Cartea de religie
Paul Aretzu
CÂNTECELE LUI DUMNEZEU
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Alexandros Papadiamandis (1851-1911) este unul dintre cei mai prețuiți scriitori din literatura neoelenă. Opera sa întruneşte, într-un mod original, valori literare şi valori ortodoxe. S-a născut în insula Skiathos (care înseamnă în umbra Athosului), din arhipelagul Sporadelor de nord. A dus o viață mai mult retrasă, marcată de lipsuri materiale. A început studii la Facultatea de Litere din Atena, dar n-a reuşit să le finalizeze. A învățat singur limbile engleză şi franceză, s-a dedicat jurnalismului şi traducerilor. A scris romane istorice în spiritul epocii, Emigranta (1879), Negustorii națiunilor (1882), Boemiana (1884), Ucigaşa (1903), toate apărute sub formă de foiletoane în diverse publicații. Şi-a impus o viață ascetică şi filantropică, asezonată cu o boemă de profunzime, care nu e străină nebuniei întru Hristos. Comportamentul aparte şi factura operei i-au atras supranumele de călugărul de lume sau sfântul literelor. Se pare că a fost practicant al isihasmului, urmând tradiția părintelui său, preot, adept al mişcării filocalice a colivazilor, susținută în Muntele Sfânt.
Crescut în spiritul ortodoxiei şi familiarizat cu rânduielile eclesiastice, Alexandros Papadiamandis face, în 1872, un pelerinaj la Athos, unde rămâne mai multe luni. Din 1887 este protopsalt la o mică biserică din Atena, Sfântul proroc Elisei. Devine renumit pentru sensibilitatea sa neobişnuită, pentru tehnica şi cultura muzicală, pentru modul cum se confundă cu însăşi rugăciunea, pentru trăirea cu toată ființa a muzicii religioase. Ca urmare, a scris şi două lucrări imnografice. Dar, mai presus de toate, a fost convins de vocația sa de scriitor. Ca şi în alte cazuri, însă, în timpul vieții nu i s-au recunoscut meritele, nereuşind să publice nicio carte. După moarte, a fost omagiat ca părinte al nuvelei neogreceşti, a fost comparat cu mari scriitori ai lumii. A scris peste două sute de nuvele, trecând prin mai multe etape, una naturalistă, alta cu caracter social-satiric, alta de aprofundare a analizei psihologice sau de punere în valoare a calităților lirice, alta a realismului social, toate având, însă, ca background reînvierea spiritului religios al Bizanțului. El însuşi este, fără îndoială, un bizantin întârziat. Eroii lui sunt oameni simpli în care se manifestă harul, în mare măsură locuitori ai insulelor din jurul peninsulei Calcidice. Modelul său narativ nu este departe de textul hieratic al evangheliilor – izvorâtor de iubire, ori de învățătura blândă a Părinților. A fost interesat de sursa folclorică şi de formatul creştin. El înțelege în adâncime firea umană, suferindă, slabă, păcătoasă, dar în care s-a investit duh dumnezeiesc. Înțelegerea umanului în dimensiunile lui contradictorii, vegheat însă de înțelegerea binevoitoare a Creatorului şi de posibilitatea mântuirii, constituie esența scrierilor sale. Avem a face, în acest caz, cu o literatură autentică, dominată de spriritul creştin. Alexandros Papadiamandis face parte din noua şcoală ateniană, şi anume din generația de la 1880, alături de alți prozatori, Vikelas, Vizyinos, Drossinis, Argyrios Eftaliotis, Psiharis, Roidis, Nicolaos Episcopopoulos, Mihail Mitsakis, Alexandros Moraitidis, dar mai ales înnoitorul Kostis Palamas, cunoscut în primul rând ca poet. Aceştia îmbogățesc tematic şi stilistic literatura neogreacă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limpezind-o şi dându-i noi impulsuri.
Cântecele lui Dumnezeu şi alte povestiri (Editura Metafraze / Editura Sophia, Bucureşti, 2011, traducere, studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, ediție îngrijită de Laura Mândrilă) este o antologie reprezentativă din nuvelistica lui Alexandros Papadiamandis, prima în limba română, prilejuită de centenarul morții sale.
