Cronica literară
Bogdan Crețu

POEZIA CA DOLIU SAU DESPRE NEPUTINȚA LITERATURII

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011

Una dintre condițiile actului critic este efortul de obiectivare, acea operație de distanțare şi de evaluare neutră, la rece, a unui text, socotit un artefact care îşi impune legi proprii, care îl fac să instaureze o lume omologă realului. Doar că uneori, în cazuri-limită, atunci când literatura nu mai caută să se înscrie într-un sistem de coduri şi de reguli specifice, când se simte neputincioasă din cauza unei presiuni strivitoare a trăirii care nu se mai lasă frumos ambalată şi livrată sub forme poetice, este dificil şi pentru criticul literar, oricâtă experiență ar avea, să mai practice o interpretare neimplicată, dând verdicte precise, chirurgicale şi aplicând criterii estetice asupra unui discurs visceral. Doar din inerție mai calificăm drept literare astfel de texte, care, de fapt, neagă posibilitățile literaturii de a lega ființa de viață, de a i-o face suportabilă. Ceea ce impune astfel de texte rare este literalitatea şi fuga de orice tic retoric.
Mărturisesc franc de la bun început: îmi este foarte greu să scriu despre o carte de doliu, despre un kaddish de un dramatism extrem, cum este recentul volum al Ştefaniei Plopeanu, Dincolo dincoace de literatură (apărut, în condiții de o sobrietate elegantă, la Editura Vinea în 2011). Titlul însuşi îndeamnă la o relativizare a reflexelor critice şi la prudență: în fața unui text de o asemenea intensitate este dificil să te mai repliezi apelând la conceptele şi instrumentele obişnuite, de vreme ce ele devin caduce şi inutile. Cartea Ştefaniei Plopeanu este, de fapt, „depoziția” unei crize existențiale care se transformă şi în resimțirea unei acute crize a literaturii – iluzia ce părea, până la momentul tragic, scutul perfect, paliativul ce nu poate da greş. Ei bine, literatura este neputincioasă în fața vieții, ea nu vindecă marile traume, nu le îmblânzeşte, nu le face mai suportabile, nici nu le acordă o logică pe care nu o au. De altfel, autoarea îşi avertizează de la primele versuri cititorul: „Acolo unde se transformă-n urlet/ Acolo unde se transformă-n urlet.../ Nu se citeşte, ci se plânge...”
Prin urmare, nu e vorba de un obişnuit volum de poezie, ci de scrijelirea unei stări agonale, de urlet. Toate textele poartă drept titlu data în care au fost scrise, alcătuind un jurnal de doliu, o consemnare cât mai austeră a durerii. Doar că durerea nu se lasă mărturisită sub forma unui discurs coerent, articulat, controlat. Punctele de suspensie înlocuiesc adesea ceea ce nu este exprimabil şi, deloc întâmplător, ele abundă în prima parte a volumului, atestând starea de şoc: „... numai scheaune, alergătură, nimic.../ n-am putut face nimic...” Primele texte refuză să privească înăuntru, să se transforme într-o confesiune nudă a durerii extreme, înregistrând doar evenimentele exterioare. Ceea ce se întâmplă pare a nu avea nici o logică, mai ales că realitatea dură a morții celui iubit cu atâta dăruire nu se lasă asimilată cu una-cu două. Totul se petrece parcă după logica unui vis urât, tulburător, întrerupt din când în când cu brutalitate de realitate: „Breban a venit masiv şi uşor/ la biserică şi a vorbit nespus de frumos/ printre lumânări despre tine/ ca despre un prieten şi un mare scriitor.// Tropoteam ieri iute spre casă/ şi mi-am amintit, am iuțit/ paşii să ajung mai repede/ să-ți povestesc cât de frumos/ a vorbit ieri marele romancier, la vârsta lui,/ despre tine.// Tropoteam să ajung, căutam cheile prin/ buzunare să descui/ gândindu-mă la ce-o să spui tu, cum/ o să-mi ceri amănunte şi/ în aceeaşi clipă// m-am deşteptat din mers// m-am trezit rău de tot, m-am trezit chiar/ pe stradă, m-am trezit rău de tot, am realizat/ că, de fapt, a vorbit la moarte, la sicriu/ şi era acolo cel mai masiv om/ şi mai blând, mai uşor în mişcări.” Treptat, poate chiar prin intermediul acestor litanii sfâşietoare, trezirea la realitate se instaurează definitiv. Şi devine din ce în ce mai dură. Timpul care trece nu ameliorează durerea, ci o întețeşte, pentru că intervine trauma lucidității. Moartea celui iubit e deja o certitudine pe care nimic nu o mai poate pune sub semnul întrebării.
