Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

Breviar Editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011

Poemele absenței, de Ioan F. Pop, colecția „Poeți contemporani”, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, 80 pag. La începutul anilor 2000, căutând în biblioteca stațiunii Felix-Oradea (există şi aşa ceva!), am găsit Ioan F. Pop din belşug şi Ioan Es. Pop deloc. Cum-necum, sedusă au ba fiind realitatea, în titlurile volumelor lui Ioan F. Pop absența, nimicul, nescrisul au avut mereu o țâşnire verticală, un zvâcnet accentuat spre final: Poemeşinimic (1996), Poeme de sedus realitatea (2000), Poemele poemului nescris (2010). Volumul Pedale de hârtie (1994) este revizuit şi reeditat acum sub titlul Poemele absenței. „Unghiile de hârtie înfipte adânc în pământul din creier” scrijelesc în fiecare poem priviri asfixiate, întoarse spre sine: „lumânări înflorite în țarina verzuie,/ eul stingher cu populații uitate afară.../ înaintam aruncând scurte priviri printre/ norii de vâsc./ mai la vale aşteptau ademenitoarele melancolii.// ziua se înnegreşte cu păsări născute la întâmplare,/ ca în nişte mici lecții de geneză./ privirile asfixiate cădeau pe pământ,/ zborul se năştea în cealaltă parte a întunericului./ cerşetorii despachetau ziua dintre gunoaie,/ înşirau heruvimii pe eşafod./ dumnezeu ridica plictisit din umeri.”

Tăceri de la margine, de Ioan F. Pop, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2011, 332 pag. Eseuri care au peste 20 de pagini de bibliografie (titluri care nu sunt deloc „de la margine”, ba dimpotrivă!). Ioan F. Pop a beneficiat de stagii de cercetare la Roma şi Paris. A publicat în 2009 Sfântul Augustin – morfologia unei paradigme şi Jurnal aproape închipuit. Volumul de față este dedicat lui Radu Enescu, in memoriam. Reverența în fața „sacralității actului poietic” transpare la fiecare pagină, mai ales că, vorba lui Berdiaev, „Lumea a fost făcută nu numai creaturală, ci şi creatoare”. Aşa încât Ioan F. Pop ține să ne reamintim: „Cu o expresie hegeliană, literatura şi arta nu sunt decât <<modul suprem prin care adevărul îşi procură existența>>. Literatura (felix culpa) poate, prin valoarea sa intrinsecă, valorifica atât binele, cât şi răul. Scrisul mântuieşte în imediat, credința, în absolut. Ele nu se contrazic, ci se recuperează reciproc, se completează în esențele şi paradigmele lor. <<Literatura este esențialul sau nu este nimic>> (G. Bataille). Scriem nu doar pentru omul concret care suntem, ci şi pentru omul ideal care nu am apucat să fim. Şi pe care îl visăm, îl tot modelăm literar. Scriem cu o mână însuflețită, care este şi nu este a noastră. Scriem ca să mai umplem tăcerea divină. Pentru ființă, orice formă de creație, chiar şi cea mai concretă, este, până la urmă, doar un mod de a se ruga. Literatura se roagă chiar cu elementul primordial al creației: cuvântul. Preocuparea literară este o formă unică de a valorifica divinul din om, posibilitatea de a-l pune la dispoziția cuvintelor. Scrisul nu este altceva decât încercarea de a recupera cerul de apoi din pământul vieții de acum. El este şansa de a clădi infinitul cu elementele finitului, aventura limbajului dusă dincolo de propriile limite, dincolo de propriile posibilități.”
Femeile iubesc precum respiră, de Călina Trifan, Editura Arc, Chişinău, 2011, 80 pag. „Ca până la urmă să nu ne alegem cu nimic/ ce noroc că de prisos e totul” – posesoare a unui CV solid şi a unor ochi albaştri care par a o defini mai mult decât orice CV, Călina Trifan devine sub ochii cititorului purtătoarea unei pedepse albastre: „Dacă am ochi albaştri/ nu crede/ că cerul meu e mai senin/ culorile îşi bagă degetele în toate/ mânjind şi pe profan şi pe sfânt/ admirați rar şi doar pe furiş/ în oglindă când îmi sar în față/ fără a le da crezare vreodat’ /complice un zâmbet le trimit/ ei orbitele goale îmi arată.” Eros şi Thanatos, cuplu din nou indestructibil, este depăşit ritualic prin păstrarea în formol a unui trifoi cu patru foi, aflat desigur abia după ce nu mai era nevoie de el: O narcisă scăldată în soare/ ți-am trimis în lumea de-apoi/ şi-un trifoi cu patru foi// îngropat fără cruce şi lumânare/ te-au găsit? Nu erau ofilite?/ ca să dureze – ține-le în formol// pe cei care vorbesc limba tăcerii/ cu sufletul la gură-i ascult/ dar asta-i prea mult// hai, n-o face pe mortul/ c-ai să sperii viermii de moarte/ şi-i vei avea pe conştiință” (Ți-am trimis, frate).