Textul eponim, publicat postum, în 1912, este, ca aproape toate celelalte zece, o poveste de Paşte. Aspectul religios al scrierilor protopsaltului nu este convențional, accentuat tematic, ci unul imanent, dedus din spiritul povestirii, ținând de natura umană profundă. Praznicul pascal este cel al concordiei familiale, participând la el şi cei apropiați, vizitiul şi fratele acestuia, copilița Toto, de numai treizeci de luni, abandonată de mama sa (o franțuzoaică, preceptor într-o casă bogată) şi copila Maria, de şapte ani, care, în timp ce, după obiceiul creştin, se cântă canoane, cu o vădită bucurie le numeşte cântece dulci. Întâmplarea îi aminteşte povestitorului de reacția altei fetițe, Kula (diminutiv de la Angheliki), copil adoptat de părinții săi de la orfelinat, care, după încheierea Miezonopticii la Paraclisul Sfântului Eliseu, îi spusese: „Tu, moş Alexandre, cânți cântecele lui Dumnezeu”. Aceasta devine nelipsită de la toate sărbătorile de peste an, ascultând cu desfătare troparele, stihirile, irmoasele minunatului protopsalt. După o perioadă de trei ani de absență din Atena, la întoarcere, află că micuța Kula era grav bolnavă. La scurt timp s-a şi prăpădit, având parte, după promisiune, de „cântecele lui Dumnezeu”, de la rânduiala înmormântării pruncilor. Simplitatea narațiunii, gingăşia ei duhovnicească, conexiunile dintre profan şi sacru amintesc de cumpătarea şi adâncimea textelor din Pateric. Papadiamandis vorbeşte mai mult prin ceea ce nu spune, prin ceea ce lasă să se deducă. Adesea, date biografice sunt introduse în narațiune, dându-i autenticitate. Sunt ironizate cu discreție moravuri ale vremii, apucături ale breslei scriitoriceşti, „cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat, nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acestor zile preastrălucite (sărbătoarea Paştelui, n.n.), să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile creştine autentice”.
În povestirea Psalt pascal, o incontestabilă capodoperă, chir-Constantos Zmarohaftis, al treilea locțiitor al primarului, îi promite părintelui Daniellos protodicheul că va veni în noaptea de Înviere să cânte ca psalt, la paraclisul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, aflat la trei ceasuri depărtare de oraş, la care nu se mai slujea de mult. Pentru a ține rânduielile, părintele şi însoțitorii săi pleacă din vreme, fac curat în curtea şi în interiorul paraclisului, pregătesc cele necesare. Gesturile, micile întâmplări sunt prezentate cu detalii pitoreşti: măturile improvizate din crengi de arbuşti aromați (preotul a făcut curat în sfântul altar şi pe sfânta masă cu o legătură din dafin, mirt şi rozmarin), pregătirea la foc de vreascuri a cafelei preotului, gustarea luată frugal sub un măslin, discuțiile duhovniceşti dintre ceata de însoțitoare (tuşa-Siraino, adevărata purtătoare a stindardului liturghiilor şi a praznicelor, tuşa-Mathino, o spăşită prefăcută, Calliopo şi Aglao, fetițele preacuviosului) şi bătrânul părinte, venirea ciobănițelor din aşezările risipite prin jur, purtând coşuri pline, împodobite cu flori şi lumânări, altele însoțite de măgăruşi, apoi, sosirea păstorilor de capre cu turmele lor pe care le-au împins pe o costişă, lângă mare, iar, la urmă, a ciobanilor îmbrăcați de sărbătoare. Scena este biblică, iar cortegiul celor veniți pare a-L căuta pe pruncul Iisus. Odată cu înserarea, s-a instalat şi o oarecare nelinişte cu privire la moş-Constantos Zmarohaftis, al treilea locțiitor al primarului, care nu mai apărea. Scriitorul urmăreşte cum, odată cu aşteptarea, creşte tensiunea celor prezenți. Se trece, astfel, de la un tablou bucolic la o stare de desperare generală, pentru că „Liturghia nu se poate săvârşi fără cel puțin un psalt sau un anagnost”. Neliniştea se transformă în inerție, ceea ce-l face pe părinte să fie descumpănit: „Voia să trimită pe vreunul dintre păstori în oraş, ca să caute să-i aducă un [psalt ca] ajutor. Dar păstorii şi oierii sforăiau întinşi între paie şi arbuşti, înveliți în mantalele lor, mulțumiți că primăvara a revenit şi că găseau