Brâncuşi în Impasse Ronsin

De câte ori ajungeam în fața grupului de lucrări ale lui Brâncuşi, fie de la Beaubourg, fie de la Moma, mă necăjeam văzând cum alții trec nepăsători. Nu-i trăgeam de mânecă să le atrag atenția asupra românului care era, de fapt, francez, dar nici bine nu mă simțeam. (Nu-i vorbă că aceeaşi senzație o am şi lângă mormântul lui Enescu, pe lângă care trec toți, oprindu-se doar la cel al lui Bizet.) De aceea, când am văzut, astă-vară, anunțată o expoziție specială Brâncuşi la Centrul Pompidou/Muzeul național de artă modernă din Paris, am tresărit, sperând că măcar pe asta or s-o observe mai mulți. Era o expoziție a lui Brâncuşi fotograf şi cineast, subintitulată Imagini fără sfârşit.
Fapt este că, de prin anii 1920, Brâncuşi înțelege revoluția pe care fotografia şi apoi filmul o declanşează în lume, şi începe să-şi fotografieze operele şi prietenii. Man Ray, un alt gigant al mişcării avangardiste, sosit la Paris în 1921, îl consiliază în alegerea materialelor şi-l ajută chiar să-şi instaleze o cameră obscură în atelierul din Impasse Ronsin. Apoi, cam din 1932, când îşi cumpără a doua cameră de luat vederi, Zeiss Ikon 35 mm, Brâncuşi trece la înregistrarea mişcării. A operelor sale, pe care, de altfel, le imagina în mişcare, al căror efect deplin, scontat, este generat numai de mişcarea lor.
În expoziția de la Centrul Pompidou, vizitatorul a putut vedea, între 29 iunie şi 12 septembrie a.c., o machetă de lemn, a Coloanei fără sfârşit măsurând 10 m, instalată în grădina de la Voulangis a fotografului Edward Steichen, cel care, de asemenea, îl sfătuise pe artist în legătură cu această nouă, pe atunci, artă. Se putea vedea în filmul acela operația de demontare a coloanei de la Voulangis, cu Brâncuşi agitându-se în jurul ei şi dirijând lucrarea, asistat şi sfătuit de Man Ray însuşi, un document extraordinar, necunoscut până nu de mult.
Dar marele artist şi-a filmat şi prietenii şi prietenele. Florence Meyer dansând în atelierul din Impasse Ronsin este filmată cu virtuozitate, iar filmul se ține minte, ca şi frumoasa lui protagonistă. Când, în 1935, i se comandă Coloana de la Tg. Jiu, în memoria eroilor căzuți în războiul de reîntregire a țării, Brâncuşi se deplasează la fața locului şi realizează o serie de fotografii şi chiar un film al sitului, şi acestea rămânând ca un document de maximă importanță pentru exegeții operei sale, dar şi pentru simplul privitor al capodoperelor pe care ni le-a lăsat. Brâncuşi se filmează şi pe sine, lucrând sau alături de prietenii săi; este de-a dreptul senzațional să-l vezi mişcându-se, să-l vezi, de exemplu, cioplind un paralelipiped imens de piatră, el, cel mic de statură, pentru a extrage din materia inertă opera. Parcă îl vezi pe Michelangelo...
Filmul, proiectat într-un buzunar al sălii unde sunt expuse pozele făcute de marele artist, durează mai bine de jumătate de oră şi este realmente emoționant. Iat-o pe Leda lui rotindu-se şi schimbându-şi înfățişarea şi strălucirea, dar mai mult de atât, te emoționează faptul că toată această mişcare este dată chiar de cel care a creat-o şi care şi-a imaginat-o aşa. Expoziția este şi o exegeză a operei sale, pentru că, prin aceste filmări, Brâncuşi întreprinde o hermeneutică subtilă. Filmele au fost regăsite şi donate relativ recent Centrului Pompidou, astfel încât expunerea lor constituie o adevărată premieră. E un alt Brâncuşi. Poți să te şi minunezi de evoluția celui care a rămas toată viața, în mintea multora, un țăran oltean. Un țăran oltean, care, proprietar, pe la 1932, al unui aparat de filmat, îşi înregistra pe peliculă operele menite să revoluționeze sculptura lumii. Văzându-l cum se mişcă, acolo, în atelierul unde a lucrat şi trăit aproape 41 de ani, cel reprodus atât de antiseptic alături de centrul Pompidou astăzi, mi-am amintit fraza celebră a lui Camus: „Il faut imaginer Sisyphe heureux...” „Il faut imaginer Brancuşi vivant...” , exercițiu la care chiar marele artist ne îndeamnă cu aceste fotografii şi, mai ales, filme.