Se instituie, astfel, o stare de cumplită şi permanentă suferință, care face ca realitatea să se dematerializeze, iar conştientizarea unei rupturi ireparabile să îşi caute o expiere prin cuvânt. Doar că acum intervine o amară constatare: cuvintele sunt neputincioase, ele nu fac decât să falsifice agonia; pentru a putea exprima inexprimabilul, cuvântul ar trebui să se preschimbe în urlet: „Dacă-i spui ceva, nu-i spune/ că aici noi scriem/ ca să nu scheunăm...”; „Numai urletul cu viață,/ iar cuvântul nu”. Poezia nu mai înseamnă viață, ci doar neputința de a da seama despre viață: „Cuvintele nu pot pătrunde/ în bezna durerii – / acolo e un teritoriu neatins,/ necucerit şi încă nemurit.../ ne-nvins./ Şi lungă, infinită viață/ vei avea tu, poezie, inutilă/ ceva ce-mi țiui înăuntru/ ca un fir incandescent/ de wolfram interzis/ sau aproape...” Şi totuşi, ceva tot înseamnă, de vreme ce există această tensiune neîncetată a căutării, chiar fără şanse reale de reuşită, a unei supape sau măcar a unei căi de a „traduce” suferința copleşitoare în discurs. Criza poeziei devine ea însăşi poezie acută. Adică poezie-urlet, poezie-scâncet, poezie-plâns. Smulsă din sine şi aruncată în lume ca un semn de doliu. Şi, mai ales, ca o posibilă cale de a comunica cu celălalt, de dincolo. Pentru că dincolo de poezie se află o întreagă lume la care doar prin poezie se poate ajunge. Fără pretenții de a atribui căutării o funcție curativă. Moartea nu permite vindecări, la fel cum absența celui iubit nu poate fi umplută cu banale cuvinte.
De aceea, dacă într-o primă instanță textele capătă nuanțe confesive, ulterior ele devin o mărturie despre cât de neputincioasă este poezia. Dar, în aceeaşi măsură, şi despre cât de necesară este această tentativă neputincioasă de a reinstaura normalitatea prin intermediul poeziei. Autoarea resimte tragic opoziția dintre ceea ce este scris, dintre ceea ce cuvintele pot transmite şi viață. Nu doar că vorbele simplifică, reduc la o singură dimensiune realitatea, dar le scapă esențialul, care nu poate fi exprimat decât prin cuvinte simple, cât mai simple, banale: „De ce spuneți că «s-a stins» şi/ că «s-a înălțat», că «a plecat/ dintre noi»? că a «adormit» «şi-a împlinit/ opera» et cetera?/ Nu vedeți că e împietrit, mort/ şi că nu respiră, nu se-ntoarce/ nici măcar pe partea celaltă?/ Uite, uite/ c-a murit chiar de moarte/ ca să ştiți,/ nu-i mai tot citiți/ poeme din carte, poeme...” Face bine o asemenea luciditate, un astfel de exercițiu de autopedepsire prin înfruntarea fățişă a realității crude? El este resimțit ca un şoc, dar e o condiție obligatorie a asumării unei noi condiții care nu poate fi relativizată. Oricum, din acest moment autoarea îşi poate elibera durerea prin scris. Dacă scris este acest bocet continuu. Renunță la orice convenții, la orice pudoare, la orice rețineri şi îşi exprimă drama nu în versuri convenționale, ci în consemnarea unor reacții viscerale: „Plânsul nostru indecent. Plânsul meu seamănă uneori a hohote de râs sau de rânjet neputincios, a mârâit, a râgâit sincopat, înfundat, de parcă cineva mi-ar interzice să plâng şi aş plânge cu dispensă. Chiar şi când vorbesc la telefon. Tu nu ştii, scumpul meu, tu nu ştii. Dacă te ajută şi-ți dă viață ție în acel spațiu, să ştii că eu mârâi şi hohotesc ca o osândită şi mugesc ca o vită”. În prefața sa, Octavian Soviany remarca frecvența „metaforelor zoomorfe” în aceste texte. Ele sunt indiciul unei suferințe fizice, pentru că absența celui iubit este resimțită la modul organic, animalic. Nici rațiunea, nici cultura, nimic nu poate umple golul imens cu care poeta trebuie să învețe să trăiască.