umezeala pământului mai puțin răcoroasă. Şi femeile lor, lungite şi ele. Dormeau, făcându-se mai puțin auzite, în spatele sfântului altar, înfăşurate în covoraşele şi chilimurile lor, pe care le aduseseră aşternute pe samarele măgarilor. Şi femeile din oraş, aplecate peste coşurile lor, în afara uşilor bisericii, în pronaosul acoperit şi înlăuntrul grilajului de lemn, dormeau şi ele iepureşte. Numai preotul se îngrijora şi rămăsese treaz”. Tuşa-Mathino, pricepută în cele bisericeşti, se oferă să fie canonarh, adică să-i şoptească lui moş-Filippius începuturile troparelor. Când părintele intră, plin de năduf dar hotărât, în biserică, urmat de câteva evlavioase care aprind candele şi lumânări, pare că Domnul Iisus împreună cu toți sfinții zugrăviți în icoane se umplu de lumină şi de bucurie, aşteptând cu înfrigurare Învierea. Preotul sună o toacă improvizată şi toți cei adunați se trezesc, scuturându-se de somn, ca de moarte, îşi spală fețele şi aleargă în biserică. Prozatorul este un mare specialist al scenelor vizuale, picturale. După ce preotul iese din altar cu lumină, urmează slujba, după tipicul ei, pe care autorul o detaliază, dându-i dimensiuni străvechi. Iese în evidență, de la sine, poezia liturgică. Părintele încearcă, prin diferite mijloace, să depăşească impasul creat de lipsa psaltului.
În paralel, este prezentată istoria întârziatului şi îndelung aşteptatului chir-Constantos Zmarohaftis. Incidentele sale încep în momentul în care îşi dă seama că măgăruşul său, pe care îl uitase nemâncat, nu mai era capabil să facă drumul până la paraclis. Se hotărăşte să meargă pe jos. Când ajunge la mânăstirea Sfântul Haralambie, aflată în calea sa, este ispitit să facă Învierea acolo, unde avea căldură şi mâncare. Moleşit, adoarme. Se trezeşte în plină noapte, iar pe drumul anevoios cade într-o râpă. Este auzit prin minune de ciobanii de la Sfântul Ioan. Mai mult mort, ajunge la paraclis spre sfârşitul slujbei. Faptele şi modul în care povesteşte Papadiamandis dau senzația eternității. Ele surprind latura spirituală a lumii, sacrul care mocneşte în oameni. În curtea bisericii, ciobanii încep pregătirile pentru praznic.
Tematic, nuvelele sunt înrudite, ocupându-se, în general, de marile sărbători religioase, de participarea creştinilor din peninsulă şi din insule la viața eclesiastică, de interferarea timpului social cu timpul liturgic. Scriitorul ştie să creeze o societate esențială, în care existența are baze creştine, simțindu-se prezența vie a lui Dumnezeu în etosul comunității.
Paştele la țară prezintă din interior trăirea spiritului marelui praznic al Învierii: „Părintele Chiriacos a apărut în uşile altarului cântând <<Veniți de luați lumină>>. Au aprins lumânările şi au ieşit cu toții afară să asculte Învierea. Dulce şi cucernică Înviere în mijlocul pomilor înfloriți, sub adierea uşoară a tremurândelor desişuri care răspândeau o mireasmă plăcută şi a florilor albe de viță-de-vie sălbatică, <<neige odorante du printemps >>”. În paralel cu splendoarea sfintei slujbe, autorul introduce istoria particulară a preotului Chiriacos care, pe când oficia, într-un sat învecinat, Sfânta liturghie de Înviere, este înştiințat de fiul său, sosit în grabă, că, la parohia sa, preotul împreună-slujitor fura, ajutat de preoteasă, din prescuri, pe care, în mod normal, ar fi trebuit să şi le împartă. Luat pe nepregătite, părintele Chiriacos se aprinde, îşi dezbracă veşmintele sacerdotale şi, abandonând slujba, porneşte în mare grabă spre biserica sa. Autorul gradează momentele, creând efecte foarte puternice. Pe drum, îşi dă seama de păcatul de neiertat pe care este gata să-l facă şi se întoarce, spre marea mulțumire a sătenilor. Agapa de după slujba celei de-a doua Învieri are loc pe iarbă, printre ferigi şi flori, fiind acompaniată de sunete de lyră şi de cântece religioase sau laice. Iscusința lui Papadiamandis constă în observarea cu atenție a mişcării sufleteşti a fiecărui personaj. Iar viața tuturor, întreaga societate pare jalonată de nelipsitele liduri psalmodice, de „cântecele lui Dumnezeu”.
