Cartea de arhitectură
Augustin Ioan
ARHITECTURA LA ROMÂNI?
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
A apărut de ceva timp primul volum dintr-o sinteză monumentală, pe care autorul – Ioan Godea, antropolog ?i fost director al Muzeului Satului din Bucure?ti – o vede ca suplinind un gol. Cel al unei, cum o nume?te dumnealui, Istorii a arhitecturii în România. Cartea se cheamă, însă, Arhitectura la români – De la obâr?ii până la Cozia: sinteze, crestomație, reconstituiri (Oradea: Primus, 2007). Armătura metodologică ?i de filosofia istoriei este însă ?ubredă în cazul dlui Godea. Dumnealui preferă să dea, dintru bun început, un număr de definiții ale termenului de arhitectură, care, însă, nu îi aparțin. Dar nu sunt nici citate de autoritate, ci provin de la Gh. Sebestyen ?i Gh. Curinschi Vorona: autori stimabili în breaslă, dar nu tocmai cei la care te gânde?ti prima oară când ai de oferit o definiție de o asemenea generalitate. Mai apoi, se întreabă de ce lipse?te o sinteză de anvergura celei pe care domnia sa o preconizează. Aici, este mult de scris. În primul rând, ele nu lipsesc: atât Grigore Ionescu, cât ?i mai sus citatul Gh. Curinschi Vorona au încercat ?i, în proporții diferite, au ?i reu?it să ofere asemenea sinteze. Este adevărat că, din 1980 ?i până acum, nu au mai apărut sinteze globale ?i de unic autor. Îmi amintesc că, la o facultate de arhitectură din Anglia, se preda un singur curs de istoria arhitecturii, care se numea De la origini la postmodernism. Ce să spui mai întâi într-un astfel de crash-course? Ce să spui, esențial, cum ne cere dl.Godea, într-o carte, care să nu exceadă, volens-nolens, domeniul propriu de competență al unui singur om, oricât va fi fiind acesta de encicloped?
Dimpotrivă, anii din urmă, nu doar la noi, au fost anii istoriilor parțiale, de epocă scurtă, de regulă modernă ?i contemporană. Amintesc aici excepționala lucrare a lui Kenneth Frampton: Modern Architecture – A critical history, care se tot aduce la zi de către autor. Sau istoria de la 1900 încoace, a lui WJR Curtis. Sunt multe. Ce au ele în comun? Con?tiința faptului că nu e cu putință să fii în acela?i timp extraordinar de competent pe verticala unui domeniu ?i pe orizontala, ca ?i infinită, a întregului domeniu. Când ne-am pus problema redactării de studii de istorie, unii dintre cei care am comis istoria arhitecturii sau încă o fac(em), ne-am limitat la Teme ale arhitecturii din România secolului al XX-lea (Bucure?ti, Ed. ICR 2005); iar câțiva dintre noi chiar ?i această schiță sumară de peisaj al unui secol au considerat-o prea vastă, prea panoramică.
Desigur, autorul ?tie prea bine că întrebarea dumisale este retorică. Într-un fel, pare să înțeleagă că o sinteză nu poate, nu mai poate fi decât operă colectivă. Deopotrivă colectivă, în sensul numărului de autori implicați, cât ?i în sensul de colectivitate a perspectivelor de instrumentar metodologic în cercetare. O ?i spune în cuvântul înainte de nici două pagini, care e mai mult o sumă de precauții, decât o declarație de intenții de cercetare. Spre pildă, ne anunță că se va baza masiv pe, citez, lucrări de specialitate semnate de autori ilu?tri (pag.5). Ne oferă o listă din care înțelegem generozitatea folosirii termenul de ilustru. Ne anunță că bibliografia este minimală din motive de spațiu tipografic (spațiu cu care, însă, se răsfață când e vorba despre reconstituiri grafice, ipotetice, dar proprii). Pentru că se citează generos, autorul î?i ia precauția să ne spună că este vorba despre o crestomație a muncilor altora decât a sa proprie ?i, de?i intențiile inițiale ni se anunțau generoase, cartea aceasta, ca ?i cele care, suntem amenințați, vor urma, este mai mult decât orice un curs de istorie care să se adreseze studenților într-ale arhitecturii de la Oradea.
