, care îi permite să plătească mii de dolari pe săptămână pentru chiria apartamentului de la Chelsea pe care îl ocupă, fără a locui în el decât câteva ore pe zi, şi acelea petrecute fără tragere de inimă între cei patru pereți, oricât de luxoşi s-ar dovedi aceştia... Lipsit de asemenea avantaje financiare, dar având un succes teribil la femei şi demonstrând curajul – Hans ar spune nesăbuința! – de a demara afaceri dintre cele mai felurite (căci deține un restaurant şi are initativa de a pune pe picioare o loterie particulară), Chuck e nu doar marele întreprinzător din Netherland, ci şi marele visător, dorindu-şi nici mai mult, nici mai puțin decât să edifice un uriaş teren de crichet în Brooklyn.
Crichetul devine, evident, mai mult decât un simplu sport ori o activitate recreativă a oamenilor modeşti şi de culoare din jurul New Yorkului, transformându-se, pe parcursul acestei cărți, în noua întruchipare a însuşi visului american, câtă vreme jucătorii de crichet au tendința de a-şi imagina, de a-şi reprezenta sau de a visa America din punctul de vedere al regulilor jocului pe care-l iubesc atât de mult. Ia naştere, astfel, un soi de neaşteptată comunitate extrem de eterogenă, legându-i pe jucătorii pasionați într-un mod mult mai profund decât vreo altă activitate ar fi putut-o face. Fără îndoială, Chuck e înrudit îndeaproape şi cu un alt celebru personaj al literaturii americane, Tamkin (dovadă că O’Neill a citit cu mare atenție şi romanul lui Saul Bellow, Seize the Day!), chiar fără a avea şarmul permanent al aceluia, dar demonstrând, la tot pasul, o vivacitate uimitoare, precum şi rara capacitate de a o lua mereu de la capăt cu acelaşi molipsitor entuziasm. Tocmai de aceea, sfârşitul tragic de care are parte e o adevărată lovitură pentru Hans, care află trista veste a morții lui Chuck atunci când e deja la Londra, pe drumul împăcării definitive cu Rachel. Asasinat într-o zonă rău famată din New York, Chuck rămâne, însă, extrem de viu pentru mai tânărul său prieten olandez-londonez, dovadă că, incapabil să-şi reprezinte metropola americană fără Chuck, acesta va căuta pe Google Earth vechiul teren de crichet amenajat de întreprinzătorul pasionat de sport. Însă acolo nu mai e, în momentul în care Hans, aflat la Londra, se uita pe ecranul laptopului, decât un teren viran, aflat într-o evidentă stare de degradare. Dovadă, pentru cititorii atenți la detalii, că Ramkisoon, atât de fascinat de marile valori americane, nu a fost niciodată capabil, în ciuda spiritului său de observație, să înțeleagă că dincolo de strălucirea lumii de peste Ocean e întotdeauna posibil să găseşti şi o înspăimântătoare inimă a întunericului. Căci, apreciindu-i energia doar pentru a se folosi de ea, lumea americană albă şi bine situată nu a avut niciodată vreme să dea prea mare importanță marelui vis – fie el şi unul veritabil şi, desigur, american – al unui imigrant de culoare. În fond, după cum Chuck însuşi spune nu o dată, „există o limită până la care merge înțelegerea americanilor. Iar limita aceea e crichetul.”
Joseph O’Neill, Netherland.
Traducere ?i note de Carmen Botoşaru, Bucureşti, Editura Leda, 2010