Cronica literară
Marcel Lucaciu

NEBĂNUITA FRUMUSE?E

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011

Înrudit spiritual cu Gabriel Liiceanu (alături de care s-a format, stând mereu în preajma lui Constantin Noica şi a celebrei sale Şcoli de la Păltiniş), Andrei Pleşu este unul dintre intelectualii de elită ai României postrevoluționare. O dovedesc preocupările lui complexe, în domeniul istoriei şi al teoriei artei (Călătorie în lumea formelor – 1974, Pitoresc şi melancolie – 1980, Francesco Guardi – 1981, Ochiul şi lucrurile – 1986), volumele cu alură etică, teologică şi existențialistă (Minima moralia – 1988, Jurnalul de la Tescani – 1993, Despre îngeri – 2003, Sensuri metafizice ale crucii – 2007), cărțile de eseuri cu privire la amarele realități contemporane (Chipuri şi măşti ale tranziției – 1996, Obscenitatea publică – 2004 etc.), înființarea revistei Dilema (astăzi, Dilema veche), precum şi funcțiile publice pe care le-a deținut, după 1989, fie şi temporar (ministrul Culturii, ministrul Afacerilor Externe, consilier prezidențial pentru Relații Internaționale).
Implicat în vârtejul năucitor al pestrițului peisaj românesc (social, cultural şi politic), Andrei Pleşu a dovedit totdeauna că şi-a păstrat libertatea interioară şi a simțit – deopotrivă – nevoia de a se sustrage „asfixiei lumeşti” şi „de a întreprinde câte ceva pentru o recalibrare a facultăților noastre intelectuale şi sufleteşti în contextul lumii contemporane.” Lucrul acesta îl mărturiseşte scriitorul însuşi, într-o carte delicată, fulgurantă şi captivantă (Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2011) ce adună texte publicate, în Dilema (veche) şi în Adevărul, constituind, astfel, „un mic compendiu de înțelepciune cotidiană.” Totuşi, nu asistăm la Gâlceava înțeleptului cu lumea, ci doar la „ provocări de moment, sugestii de parcurs” veacul vitreg care „nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem.”
Savoarea lecturii unei asemenea colecții de „gânduri rapide” este dată de viziunea panoramică a vieții, în centrul căreia se află Omul (religios sau liber cugetător, politic sau apolitic) cu frământările lui zilnice, cu sentimente şi ipostaze contradictorii, cu atitudini stoice ori hedoniste, cu plăcerea sau refuzul lecturii, cu reprezentări diferite ale fericirii, toate redate într-o solemnă tonalitate a scriiturii ce cunoaşte inflexiuni sceptice, ironice, melancolice sau optimiste.
Adevărata criză pe care o resimțim, cu toții, constă în rarefierea spiritului contemplativ, în abolirea plăcerii moromețiene de a privi lumea ca spectacol unic şi „cerul înstelat deasupra noastră.” Ne risipim şi ne istovim, perpetuu, în activități lucrative, trecând apatici pe lângă nebănuita frumusețe a vieții. Am înlocuit entuziasmul cu lehamitea şi bucuria de a trăi cu reuşita profesională, de parcă iarba ar putea creşte, vreodată, pe birourile noastre aspre şi reci: „Dacă mă gândesc bine, reproşul esențial pe care îl am de făcut țării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezei, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice.” Există, însă, numeroase „tipuri de trecere şi petrecere a vieții,” iar autorul – înzestrat cu o rigoare ştiințifică demnă de invidiat – încearcă o clasificare a lor, fără pretenția de a fi exhaustiv (în fond, avem tot atâtea tipuri câți oameni sunt pe lume!): Tipul A: Subzistența presupune să-i smulgi vieții atât cât poți, cu mai multă sau mai puțină decență, fără să mai ai timp pentru metafizică; Tipul B : Consumul înseamnă să trăieşti clipa, să te laşi definit de „gaşcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef;” Tipul C: Aşteptarea de sine constă într-o permanentă interogare a unor perspective tulburi, în timp ce viața se scurge sterilă; Tipul D: Pragmatismul are o imagine clară (şi simplistă) asupra vieții, confundând „idealurile” cu „sco-purile onorabile,” respectiv cu bunăstarea; Tipul E: Căutarea de sine şi construcția interioară vizează propria identitate şi împlinirea