În Paşte romeic, un italian, moş-Pypis, parcurge pe jos, în fiecare an, drumul de la Atena la Pireu, „ca să facă Paştele romeic şi ca să i să desfăteze sufletul său”. Pentru nişte copii orfani, în Paşte de copil, imaginea Învierii se asociază cu cea a bunătății mamei dispărute care ştia să le poarte de grijă. În Netămâiatul, praznicul Paştelui are loc la o mânăstire veche părăsită, Sfântul Ioan, la care se adună ciobani şi păstori de capre şi unde se petrece o minune, convertirea unui om care ducea viață de sălbatic, dar despre care aflăm că fusese victima unei iubiri neîmplinite. Sfânt sărac este o hagiografie, cu întâmplări extrase din istorie, şi o legendă, totodată. Un cioban sărac observă, în timp ce-şi păştea caprele pe povârnişurile insulei pe care locuia, că o ceată de prădători se pregăteşte să atace Castrul, adică întăritura principală. Reuşeşte să anunțe străjerul, apoi, încercând să-şi salveze turma, este prins de agarenii atacatori şi ucis. Sacrificiul său este asociat Păstorului cel Bun. Pământul unde i s-a vărsat sângele a rămas roşu şi înmiresmat. Fără cununii este portretul unei femei sărmane, care trăia cu un bărbat, fără cununie şi nu avea copii şi care „Doar în după-amiaza zilei de Paşti, la slujba Vecerniei iubirii, pe ascuns şi cu teamă se furişa în biserică să asculte <<Ziua învierii>>, dimpreună cu slujnicele şi doicile”. Iar autorul este convins că Domnul o va mântui. O parabolă este Nepsalmodiat, în care un blasfemiator este luat, împreună cu ambarcațiunea pe care se afla, de o furtună şi înecat în mare.
Povestirile lui Alexandros Papadiamandis, memorabile, au un amestec aparte de realism şi de poezie, fiind încărcate cu o profundă înțelegere duhovnicească. Narațiunea este întotdeauna captivantă, cu descrieri de o mare frumusețe picturală, evidențiind, prin structură şi prin ritm, predispoziția pentru muzică. S-ar putea spune că întâlnim într-o astfel de proză chiar virtuți ale melozilor, constând în viziunea eclesiastică a lumii, sub forma unor rânduieli şi armonii divine, în omagierea miresmei sufletului care nu se lasă pierdută în zadar, în evocarea simplității, curățeniei, îndumnezeirii. Aproape toate textele gravitează în jurul nucleului de foc al Sfântului Paşte, conținând semințe ale Învierii.
Crescut în spiritul ortodoxiei şi familiarizat cu rânduielile eclesiastice, Alexandros Papadiamandis face, în 1872, un pelerinaj la Athos, unde rămâne mai multe luni. Din 1887 este protopsalt la o mică biserică din Atena, Sfântul proroc Elisei. Devine renumit pentru sensibilitatea sa neobişnuită, pentru tehnica şi cultura muzicală, pentru modul cum se confundă cu însăşi rugăciunea, pentru trăirea cu toată ființa a muzicii religioase. Ca urmare, a scris şi două lucrări imnografice. Dar, mai presus de toate, a fost convins de vocația sa de scriitor. Ca şi în alte cazuri, însă, în timpul vieții nu i s-au recunoscut meritele, nereuşind să publice nicio carte. După moarte, a fost omagiat ca părinte al nuvelei neogreceşti, a fost comparat cu mari scriitori ai lumii. A scris peste două sute de nuvele, trecând prin mai multe etape, una naturalistă, alta cu caracter social-satiric, alta de aprofundare a analizei psihologice sau de punere în valoare a calităților lirice, alta a realismului social, toate având, însă, ca background reînvierea spiritului religios al Bizanțului. El însuşi este, fără îndoială, un bizantin întârziat. Eroii lui sunt oameni simpli în care se manifestă harul, în mare măsură locuitori ai insulelor din jurul peninsulei Calcidice. Modelul său narativ nu este departe de textul hieratic al evangheliilor – izvorâtor de iubire, ori de învățătura blândă a Părinților. A fost interesat de sursa folclorică şi de formatul creştin. El înțelege în adâncime firea umană, suferindă, slabă, păcătoasă, dar în care s-a investit duh dumnezeiesc. Înțelegerea umanului în dimensiunile lui contradictorii, vegheat însă de înțelegerea binevoitoare a Creatorului şi de posibilitatea mântuirii, constituie esența scrierilor sale. Avem a face, în acest caz, cu o literatură autentică, dominată de spriritul creştin. Alexandros Papadiamandis face parte din noua şcoală ateniană, şi anume din generația de la 1880, alături de alți prozatori, Vikelas, Vizyinos, Drossinis, Argyrios Eftaliotis, Psiharis, Roidis, Nicolaos Episcopopoulos, Mihail Mitsakis, Alexandros Moraitidis, dar mai ales înnoitorul Kostis Palamas, cunoscut în primul rând ca poet. Aceştia îmbogățesc tematic şi stilistic literatura neogreacă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limpezind-o şi dându-i noi impulsuri.