Care e rostul literaturii în toată această dramă a supraviețuirii? Face ea lucrurile mai acceptabile? Nici vorbă. Autoarea scrie negru pe alb, cu dureroasă limpezime: „Nu-mi vine să cred că există ființe vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu umbre palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toți autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte.(...) Literatura e doar neputința omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o paloare – şi totuşi ne agățăm de el!!! Ne agățăm de colac şi colacul se face făină!” Literatura este neajutorată, dar la ceva tot slujeşte: încearcă, fără a reuşi, să facă pace între cel îndurerat şi evidența morții. Dar tocmai această încercare este esențială. Prin ea devenim oameni, adică ființe sensibile, conştiente de propria moarte prin intermediul morții celor dragi. Înțelegem, chiar dacă nu-l acceptăm, adevărul crunt că moartea face parte din regulile jocului, încă de la început. În acest mod, poezia se întoarce la originile sale. Devine simplă, directă, îşi şterge memoria, îşi ignoră tradiția şi se transformă în urlet. Doar aşa mai poate răzbate până dincolo.
Rareori mi-a fost mai greu să scriu un articol. Prefațând volumul, Octavian Soviany mărturiseşte aceeaşi dificultate. Când ai de a face cu astfel de texte, tot ce poți face este să le îngâni discret (de aceea am şi citat in extenso); nu le poți comenta simandicos, pentru că ele nu îşi propun să fie poeme frumos modelate, care să zgândăre simțul estetic. Te poți lăsa impresionat, poți simți compasiune, o strângere de inimă şi în rest îți cam vine să te laşi redus la tăcere. Pentru că Dincolo dincoace de poezie este un semn al doliului sau chiar un mod de a ține doliu şi doar acestea sunt atitudinile decente față de doliu.
Pe de altă parte, cum m-aş putea preface că nu-mi sunt cunoscute toate datele autentice, reale care abundă în această carte? Moartea absurdă a lui Marin Mincu, întregul scenariu funerar, priveghiul şi apoi absența, absența, absența sa. Impresia vie că telefonul va suna şi că îi voi auzi vocea. La începutul cărții dau peste unele versuri care mă privesc: „Era seară şi le cădeau pe lângă corp – / mâinile lor – nu le-am găsit, voi nu aveți mâini?/ Am fugit, am urcat/ scările înapoi şi am tot vorbit fără rost/ şi mult şi de toate, probabil uimindu-i.../ Singurii care nu au fost uimiți erau/ Florin Caragiu şi Bogdan Crețu.” Ce sunt acestea? Frânturi de realitate, surprinse ca printr-o pânză a visului, imagini dintr-un coşmar pe care l-am avut şi eu şi totuşi atât de exacte? E poezie? Ce rost are să punem etichete? Ele nu spun nimic despre acest lung poem-bocet. E, oricum, un text răscolitor, un kaddish care mărturiseşte o durere paroxistică. Una care nu se stinge, care nu se lasă îmblânzită şi nici exprimată cu acuratețe. Dar care devine, în acest mod, evidentă. Oare aici bătea şi teoria lui Marin Mincu privind „autenticitatea scriiturii”, pe care a pus-o în practică în romanele Intermezzo şi în ultimele volume de poezie (Am visat că visez că sunt înger, Cum mi-am înscenat un accident de maşină, pacient la spitalul fundeni şi postumul Dulce vorbí în somn)? Acolo, lecția era una de încredere: scriind, te poți apăra de moarte, luând act de tine însuți, de fragilitatea ființei tale. I-a fost dat însă Ştefaniei Mincu să ducă până la ultimele consecințe acest tragic experiment existențial. Mai departe de atât nu cred că se poate merge în această prelungire a actului viu în cel al scriiturii.
Dar, ca să-mi reintru în rol, închei sec: volumul Dincolo dincoace de poezie al Ştefaniei Plopeanu reprezintă un caz-limită în literatura noastră actuală. E drept că asta spune şi mult, dar, din păcate, şi foarte puțin puțin.