ALBUM DE ARTĂ (II)

În timp ce vremea de afară se schimbă – iată, deja se pârguie a toamnă – iar vremurile mărunțesc fin orice vis de rezistență, masacrând contururile fiecărei reverii, cronicartul stă aburcat pe coastele imprudenței atemporale şi încearcă să restaureze, pe propriul său risc, albumul personal în care se înşiră artiştii niciodată ruinați de cuvinte.
Aşa cum spuneam în prima parte a demersului, albumul nostru n-are coperți, este legat doar între aripi părelnice de înger care ne-au mângâiat uneori fruntea, îmbiindu-ne privirea la frumusețea ieşită din comun. Fotografiile ce-l alcătuiesc nu sunt decât efleurări delicate şi respectuoase ale subiectului. Nişte extracte de tangențiană(sic!). Simple schițe în care, cine are viziune, să fie sănătos! poate ghici numaidecât romanul sumarisit. Fotograme minimale din care, cu ceva socotință, se poate deduce întregul film. Sinecdoca Salvării Naționale: (p)ars pro toto. Isnafilor extazului şi profesioniştilor plezirismului – lor şi numai lor – le revine îndatorirea de a transforma gâfâiala cronotopă într-o uriaşă respirație epică. Însă experimentul are loc pe propria moşie a visării. Marginile ei nu se zăresc, dar un lucru e limpede: e a noastră. Ne aparține.
Sigur, este posibil ca memoria colectivă să fie precum „valiza” lui Walter Prévost, adică să punem în ea numai lucruri care nu servesc la nimic. De aceea, matricea acestor fulgurații e unică: fragmente de strădanii rămase aşa, modeste cioburi de lumină. Ele nu vor ajunge niciodată gâlgâitoare epopei academistice, visate doar de nemuritorii de serviciu, topite-n tomuri ce se lăfăie concupiscente în biblioteci emfatice.
Ele rămân aşa cum am spus: firimituri de la un festin ce nu va avea loc niciodată.

VIRGILIU PARGHEL – De reglare de conturi (Galeria Ana)

N-am întâlnit în viața mea un om mai lacom după fericire ca Virgiliu Parghel. Sfios şi neîntemeiat ca o codană din Suceava sa natală, acest copil mare, cu barbă înspicată-n roşu (să vă uitați la toate autoportretele lui, sunt parcă oglinzi cuprinse de flăcări!) ascunde în el un abis al energiei ce nu se poate echilibra decât cu fericire. Fiindcă trăieşte din conflict. Din pricini de cumsecădenie, are tot timpul câte o altercație cu destinul, iar victoria (deoarece gâlceava cu sinele e doar un pretext!) şi-o sărbătoreşte de fiecare dată cu mare alai interior, adică tăbărând cu toate puterile asupra unei pânze. Orice moment de viață este pentru el promisiunea unei mostre de iubire, ca o sticluță ce conține filtrul magic: ludicul pofticios. Din care îşi instilează în suflet, picătură cu picătură, dragostea. Fără ea, nu are trai cu nimeni şi cu nimic. În absența ei, poate fi atins de sklerocardio (împietrirea inimii). Tablourile sale sunt clipe de extaz cu procură, în care ochiul sensibil al artistului Parghel izbăveşte durerea, singurătatea şi tristețea omului Parghel. L-am văzut de câteva ori aproape înecat în mocirla mohorelii, nu mult însă, căci, la un moment dat, aidoma unui cal care, dintr-o năzărire, îşi scutură coama ca şi cum atunci s-ar naşte mânz, odată şi-a dat capul pe spate şi a pornit vijelios a se încleşta cu şevaletul. Ca într-o bătălie între două forțe urieşeşti. De aceea, sunetul pânzelor sale este atât de simfonic. Aşa cum tresari la acordurile bineştiute din partea a doua din „A Cincea” şi îți încordezi auzul spre a sesiza şi cele mai filigranate armonii tocmai ale celui înspăimântat de surzenie, tot astfel îți scotoceşti pe dinăuntru nervul optic, ca un orbete vizuina, spre a auzi mesajele lui Parghel. Trebuie să-ți împăienjeneşti singur privirea, să filtrezi lumea şi să sufoci lumina, ca să aduni nuanțele a tot ceea ce construieşte. Fie o poveste cu tâlc scoasă din zăcămintele de epos ale spiritului originar (cum este acea formidabilă „Casă a lui Lepădatu”, care nu respectă nicio regulă a firii, n-are nicio linie normală, nu se subordonează niciunei invariante semiotice şi nu poate fi văzută niciodată în regim de rectangularitate; este o casă bizară şi uriaşă ca un tărâm; o geografie strâmbă, care se surpă, se duce la vale; un habitat iscodit, în care umbra lui Dănilă Prepeleac o îmbrobodeşte pe cea a lui Ivan Turbincă; e veşnicia hâtră, pururea cu dosu’-n sus şi susu’-n jos!). Fie un recent fabulos şi straniu autoportret cu păpuşi (a dat în mintea nepoților pe care-i are mereu în preajma sa de suflet...şi pentru ei cutreieră iarmarocurile, spre a descoperi cele mai zănatece aschimodii de cârpă, ca să le picteze!). Fie o serie de marine sublime şi nervoase, în care spaimele nu se lasă deloc duse-n larg de lotcile părăginite. Fie un halucinant ciclu închinat Căii Buzeşti, surprinsă sur le vif (adică pe moarte!), dar care astăzi nu mai există. Fie...Fie...Fie...Indiferent din ce colțişor al memoriei sale țâşnesc, amintirile lui Parghel vădesc acelaşi imperialism al pastei, al culorii ce doar în aparență zbiară că e obstrucționată; altminteri, ea continuă să consume la micron spațiile lăsate de izbelişte, cocoloşind cu grijă toate anxiozele stăpânului, amintite sau nu. Umberto Eco spunea că important este nu atât să ai amintiri, cât să-ți reglezi conturile cu ele. Virgiliu Parghel, la adăpostul fericirii pe care şi-o procură cu fiece respirație de culoare şi lumină, are avantajul de a şi le fi potrivit.