Încerc să arăt cât de dificilă este o asemenea întreprindere din chiar titlul utilizat de diferiți autori. Grigore Ionescu ne nedescrie arhitectura de-a lungul veacurilor pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, indiferent de etnia, limba ?i obiceiurile celor care vor fi stat (sau doar perindat) pe teritoriul care astăzi (?i, ca entitate statală, abia de un secol ?i jumătate) poartă numele de România. În ediția din 1981, unde autorul a introdus ?i pagini dedicate perioadei comuniste, mai puțin marcate ideologic decât cele ale lui Gh. Curinschi Vorona, vedem că e vorba despre teritoriul actual al României, adică acela rămas după Tratatul de Pace de la Paris. Gh. Curinschi Vorona rămâne pe criteriul statalității. Autorul de față, care dore?te să se adauge lanțului de producători de texte sintetice despre întregul fenomen al edificării, î?i propune să scrie despre arhitectura la români. Care e criteriul, atunci? Cel etnic? Dar întrebarea este chiar aceea cu privire la obâr?iile din titlu: existau români la obâr?ii? Evident, nu. Prin urmare, este tot un criteriu geografic, camuflat într-unul etnic. Dar nostalgiile etnicității răsar de peste tot. Românii dlui Godea sunt, citez, neam vechi, mândru ?i harnic (pag.5). Probabil că sunt. Este vreunul nou, fără stimă de sine ?i lene? pe care să-l cităm în contrapartidă? Nu continuu discuția, suntem într-o evidentă ipostază reziduală de discurs naționalist de anii optzeci, de care, măcar în mediul strict academic, speram să fi scăpat.
Mai adaug doar două cuvinte la final. Multe dintre reconstituirile urmelor arheologice din carte sunt chestionabile. Asta nu înseamnă că sunt gre?ite. Dar, a?a cum chiar autorul ne-o spune, sunt ipotetice. Specializarea dânsului pe arhitectură vernaculară este evidentă. Primitivii dlui Godea, chiar ?i dacii, sunt îmbrăcați ca ?i țăranii mai dincoace de Cozia. Sau, dimpotrivă, ace?tia din urmă nu fac decât să păstreze tradițiile dace, trace, „iliace” sau ce dumnezeu vor mai fi fiind ele? Este mult de povestit despre relația dintre vernacular ?i cult, ca ?i despre măsura în care o arhitectură ie?ită din timp, deliberat, participă sau nu la o istorie în sensul con?tiinței de sine, al apartenenție deliberate la un grup, la o religie, la o manieră de a-?i apropria, decora ?i semnifica spațiul experienței cotidiene. Atât de multe, încât autorul renunță cu totul să ne mai înarmeze măcar cu metodologia acestei porțiuni din propria expertiză.
Sunt foarte multe lucruri utile ?i expresive grafic în cartea de față. Cu precauțiile luate de autor, ?tim că multe aparțin altora, iar cele proprii sunt, majoritatea, ipotetice. Să luăm, a?adar, această ofertă exact a?a cum ni se prezintă singură. Evident, nu este sinteza anunțată, sau măcar dezirată, de autorul Cuvântului înainte. Nu e un tratat de istorie. Nu este nimic mai mult decât materia unui curs modest de începuturi într-ale istoriei arhitecturii din arealul carpato-danubiano-pontic. Vor mai urma ?i alte volume de astfel de cursuri? Nu ?tiu. Nu cred însă că facultatea căreia i-ar fi destinate are viitor. Poate autorul va continua oricum. ?i atunci vom reveni ?i noi, cu lectura.
Dimpotrivă, anii din urmă, nu doar la noi, au fost anii istoriilor parțiale, de epocă scurtă, de regulă modernă ?i contemporană. Amintesc aici excepționala lucrare a lui Kenneth Frampton: Modern Architecture – A critical history, care se tot aduce la zi de către autor. Sau istoria de la 1900 încoace, a lui WJR Curtis. Sunt multe. Ce au ele în comun? Con?tiința faptului că nu e cu putință să fii în acela?i timp extraordinar de competent pe verticala unui domeniu ?i pe orizontala, ca ?i infinită, a întregului domeniu. Când ne-am pus problema redactării de studii de istorie, unii dintre cei care am comis istoria arhitecturii sau încă o fac(em), ne-am limitat la Teme ale arhitecturii din România secolului al XX-lea (Bucure?ti, Ed. ICR 2005); iar câțiva dintre noi chiar ?i această schiță sumară de peisaj al unui secol au considerat-o prea vastă, prea panoramică.