Divina tragedie, de Medeea Iancu, colecția „Poeți români contemporani”, Editura Brumar, 2011, 90 pag. Un consens al celor care girează poezia veritabilă ridică din start cota acestui debut şi a celor de prin eventuala proximitate. Poate Cristi Popescu, cu nişte ani în urmă, poate Aglaja Veteranyi să mai fi mers aşa, spre mugurii de zăpadă ai ființei candide, redusă la un rudiment de viață pe care o poartă de colo-colo în brațe, cântându-i un cântecel scâncit, sacadat, care nu mai ştii dacă e din copilăria noastră sau mai degrabă din moartea noastră: „Mă imaginez fără suflu. / O câmpie de cicoare care-mi înveleşte inima. / Tu şi eu, / Dragostea mea,/ Două țări fără bogății/ Două cinteze cărând în cioc/ Iarba fiarei.// Înfăşor cerul pe deget/ Înfăşor îngerii pe inelar/ Suflu deasupra lor/ Se împrăştie fricoşi/ Decupez viața, o lipesc pe pereții spitalelor/ O lipesc pe pungile cu perfuzii/ O lipesc pe radiografie/ Lipesc viața pe vitrinele magazinelor de pe/ Rue st jacques, de pe jacques gay lussac./ O, decupez lacrimile din ochii/ Lui audrey tautou/ Le pun pe chipul tatei/ Îl desenez pe taco, paco în brațele lui/ Îi desenez o inimă puternică de 8 săptămîni/ Iau radiera şi şterg bandajele de la splină/ Fac o casă cu acoperiş roşu/ O sanie şi un om de zăpadă/ Îmi desenez părinții fericiți/ Din fotografia din ‘84./ Îi fac mamei o rochie din zahăr/ Îi adaug un buchet de narcise pe brațe/ Desenez lalele desenez femeile mamei cu bucuria pe bluze/ Desenez fundițe de pionier/ Colorez totul semnez cu numele de botez.”

O sută cincizeci de mii la peluze, de Diana Iepure, Casa de pariuri literare, 2011, 78 pag. Catapultată de Nora Iuga în panteonul celor trei scriitoare ce şi-au descoperit prin ea anvergura şi altitudinea (Herta Müller şi Aglaja Veteranyi fiind primele două), Diana Iepure vine cu o formulă proprie, aparte de generații, având poate legături filiforme cu Fetița cu o mie de riduri şi, în mod cert, cu literatura din .md, mai precis cu acele cruci colțuroase sculptate în piatră de cosăuți.md: „aşa-mi vine să scriu/ ceva scandalos/ să-mi iasă toată scârba/ prin degete/ să se lipească de taste/ să intre în masă/ să se scurgă pe podea/ să mi se ridice până la genunchi/ până la gât/ să-mi intre în gură/ să înot în propria scârbă/ să mă cred/ marius ianuş/ nora iuga/ emilian galaicu-păun/ angela marinescu/ ori şoarecele ei/ cu coada între vine/ aşa că/ îmi vopsesc părul verde/ mă îngraş ca o nesimțită/ şi strig/ la naiba/ nu fac parte din nicio generație/ mă doare-n cot/ de generații/ auziți voi/ cum în cimitir/ se înroşesc oasele/morților mei/ de ruşine” (la naiba).