MARIANA GHEORGHIU – Paradisul ierburilor de leac (Muzeul Țăranului Român)

Să herborizăm în spațiul mioritic! – un îndemn uitat în adâncul zăcămintelor de incredibil ale nației, cocoşat de apăsarea clişeului generic românesc. Acela care-l înfățişează pe flăcăul național adăstând coloidal pe tăpşanul cu alean şi meditând la ce e omu’, în timp ce ține-n colțul gurii străvechiul fir de iarbă. Altminteri, nu se poate. Şi cu asta, epopeea trebilor cu clorofila s-a încheiat. Artizanatul din imaginarul nostru nu ne dă voie să fantazăm despre iarbă după cum vrea să ne biruie gândul cine ştie ce pam-pam!plezir. Cusăturile de pe tighelul mentalului colectiv ne interzic hotărât abaterile de la noimele geografiei vegetale, acolo unde „Lunca-i luncă, iarba-i verde...”. Să fie clar! Şi, totuşi, încă nu e. Pentru că mai există destule cazuri de indisciplină semantică, în cadrul unor construcții complicate de neverosimil, în care ne este arătat drumul spre Paradis, aşa cum am uitat că el poate fi. Pardosit cu brațe şi aşezări de fân. De iarbă amirosind a cer. Un astfel de acces de răzvrătire – pe care însă avem toate condițiile să credem că nu-l va putea depăşi niciodată – l-am întâlnit la Mariana Gheorghiu. Recenta expoziție de artă decorativă de la Muzeul Țăranului Român – ce adună laolaltă obiecte poetice imposibile, asamblaje şi instalații, broderii în fibre şi materii vegetale, împletituri şi toarceri măiestrite parcă dintr-un caier invizibil – reface topografia memoriei ancestrale pe care artista o poartă cu sine, ca pe o ladă de zestre. Acea candoare a privirii copilăriei continue (care, după cum mărturiseşte ea însăşi, „îmi filtrează lumea (...), mă ajută să descopăr mistere, îmi păstrează nealterată, sper, starea de uimire”) o sprijină în recompunerea universului de înțelesuri (dar şi de eresuri!) original, propriu, numai al ei. De o sacralitate deloc labilă, deoarece el se centrează atât pe simbolurile arhetipale ale gospodăriei rustice (crucea, colacul, vatra, blidul, cuibul-căuş, maiul etc.), cât şi pe modul de abordare „ferită” a viziunii: fiecare fetiş, fiecare ritual sugerat este ori înfăşurat într-un fir continuu de fibră, ca un cocon (a se vedea, de pildă, lucrarea „Hora”!), ori este prefațat la modul fizic de un cadru de haşură realizată prin desfăşurarea a mii de papiote de ață, care, finalmente, dă transparența unui văl. E aici vorba de stăpânirea la perfecție a unei tehnici deosebit de viclene a iluzoriului, a aparentului, a speciosului nemaladiv, cu care artista îşi protejează nălucile personale. Acelea care-i recalibrează ființa interioară după măsurători secrete, conform unei alte tehnologii de trai, numai de ea ştiută. Şi mai avea ceva această expoziție: o absolut aiuritoare şi de necrezut patină olfactivă. Pentru că fiecare obiect, fiecare casetă brodată, fiecare miracol poetic, fiecare năstruşnicie organică, fiecare instalație imaginată de Mariana Gheorghiu conținea fân... Da, fân! Fân cât se poate de real, în existența lui naturală, şomoioage, ghemotoace şi adunături de felurite ierburi care, toate, metabolizau năprasnic. Trăsneau prin toți porii. Terapeutic. Astfel încât sala „Irina Nicolau” părea un câmp de otavă ce ducea în Paradis.
VALTER PARASCHIVESCU – Prins şi cerşetor (Galeriile Ploieşti)