Cântecele lui Dumnezeu şi alte povestiri (Editura Metafraze / Editura Sophia, Bucureşti, 2011, traducere, studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, ediție îngrijită de Laura Mândrilă) este o antologie reprezentativă din nuvelistica lui Alexandros Papadiamandis, prima în limba română, prilejuită de centenarul morții sale.
Textul eponim, publicat postum, în 1912, este, ca aproape toate celelalte zece, o poveste de Paşte. Aspectul religios al scrierilor protopsaltului nu este convențional, accentuat tematic, ci unul imanent, dedus din spiritul povestirii, ținând de natura umană profundă. Praznicul pascal este cel al concordiei familiale, participând la el şi cei apropiați, vizitiul şi fratele acestuia, copilița Toto, de numai treizeci de luni, abandonată de mama sa (o franțuzoaică, preceptor într-o casă bogată) şi copila Maria, de şapte ani, care, în timp ce, după obiceiul creştin, se cântă canoane, cu o vădită bucurie le numeşte cântece dulci. Întâmplarea îi aminteşte povestitorului de reacția altei fetițe, Kula (diminutiv de la Angheliki), copil adoptat de părinții săi de la orfelinat, care, după încheierea Miezonopticii la Paraclisul Sfântului Eliseu, îi spusese: „Tu, moş Alexandre, cânți cântecele lui Dumnezeu”. Aceasta devine nelipsită de la toate sărbătorile de peste an, ascultând cu desfătare troparele, stihirile, irmoasele minunatului protopsalt. După o perioadă de trei ani de absență din Atena, la întoarcere, află că micuța Kula era grav bolnavă. La scurt timp s-a şi prăpădit, având parte, după promisiune, de „cântecele lui Dumnezeu”, de la rânduiala înmormântării pruncilor. Simplitatea narațiunii, gingăşia ei duhovnicească, conexiunile dintre profan şi sacru amintesc de cumpătarea şi adâncimea textelor din Pateric. Papadiamandis vorbeşte mai mult prin ceea ce nu spune, prin ceea ce lasă să se deducă. Adesea, date biografice sunt introduse în narațiune, dându-i autenticitate. Sunt ironizate cu discreție moravuri ale vremii, apucături ale breslei scriitoriceşti, „cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat, nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acestor zile preastrălucite (sărbătoarea Paştelui, n.n.), să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile creştine autentice”.