Salcia, un lagăr al morții, de Alexandru Mihalcea, colecția „Dosarele secrete ale dictaturii”, Ex Ponto, Constanța, 2009, 600 pag. Un început cutremurător, dacă de vreme ce etalonul în domeniul ororilor săvârşite de regimurile politice din secolul trecut părea de neatins, şi totuşi: „Eu, care am fost la Auschwitz, consider că Salcia nu era departe” (Ştefan Weiss, deținut, depoziție din Procesul Lotului Salcia, 1954). Lagărul de la Salcia a fost înființat, după model stalinist, în „învolburatul an 1952”, fiind doar unul dintre centrele de exterminare gândite de Securitate şi de nomenclatura politică instalată: „În perimetrul incluzând partea de est a Câmpiei Bărăganului, brațul Chilia al Dunării la nord şi linia Canalului Dunăre - Marea Neagră la sud, există cea mai mare concentrare de lagăre: 111 din totalul de 141 de puncte ale Gulagului marcate pe o hartă cu conotații sinistre. Partidul comunist şi <<brațul său înarmat>>, Securitatea, n-au avut la dispoziție imensitățile Siberiei, cu temperaturi până la -50°C, pustietăți în care, la porunca lui Stalin, NKVD a trimis la moarte zeci de milioane de oameni (după unele surse, cca. 40 de milioane, printre care basarabeni, bucovineni şi prizonieri de război români)”. Fost deținut politic, arestat în anul IV de facultate (1959-63), Alexandru Mihalcea înregistrează ca un seismograf, prin documente şi mărturii, extremele supliciilor fără capăt (fragmente din carte au fost publicate mai întâi în ziarul „România liberă”): „Brigadierul Grigoraş l-a bătut pe deținutul Sotir Georgescu şi l-a pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Când l-au adus la infirmerie, mort, corpul lui Georgescu era în întregime perforat”; „Şeful de escortă Vişan a ordonat brigadierului Iliescu să-l lege pe deținutul Stroescu cu mâinile la spate şi să-l aşeze pe zăpadă. Circa după o jumătate de oră Iliescu s-a dus şi l-a dezlegat pe Stroescu care deja nu se mai putea scula, i-a pus câțiva cărbuni aprinşi pe talpă...”. Dar extremele nu constituie decât o manifestare a sistemului opresiv totalitar, care îngăduia şi stimula apariția unor asemenea cazuri în „Era ticăloşilor”.
Anexele reprezintă mai bine de jumătate din volum, fiind regăsite următoarele nume: Ana Blandiana, Mihai Murgu, Petre Neagu, Iancu Saul, Ioan Ioanid, Aurel Sergiu Marinescu, Doru Novacovici, Ion Pală, Florin Constantin Pavlovici, D. Phillip, Flori Stănescu, Emil Căpraru, Miltiade Ionescu, Fl. Alexandru Stănescu, Virgiliu Toma, Ctin. Trifan. Şi, desigur, Alexandru Mihalcea: „Salcia, variantă a iadului”, „Moartea unui deținut anonim”, „Maiorul e furios: I s-a rupt cravaşa pe deținuți”...

Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, de Florin Manolescu, Editura Cartea Românească, 2009, 280 pag. „Un soi de tales of the unexpected scrise absolut din plăcere, fără cea mai mică urmă din tradiționalele obsesii ale literatului nostru”, scrie Dan C. Mihăilescu. Iulia Popovici este, la rândul ei, cucerită de farmecul povestirilor incredibile – „În joaca lor de-a realismul magic românesc, prozele scurte ale lui Florin Manolescu sunt o lectură cel puțin încântătoare”. Şi iată cum mentaliştii produc, sub ochii cititorului, miracole (fie ele chiar şi în arena circului): „Drept răspuns la aplauzele care izbucniseră din toate părțile, mentalistul Farid îşi scosese fesul, se aplecase de câteva ori în direcția lojei principale şi a tribunelor şi le explicase apoi spectatorilor că demonstrația la care tocmai au asistat n-a fost altceva decât o mică introducere la experimentul ceva mai complicat care va urma. Ajutat de alți câțiva spectatori din tribune, va încerca el însuşi să se ridice de la pământ. În acest scop, cei dispuşi să-i dea concursul erau rugați să coboare din tribune şi să i se alăture. Cât ai bate din palme, 10-15 spectatori săriseră deja peste mantinela joasă din jurul arenei, ca să se ia de mâini şi să facă cerc în jurul lui Farid. Apoi mentalistul îi invitase să se concentreze cu toții, în acelaşi timp, pentru a-l putea împinge în sus cu forța gândurilor. Şi peste alte câteva secunde, adică după ce se ridicase pe vârfuri şi întinsese mâinile pline de tatuaje într-o parte şi-ntr-alta, ca o balerină care se pregăteşte pentru o complicată figură de dans, mentalistul începuse să se ridice încet-încet de la pămînt, până la o înălțime de peste un metru. Ajuns aici, îşi scuturase uşor labele picioarelor, cei doi papuci cu vârful întors căzuseră cu un zgomot înfundat în arenă şi Farid se mai înălțase o jumătate de metru, ca un balon din nacela căruia au fost aruncați doi săculeți cu nisip.”