spirituală, neglijând „reuşita publică;” Tipul F: Cercetarea şi reflexivitatea se referă la dorința nestăpânită de a şti, în orice împrejurare a vieții, „care (şi ce) este adevărul?;” Tipul G: Dedicația stă sub semnul slujirii necondiționate, al dăruirii de sine până la abandon (slujeşti toată viața o cauză sau îi slujeşti pe ceilalți, dar rişti să nu-ți mai recunoască nimeni chipul). Evident, fiecare dintre aceste tipuri prezintă – în egală măsură – neajunsuri şi primejdii ce trebuie cercetate, însă nu atât cu mintea, cât cu inima: „În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, când e vorba de cunoaşterea supremă. Sus să avem inimile! e (…) un îndemn metodologic.” Probabil, „scurtele accese de optimism” ale eseistului Andrei Pleşu se datorează, printre altele, şi acestui îndemn creştinesc: ” Dacă îți acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcționează. Şarpanta lumii (încă) ține. Mai există încă oameni întregi, tradiții vii, întâlniri miraculoase (…). Se poate (încă) trăi frumos.“
Ceea ce l-a îndepărtat pe om de frumusețea vieții e „sofisticarea civilizată,” care a dus la dispariția unor „teme esențiale” pentru orizontul nostru spiritual, cum sunt iubirea, prietenia, umorul, destinul şi moartea. Ne pierdem în platitudini, în discuții conjuncturale, mimând profunzimea lăuntrică: „Se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuți manageriale şi feluri de mâncare.” Cât despre adevărata iubire (care „mişcă sori şi stele”), aceasta a devenit, de mult, „scandal monden, inflamație erotică şi sentimentalism de telenovelă.”
Suntem „alergici la absolut” şi, poate, tocmai de aceea am părăsit lumea cărților şi parfumul ei ficțional, preferând „telemania” (”un antrenament perfid pentru demisia civică”) şi internetul - un surogat de cultură ce asociază, deseori, laborioasa căutare intelectuală cu pasivitatea şi plăcerea de a butona, dominând pentru a substitui - în cele din urmă - personalitatea oricărui individ: „Internetul e un mod de a găsi în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atât de uşor, începi să-ți închipui că deții cu adevărat ceea ce ai găsit (…). Cultura de internet amenință să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile şcolii, dar se instalează, vanitos, şi în creiere mai tomnatice, grăbite să vândă ceea ce n-au cumpărat niciodată (…). Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescență schizoidă, care îşi domină utilizatorul.”
Lumea în care trăim ar putea fi, cu siguranță, mai bună, în lipsa unor maladii ancestrale precum ipocrizia, minciuna, demagogia, corupția sau impostura. Din păcate, la toate acestea se adaugă o seamă de maladii lingvistice („inadvertența gramaticală, derapajul lingvistic, invazia barbarismelor, smintirea accentelor” etc.) parcă menite să provoace iritări, să înrăutățească şi mai mult starea națiunii, într-un context social şi aşa otrăvit de pseudomodele: „Între energia unei națiuni şi sănătatea limbii sale e o relație strânsă, a cărei dereglare ar trebui să îngrijoreze (…). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenție greutății cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sunt tot atâtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviință, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele. Exigența unei bune utilizări a limbii se adresează mai ales oamenilor şi instituțiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, şcoala pe toate nivelele ei, scriitorii şi politicienii (…). Nu poți pretinde respect şi legitimitate când raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sunt cele ale unui violator în recidivă.”
Blajină sau acidă, veselă sau gravă, cartea lui Andrei Pleşu surprinde prin complexitatea, diversitatea şi stilizarea temelor abordate, prin luciditatea calmă şi senină a detalierii şi argumentării fiecărui gând, prin erudiția vastă şi deloc ostentativă. E cartea unui intelectual rafinat în opinia căruia frumusețea uitată a vieții trebuie, în permanență, re-cunoscută.