Valter Paraschivescu pare să-i spună privitorului să se lase prins în capcana invizibilă a formei care nu se-nchide niciodată. Un pariu. Cum ar veni, să se zbânțuie în proximitatea înțelesului natural al primei ochiri, cea mai comodă poziție față de ceva ce este, iar nu ceea ce ar putea fi. „Uite o alunecare de teren!...Sau un deal” – suspină liniştit, în fața a două tablouri chiar aşa intitulate, o privire bătucită ce se leagănă în hamacul înspăimântătoarei lipse de înseriere (aducându-ne aminte de personajul Titi Tulea din „Enigma Otiliei”!). Din nefericire – dar, poate că până la urmă e chiar mai bine aşa, fiindcă unde am ajunge, dacă toți am avea fibrilații la întîlnirea cu excepționalul? – observația este obositor de searbădă şi prea uricios de molâie! Pentru că, în realitate (realitatea artistului nostru), nici vorbă(sic!) de aşa ceva! Nu este o alunecare de teren, este reîncărcarea cu incandescență a unui vulcan (unul pe care, dacă vreți să mergeți mai departe cu conjecturile, şi locuim!). Apoi, nici pomeneală de un deal, ci avem de-a face cu o halcă de pământ dintr-o expoziție de mituri dintr-un abator. Şi tot aşa, mai departe, ceea ce se vede nu e o ecluză, ci pântecul deschis al unei femei în aşteptarea dragostei. Nu e o înserare în Deltă, ci un pămătuf de culoare (de trecere spre o altă lume!). Nu e, chipurile, deşertul tătarilor, ci poziția ciucit-ghemuită a aşteptării universale (de la tren, până la sfârşitul lumii!). Nu e o trecătoare, ci un Icar căzut, ale cărui aripi au devenit podețe frânte peste două prăpăstii...Şi tot aşa, putem aştepta o veşnicie, fiindcă formele acestea, altminteri îngrijorător de comune, nu se vor închide niciodată. Dintr-un motiv simplu (şi bine fac!): nu dispun de factor de coagulare. Bonus: iar noi nu suntem Titi Tulea (decât câteodată!). După aceea, Valter Paraschivescu e un cerşetor. Şi nu că n-ar avea, Doamne păzeşte! Dar, ca manager al jindului, îi place să se răsfețe în dorință („Dă-mi, Doamne, ce numai noi doi ştim!”). Lumea culorii lui dezvăluie – aşa cum observa regretatul Dan Grigorescu – „nu numai o sensibilitate esențială, atât a retinei, cât şi a lumii lăuntrice; ci şi o dorință hedonistă de a descoperi temeiurile unei bucurii adânci, adevărate”. Valter Paraschivescu are statut de solicitant al culorii celei mai nimerite şi nu te-abați mult de la cărarea platitudinii dacă zici că în fiecare tablou al său se găseşte exprimat manifestul armoniei în univers. Artistul doar cere şi i se dă. Dumnezeu n-are absolut niciun amestec în povestea asta. E izbânda supremă în cerşeală: să ştii să ceri ce trebuie, nu să iei de-a-mprostea tot ce ți se dă.