Viziera peste cuvinte, de Andrei Ileni, Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 2010, 270 pag. (Antologie săvârşită în dimineața dinainte) – cu aceste cuvinte ne întâmpină autorul. Regretatul Mircea Ivănescu scria: „Ceea ce constituia, acum aproape 3 decenii, originalitatea şi valoarea poeziei lui Andrei Ileni – care, din păcate nu a ajuns la publicul larg la vremea când s-ar fi bucurat de un succes atât de bine meritat – , rămâne valabil în continuare şi merită să fie consemnat ca unul din succesele poeziei lirice româneşti.”
Sunt antologate, pe numărate, parcimonios din cale-afară, poeme din volumele Scutul transparent (2002), Praful dintre cuvinte (2004), Portret de cuvinte (2008), fiecare secțiune fiind precedată de fulgurații precum: „Scutul transparent îşi apasă/ gura pe o hieroglifă de lapte/ mai dormea însuți scribul/ sub viziera peste cuvinte”, „Conturul destinelor/ neîncăpătoare în cămările din cer/ de neintrat nici cu gândul”, „Într-o duminică la concertul/ cronicarului despre o dimineață săvârşită dinainte.” Referințe critice mai semnează Paul Aretzu („Exoftalmii poetice”), Ion Dur („Rostul tăcut al ființei ca poezie”), precum şi Dumitru Chioaru, Ion Mircea, Mircea Tomuş, Ioan Radu Văcărescu.

Estetică literară prin controverse. În căutarea artei poetice a unei literaturi contemporane realiste şi clasice, de Ignat Florian Bociort, Editura Arpeggione, Cluj-Napoca, 2011, 224 pag. Prof. dr. Ignat Florian Bociort, originar din zona Apusenilor (n. 1924) este rezident în Berlin, fiind din 1965 un apropiat al mediului universitar din Germania. Doctor magna cum laude al Universității Humboldt, Berlin. Lucrarea este o sinteză, o „Invitație la clasicitate” („Clasicism înseamnă maturitate şi clarviziune, gravitate elementară, nezgomotoasă, un fel de împietrire în noi înşine, reculeşi şi consolidați pe fundamente”, consideră Adrian Marino, citat în volumul de față). Şi totuşi, autorul se află în căutarea punctelor ce iscă, de mult timp, controverse, aşa încât vom regăsi în această meditație asupra Artei, Cunoaşterii şi asupra limitelor pe care reuşim – sau nu – să le surmontăm şi considerații de genul: „Cât priveşte afirmația curioasă că, în ştiință, cuceririle noi elimină pe cele vechi, nu putem spune decât că trebuie să aibă cineva o foarte vagă idee despre istoria ştiințelor pozitive (matematica, fizica, astronomia, care au fost mereu avute în vedere de estetica tradițională) pentru a face asemenea afirmație grăbită, care, din nou, vede o discrepanță între literatură şi ştiință. Dimpotrivă, toate cuceririle valide ale ştiințelor coexistă în vasta istorie a cunoaşterii. Au eliminat, oare, matematica şi fizica modernă Elementele lui Euclid, teoremele lui Thales şi Pitagora, principiul lui Arhimede? A fost geometria euclidiană anulată de geometria neeuclidiană a lui Lobacevski şi Bolyai? (...) Teza <<capodoperelor literare nemuritoare>> este produsul intuiției, care, precum am văzut, a derutat şi altădată estetica tradițională. O pictură, o sculptură, o simfonie, o măiastră construcție arhitectonică pot fi percepute prin simțuri. Putem vedea brusc inadecvarea la gusturile noastre a picturilor sau sculpturilor medievale, cu o tematică mitologică sau ideo-creştină, dar literatura reclamă un efort de durată, meditație, adesea analiză de specialitate, informația estetică a literaturii este, cum am mai spus, claustrată şi disipată. Din aceste cauze capodoperele literare vechi sunt un fel de <<mistere>>, au o faimă creată tradițional de cei ce le-au citit măcar parțial, iar cei mai mulți le laudă, dar nu le-au citit. (...) Ca să nu fiu greşit înțeles, precizez, totuşi, că operele monumentale de altădată sunt adeseori purtătoare ale unor valori mai mult sau mai puțin permanente, necesare conştiințelor noastre, cuprind soluții artistice ingenioase, care pot emoționa şi astăzi, şi sunt foarte utile viitorilor scriitori, ca fapte de meditat. Cititorul de azi, intelectualul cu orizont cultural, va găsi multe motive să-i consulte pe marii clasici.”