Desigur, autorul ?tie prea bine că întrebarea dumisale este retorică. Într-un fel, pare să înțeleagă că o sinteză nu poate, nu mai poate fi decât operă colectivă. Deopotrivă colectivă, în sensul numărului de autori implicați, cât ?i în sensul de colectivitate a perspectivelor de instrumentar metodologic în cercetare. O ?i spune în cuvântul înainte de nici două pagini, care e mai mult o sumă de precauții, decât o declarație de intenții de cercetare. Spre pildă, ne anunță că se va baza masiv pe, citez, lucrări de specialitate semnate de autori ilu?tri (pag.5). Ne oferă o listă din care înțelegem generozitatea folosirii termenul de ilustru. Ne anunță că bibliografia este minimală din motive de spațiu tipografic (spațiu cu care, însă, se răsfață când e vorba despre reconstituiri grafice, ipotetice, dar proprii). Pentru că se citează generos, autorul î?i ia precauția să ne spună că este vorba despre o crestomație a muncilor altora decât a sa proprie ?i, de?i intențiile inițiale ni se anunțau generoase, cartea aceasta, ca ?i cele care, suntem amenințați, vor urma, este mai mult decât orice un curs de istorie care să se adreseze studenților într-ale arhitecturii de la Oradea.
Încerc să arăt cât de dificilă este o asemenea întreprindere din chiar titlul utilizat de diferiți autori. Grigore Ionescu ne nedescrie arhitectura de-a lungul veacurilor pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, indiferent de etnia, limba ?i obiceiurile celor care vor fi stat (sau doar perindat) pe teritoriul care astăzi (?i, ca entitate statală, abia de un secol ?i jumătate) poartă numele de România. În ediția din 1981, unde autorul a introdus ?i pagini dedicate perioadei comuniste, mai puțin marcate ideologic decât cele ale lui Gh. Curinschi Vorona, vedem că e vorba despre teritoriul actual al României, adică acela rămas după Tratatul de Pace de la Paris. Gh. Curinschi Vorona rămâne pe criteriul statalității. Autorul de față, care dore?te să se adauge lanțului de producători de texte sintetice despre întregul fenomen al edificării, î?i propune să scrie despre arhitectura la români. Care e criteriul, atunci? Cel etnic? Dar întrebarea este chiar aceea cu privire la obâr?iile din titlu: existau români la obâr?ii? Evident, nu. Prin urmare, este tot un criteriu geografic, camuflat într-unul etnic. Dar nostalgiile etnicității răsar de peste tot. Românii dlui Godea sunt, citez, neam vechi, mândru ?i harnic (pag.5). Probabil că sunt. Este vreunul nou, fără stimă de sine ?i lene? pe care să-l cităm în contrapartidă? Nu continuu discuția, suntem într-o evidentă ipostază reziduală de discurs naționalist de anii optzeci, de care, măcar în mediul strict academic, speram să fi scăpat.
Mai adaug doar două cuvinte la final. Multe dintre reconstituirile urmelor arheologice din carte sunt chestionabile. Asta nu înseamnă că sunt gre?ite. Dar, a?a cum chiar autorul ne-o spune, sunt ipotetice. Specializarea dânsului pe arhitectură vernaculară este evidentă. Primitivii dlui Godea, chiar ?i dacii, sunt îmbrăcați ca ?i țăranii mai dincoace de Cozia. Sau, dimpotrivă, ace?tia din urmă nu fac decât să păstreze tradițiile dace, trace, „iliace” sau ce dumnezeu vor mai fi fiind ele? Este mult de povestit despre relația dintre vernacular ?i cult, ca ?i despre măsura în care o arhitectură ie?ită din timp, deliberat, participă sau nu la o istorie în sensul con?tiinței de sine, al apartenenție deliberate la un grup, la o religie, la o manieră de a-?i apropria, decora ?i semnifica spațiul experienței cotidiene. Atât de multe, încât autorul renunță cu totul să ne mai înarmeze măcar cu metodologia acestei porțiuni din propria expertiză.
Sunt foarte multe lucruri utile ?i expresive grafic în cartea de față. Cu precauțiile luate de autor, ?tim că multe aparțin altora, iar cele proprii sunt, majoritatea, ipotetice. Să luăm, a?adar, această ofertă exact a?a cum ni se prezintă singură. Evident, nu este sinteza anunțată, sau măcar dezirată, de autorul Cuvântului înainte. Nu e un tratat de istorie. Nu este nimic mai mult decât materia unui curs modest de începuturi într-ale istoriei arhitecturii din arealul carpato-danubiano-pontic. Vor mai urma ?i alte volume de astfel de cursuri? Nu ?tiu. Nu cred însă că facultatea căreia i-ar fi destinate are viitor. Poate autorul va continua oricum. ?i atunci vom reveni ?i noi, cu lectura.