Proză
Radu Aldulescu

"Îngeraşu’ nostru-i un bărbat de toată nădejdea"

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

Ține snopul de crăci, de două ori mai înalt decât el, proptit în picioare, cu câte o mână, în timp ce-şi loveşte pe rând mâinile înghețate de coapse. Îl lasă apoi să se sprijine de umăr într-un echilibru precar şi-şi bagă mâinile cu pumnii strânşi în buzunare. S-a lăsat ger, gerul dracului, fii atent să nu cadă... Dacă l-ar lăsa pe jos, pe urmă i-ar fi mai greu să-l aburce iarăşi în spinare: îşi vede oasele mijlocului trosnind ca o creangă din asta uscată-înghețată. Deşi s-a cam ferit de astfel de munci, a avut parte de ele din plin. De cărat cu cârca țevi, fiare, bidoane de vopsea, femei şi-acuma lemne din pădure pe prăpădenia asta de vreme. Da-binențeles că mai multă pricepere şi sânge-n instalație îți trebuie ca să spargi maşini şi case...
I-ar trebui nişte mănuşi. O să caute în grămada de trențe din pod, din care s-a ales cu minunea asta de palton. S-au îmbrăcat câteşitrei din dotarea lui Trencu, ca să treacă prin iarnă fluierând, în afară că i-au ars bruma de lemne, i-au mâncat puii şi restul de porc de anul trecut şi-s pregătiți să i-l mănânce şi pe ăsta... Ți-e şi milă, Diavole, cât se mai zbate sărmanul Trencu. Azi-noapte Robert s-a trezit de troncăniturile lui prin camera cealaltă. Numai de nu i-ar veni iarăşi să fărâme mesele cu bocancii... S-a întors de la Sfat cu noaptea-n cap, trebuie să fi fost cinci dimineața, după care s-a dus şi s-a-ntors acasă de mai multe ori, i-a cerut un sac nevesti-si şi pe urmă a spus ceva de o căruță şi că se duce la moară.
Mai era destul până să se lumineze când nu s-au mai auzit troncănituri şi voci, şi lui Robert i se făcuse sete. S-a sculat şi s-a dus în camera cealaltă să bea două căuce de apă rece din găleată. Când s-a întors să se culce la loc, Doina şi Lențica se răsuciseră pe mijlocul dormezei şi se crăciseră amândouă de n-ai mai fi avut loc în pat. Ăsta ar fi neajunsul cu două femei, că te înghesuie, mai ales cum dorm Doina şi Lenți ca moarte, de poți să tai lemne pe ele fără să mai dea în viu. Trebui să se opintească să le împingă la loc la perete, îndesându-le una în alta. Iarăşi s-a văzut împingând-o pe tuşa Dora sub pat. Sughiță, îl pomenesc morții. Prea cald şi aerul s-a îngreunat de mirosul trupurilor lor. Un miros rânced-dulce ca de mort. Miroase a pizdă, Diavole, şi a sudoare veche, dospită. Duhoarea păcatului. A adormit numai-decât la loc, adulmecând mirosul gerului de afară. A visat o turmă de mistreți care fugărea un om şi nu mai avea mult până să-l împresoare şi să-l facă bucăți. Parcă ar fi fost Trencu. Îi recunoscu fața schimbonosită de spaimă. Pe urmă o visă iarăşi pe femeia aceea cu o umbră în loc de cap. Maică-sa, deh, îi spunea iarăşi ce să facă şi el se străduia zadarnic să înțeleagă ce spune şi să-i distingă chipul.
Puțin până-n prânz, când au plecat în pădure, Trencu nu se întorsese încă de la moară. A apărut la o jumătate de ceas în urma lor, iar după încă o jumătate de ceas a apărut Berilă, care zor nevoie să-l ia cu el în pădure că are nişte carpeni de tăiat. Ca să vezi, acum, sâmbătă şi Trencu mort de oboseală, de nu s-ar mai fi urnit nici să fi căzut casa pe el. Făcuse uruială, să amestece în lăturile porcului, să-l întremeze cât de cât până la Crăciun... Umblase de amețise la deal şi la vale prin frig pe bicicletă, să găsească pe cineva cu o căruță să-l ajute şi până la urmă s-a lipsit. A dus sacul cu porumb pe bicicletă, pe cadru şase kilometri. Tot e bine că nu l-a dus în spinare, cu bătăturile lui, dar a trebuit să se silească la drum ca să apuce rând din vreme, că macină acolo patru sate din jur.