EMILIA NICULESCU – Scrinul cu şoapte (Sala Dalles)

Indiferent de anotimp, o expoziție a venerabilei pictorițe este un spectacol de gală al clasicismului. Ca o recepție fastuoasă (şi o receptare, totodată, la fel de benefică!) dată la o curte regală, în cinstea excepției ce întăreşte regula. În care tablourile ei îşi păstrează neatinse capacitatea de a stârni. De a provoca glose. Tractări în tradiție şi pertractări în inovație. Adică, exact cum îi stă bine unui artist nu numai împrietenit demult cu timpul, dar şi aflat într-o permanentă relație de calinerie cu judecata valorii (când, la 82 de ani, a cucerit Sala Dalles!). Lucrările sale au ceva din eleganța fragilului şi a năvalnicei devitalizări, ca un văl infinit de discreție (aşa cum a fost şi viața artistei!). Naturi statice (vase cu fructe, cu predilecție, ce ciudat! mere, foarte multe mere şi buchete mille fleurs). Şi peisaje. La Emilia Niculescu-Petrovici nu întâlnim decât ființări în abstract. Nu există personaje-oameni (decât în câteva lucrări din tinerețe, fireşte, datorate inevitabilelor avânturi colectiviste din acele tulburate vremuri!). Nu există construcții ample, sisteme gigantice, mega-edificii teoretice aplicate, montaje ultra-firoscoase ori panorame ideologizant-estetice. Ci doar priviri scurte, dar pătrunzătoare, furişe, dar curioase. Şi, înainte de toate, calde. Tablourile ei emană un soi de intimism adânc, generat de aproprierea afectuoasă a apropiatului. Realul plasmatic din jurul artistei este adus atât de aproape de ființa ei, de ochii ei, de sufletul ei, de dorințele ei, într-un parteneriat mai mult decât amical, încât acestuia nu-i rămâne decât să se transforme într-o timidă partitură de hedonism. Repet, timidă. Şi smerită. La fel ca în viață, unde oamenii trăiesc momente de sfielnică tăcere ce alternează cu cele în care zgomotul (din păcate, de multe ori pentru nimic!) se lăfăie cinic, tot astfel, şi în artă, opera urmează întocmai judecata de existență a autorilor ei. Umbra lor aidoma. Altfel spus, există opere ce se exprimă numai la modul turbulent până la epuizare, cu claxoane şi alămuri. Şi altele, pentru care liniştea e sinonimă cu discreția şi amândouă cu virtutea, în vreme ce doar şoapta este o cutezanță lirică. Şi cu margini, nu fără! Lucrările Emiliei Niculescu, adunate, la ultima înfățişare pentru ochiul drept al lumii sub un motto blând precum privirea şi statul artistei (apropo! rar am întâlnit o ființă care să ştie să şadă atât de blând şi de duios, în aşteptare...aşteptarea privirii!), un motto ce sună incomensurabil liric, „O poetică a intimității”, fac parte din acest univers straniu – tocmai de aceea, e din ce în ce mai rar de găsit – al jumătăților de vorbe cinstite, al pauzelor înțelepte, al intervalurilor cvasi-oculte, al demi-tăcerilor onorante, al şoaptelor inerțiale. Dacă vă veți apropia de tablourile Emiliei Niculescu-Petrovici, veți descoperi că ele nu vorbesc tare, ci îngână. Nu strigă, foşnesc. Nu verbiază, şuşotesc. Nu hăulesc, ci susură. Nu urlă, ci murmură. Muzeul ei interior este o rezervație nenaturală, dar delicată şi elegantă ca un scrin vechi, necotropit de cari (fiindcă e de esență nobilă!), în care artista a pus la păstrare, pentru vremuri ne-bune, chitite bine – ca aşternuturile brodate şi scrobite ale Bunicimii-Sale – straturi de sute şi mii de şoapte grafice, de foşnete ale culorii, de murmure ale contururilor. Alături de nenumărate tăceri şi de tot atâtea nostalgii singure. Cât să-i ajungă pentru încă o viață.