În povestirea Psalt pascal, o incontestabilă capodoperă, chir-Constantos Zmarohaftis, al treilea locțiitor al primarului, îi promite părintelui Daniellos protodicheul că va veni în noaptea de Înviere să cânte ca psalt, la paraclisul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, aflat la trei ceasuri depărtare de oraş, la care nu se mai slujea de mult. Pentru a ține rânduielile, părintele şi însoțitorii săi pleacă din vreme, fac curat în curtea şi în interiorul paraclisului, pregătesc cele necesare. Gesturile, micile întâmplări sunt prezentate cu detalii pitoreşti: măturile improvizate din crengi de arbuşti aromați (preotul a făcut curat în sfântul altar şi pe sfânta masă cu o legătură din dafin, mirt şi rozmarin), pregătirea la foc de vreascuri a cafelei preotului, gustarea luată frugal sub un măslin, discuțiile duhovniceşti dintre ceata de însoțitoare (tuşa-Siraino, adevărata purtătoare a stindardului liturghiilor şi a praznicelor, tuşa-Mathino, o spăşită prefăcută, Calliopo şi Aglao, fetițele preacuviosului) şi bătrânul părinte, venirea ciobănițelor din aşezările risipite prin jur, purtând coşuri pline, împodobite cu flori şi lumânări, altele însoțite de măgăruşi, apoi, sosirea păstorilor de capre cu turmele lor pe care le-au împins pe o costişă, lângă mare, iar, la urmă, a ciobanilor îmbrăcați de sărbătoare. Scena este biblică, iar cortegiul celor veniți pare a-L căuta pe pruncul Iisus. Odată cu înserarea, s-a instalat şi o oarecare nelinişte cu privire la moş-Constantos Zmarohaftis, al treilea locțiitor al primarului, care nu mai apărea. Scriitorul urmăreşte cum, odată cu aşteptarea, creşte tensiunea celor prezenți. Se trece, astfel, de la un tablou bucolic la o stare de desperare generală, pentru că „Liturghia nu se poate săvârşi fără cel puțin un psalt sau un anagnost”. Neliniştea se transformă în inerție, ceea ce-l face pe părinte să fie descumpănit: „Voia să trimită pe vreunul dintre păstori în oraş, ca să caute să-i aducă un [psalt ca] ajutor. Dar păstorii şi oierii sforăiau întinşi între paie şi arbuşti, înveliți în mantalele lor, mulțumiți că primăvara a revenit şi că găseau umezeala pământului mai puțin răcoroasă. Şi femeile lor, lungite şi ele. Dormeau, făcându-se mai puțin auzite, în spatele sfântului altar, înfăşurate în covoraşele şi chilimurile lor, pe care le aduseseră aşternute pe samarele măgarilor. Şi femeile din oraş, aplecate peste coşurile lor, în afara uşilor bisericii, în pronaosul acoperit şi înlăuntrul grilajului de lemn, dormeau şi ele iepureşte. Numai preotul se îngrijora şi rămăsese treaz”. Tuşa-Mathino, pricepută în cele bisericeşti, se oferă să fie canonarh, adică să-i şoptească lui moş-Filippius începuturile troparelor. Când părintele intră, plin de năduf dar hotărât, în biserică, urmat de câteva evlavioase care aprind candele şi lumânări, pare că Domnul Iisus împreună cu toți sfinții zugrăviți în icoane se umplu de lumină şi de bucurie, aşteptând cu înfrigurare Învierea. Preotul sună o toacă improvizată şi toți cei adunați se trezesc, scuturându-se de somn, ca de moarte, îşi spală fețele şi aleargă în biserică. Prozatorul este un mare specialist al scenelor vizuale, picturale. După ce preotul iese din altar cu lumină, urmează slujba, după tipicul ei, pe care autorul o detaliază, dându-i dimensiuni străvechi. Iese în evidență, de la sine, poezia liturgică. Părintele încearcă, prin diferite mijloace, să depăşească impasul creat de lipsa psaltului.
În paralel, este prezentată istoria întârziatului şi îndelung aşteptatului chir-Constantos Zmarohaftis. Incidentele sale încep în momentul în care îşi dă seama că măgăruşul său, pe care îl uitase nemâncat, nu mai era capabil să facă drumul până la paraclis. Se hotărăşte să meargă pe jos. Când ajunge la mânăstirea Sfântul Haralambie, aflată în calea sa, este ispitit să facă Învierea acolo, unde avea căldură şi mâncare. Moleşit, adoarme. Se trezeşte în plină noapte, iar pe drumul anevoios cade într-o râpă. Este auzit prin minune de ciobanii de la Sfântul Ioan. Mai mult mort, ajunge la paraclis spre sfârşitul slujbei. Faptele şi modul în care povesteşte Papadiamandis dau senzația eternității. Ele surprind latura spirituală a lumii, sacrul care mocneşte în oameni. În curtea bisericii, ciobanii încep pregătirile pentru praznic.
Tematic, nuvelele sunt înrudite, ocupându-se, în general, de marile sărbători religioase, de participarea creştinilor din peninsulă şi din insule la viața eclesiastică, de interferarea timpului social cu timpul liturgic. Scriitorul ştie să creeze o societate esențială, în care existența are baze creştine, simțindu-se prezența vie a lui Dumnezeu în etosul comunității.
