Cronica filmului
Călin Stănculescu

DE CE OMUL PASĂRE ? SAU DE LA BERLINALĂ LA OSCAR

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015

 2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri ?i notabile e?ecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat ?i filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu a? îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții române?ti sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie. Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu pre?edinte Ion Iliescu ?i premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul. O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi. Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi ?i după pungă). 
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar ?i cu multe întrebări ce prefațează o posibilă ?i tragică depresie. Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate ?i ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție ?i răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, a?a cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului. 
Este de menționat că în reu?ita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească, ?i anume corupția,(de?i încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul ?i Ticălo?ii semnate de Dan Pița ?i ?erban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte ?tiu ,la Brăila ?i Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( ?i aici este vorba despre Virgil Ogă?anu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă). Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii ?efi ?i colegi. Mai mult, ?i prieteni ?i trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă ?i componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii. 
 
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum a?tept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, ?i care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală. 
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfâr?itul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele române?ti, sau urmează. Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații ?i trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar ?i de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre. Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Iñárritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-?i refacă autoritatea ?i prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde ?i titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bu?uel, desenează spectaculos nelini?tile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena ?i trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , ?i mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite ?i cea pentru mase, despre sacralitate ?i vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația ?i dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoni?tilor, filmul aduce ?i impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu. 
Filmul lui Iñárritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, ?i nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.