Paştele la țară prezintă din interior trăirea spiritului marelui praznic al Învierii: „Părintele Chiriacos a apărut în uşile altarului cântând <<Veniți de luați lumină>>. Au aprins lumânările şi au ieşit cu toții afară să asculte Învierea. Dulce şi cucernică Înviere în mijlocul pomilor înfloriți, sub adierea uşoară a tremurândelor desişuri care răspândeau o mireasmă plăcută şi a florilor albe de viță-de-vie sălbatică, <<neige odorante du printemps >>”. În paralel cu splendoarea sfintei slujbe, autorul introduce istoria particulară a preotului Chiriacos care, pe când oficia, într-un sat învecinat, Sfânta liturghie de Înviere, este înştiințat de fiul său, sosit în grabă, că, la parohia sa, preotul împreună-slujitor fura, ajutat de preoteasă, din prescuri, pe care, în mod normal, ar fi trebuit să şi le împartă. Luat pe nepregătite, părintele Chiriacos se aprinde, îşi dezbracă veşmintele sacerdotale şi, abandonând slujba, porneşte în mare grabă spre biserica sa. Autorul gradează momentele, creând efecte foarte puternice. Pe drum, îşi dă seama de păcatul de neiertat pe care este gata să-l facă şi se întoarce, spre marea mulțumire a sătenilor. Agapa de după slujba celei de-a doua Învieri are loc pe iarbă, printre ferigi şi flori, fiind acompaniată de sunete de lyră şi de cântece religioase sau laice. Iscusința lui Papadiamandis constă în observarea cu atenție a mişcării sufleteşti a fiecărui personaj. Iar viața tuturor, întreaga societate pare jalonată de nelipsitele liduri psalmodice, de „cântecele lui Dumnezeu”.
În Paşte romeic, un italian, moş-Pypis, parcurge pe jos, în fiecare an, drumul de la Atena la Pireu, „ca să facă Paştele romeic şi ca să i să desfăteze sufletul său”. Pentru nişte copii orfani, în Paşte de copil, imaginea Învierii se asociază cu cea a bunătății mamei dispărute care ştia să le poarte de grijă. În Netămâiatul, praznicul Paştelui are loc la o mânăstire veche părăsită, Sfântul Ioan, la care se adună ciobani şi păstori de capre şi unde se petrece o minune, convertirea unui om care ducea viață de sălbatic, dar despre care aflăm că fusese victima unei iubiri neîmplinite. Sfânt sărac este o hagiografie, cu întâmplări extrase din istorie, şi o legendă, totodată. Un cioban sărac observă, în timp ce-şi păştea caprele pe povârnişurile insulei pe care locuia, că o ceată de prădători se pregăteşte să atace Castrul, adică întăritura principală. Reuşeşte să anunțe străjerul, apoi, încercând să-şi salveze turma, este prins de agarenii atacatori şi ucis. Sacrificiul său este asociat Păstorului cel Bun. Pământul unde i s-a vărsat sângele a rămas roşu şi înmiresmat. Fără cununii este portretul unei femei sărmane, care trăia cu un bărbat, fără cununie şi nu avea copii şi care „Doar în după-amiaza zilei de Paşti, la slujba Vecerniei iubirii, pe ascuns şi cu teamă se furişa în biserică să asculte <<Ziua învierii>>, dimpreună cu slujnicele şi doicile”. Iar autorul este convins că Domnul o va mântui. O parabolă este Nepsalmodiat, în care un blasfemiator este luat, împreună cu ambarcațiunea pe care se afla, de o furtună şi înecat în mare.
Povestirile lui Alexandros Papadiamandis, memorabile, au un amestec aparte de realism şi de poezie, fiind încărcate cu o profundă înțelegere duhovnicească. Narațiunea este întotdeauna captivantă, cu descrieri de o mare frumusețe picturală, evidențiind, prin structură şi prin ritm, predispoziția pentru muzică. S-ar putea spune că întâlnim într-o astfel de proză chiar virtuți ale melozilor, constând în viziunea eclesiastică a lumii, sub forma unor rânduieli şi armonii divine, în omagierea miresmei sufletului care nu se lasă pierdută în zadar, în evocarea simplității, curățeniei, îndumnezeirii. Aproape toate textele gravitează în jurul nucleului de foc al Sfântului Paşte, conținând semințe ale Învierii.