Abia ce ajunsese acasă. Îi tremurau degetele trăgând de şireturile bocanilor să se descalțe. Nu mai putea, luase tot foc de la zvâcnetul şi junghiurile bătăturilor. Tocmai pusese apă în găleată pe sobă la încălzit, să-şi înmoaie picioarele.
– Nu merg, bă, ți-am spus. Poți să te superi, să te dai peste cap. Nu mai ies din casă nici mort pe geru’ ăsta şi-i plin de glonțane prin râpi prin păduri...
Îi era dator lui Berilă că-l ajutase în vară patru zile la prăşit, când lui Trencu-i frigea buza şi nu mai răzbea doar el cu Ioana şi n-aveau nici bani ca să ia un om cu ziua. Măcar că Berilă l-a scos atunci din necaz, cât să facă în toamnă cinci căruțe de drugi de porumb de pe lotul ajutător, tocmai acum s-a găsit nerodu’ să taie carpeni? Nu-i vreme de umblat prin pădure, decât numai pentru fetele lui nebune şi curvaru’ ăla de dom’ doctor de măsele, care poate s-o pricepe şi la bătături şi uite că nu i-a dat prin cap să-l întrebe. Dacă ar fi fost acuma acasă, l-ar fi trimis pe el cu Berilă şi s-ar fi văzut scăpat.
Sunt un fel de cucuie ale pământului înghețat, pe care Trencu le-a botezat glonțane. Calcă pe ele şi i se răsuceşte încheietura labei piciorului. Fiecare pas e ca o împuşcătură perforându-i tălpile şi răzbătând în genunchi. Când merge, îi joacă în fața ochilor degetele şi tălpile năpădite de excrescențe tari, cornoase, cu rădăcini împletite trainic peste oasele falangelor. Când o să putrezească carnea şi o să rămână hârca piciorului curată şi lustruită de țărână, numai atunci se va şti scăpat şi iertat, sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi după cum se tot roagă citind în cărticica cu rugăciuni pe care o poartă în tot locul cu el în buzunar şi cât îl mai chinuie şi mai cu seamă iarna şi mai cu seamă la drum lung. Doamne, stinge-mi aprinderea, potoleşte-mi patima şi suferința, tămăduieşte-mă pe mine robul tău, cercetează-mă şi vindecare îmi dăruieşte, fiindcă singur eşti cel ce ai alinat neputințele şi durerile neamului omenesc... Cât o fi avut parte de drumuri lungi la viața lui cât a umblat cu sacul cu linguri în spinare şi toată ziua pe bicicletă şi pe lângă ea, până la moară cu sacul şi înapoi şi acum ce o mai vrea şi matahala asta de Berilă de la viața lui, să-l gonească în pădure? Sâmbăta ce mai apucă şi el să stea acasă să-şi oblojească bătăturile. Le înmoaie în apă fierbinte, le curăță cu un brici vechi şi le unge cu trei feluri de alifii. Pe urmă picoteşte toată ziua cu picioarele răscrăcărate pe sobă, mahmur de putoarea de nămol a alifiilor, care o goneşte pe Ioana afară din casă.
De trei ori s-a întors din drum: Nu merg, bă Berilă, mă-njunghie bătăturile de mor, crede-mă că nu mai pot şi Berilă tot hai şi hai şi hai, crede-mă şi pe mine c-am mare nevoie... Are Berilă ăsta un fel de a se ruga de tine, ca şi cum te-ar ruga cu o sticlă de rachiu, iar după ce au apucat în sfârşit să treacă puntea peste gârlă, Trencu a ştiut că de-acum drumul înapoi i-ar sta împotrivă.
– Hai dracului mai repede, Berilă, că ne-apucă noaptea prin pădure.
– Aha, văz că te-au lăsat bătăturile. Stai numai nițel să pună zăpada de două palme şi numaidecât se-nmoaie gerul. Nici n-o să le mai simți pe bătături... Ce ziceai? Îmi suflă viscolu-n ureche şi nu te-auz.
– ‘Ceam că dracu’ ne-a pus, Costache, să ieşim să tăiem carpeni pe o vreme ca asta. Noi şi cu dracu ce mai umblăm prin pădure.
– Şi io te-am ajutat, Nelule, când ai avut nevoie. Am mare nevoie, îți spusei, am o bucată de grajd fărâmată şi să nu mă prindă vremea şi mai rea cu ea aşa. Pentru grajd îmi trebuie carpeni. Oile, de ele mi-e. Alea cinci oi câte mai am, dorm cu ele-n casă, să nu mi le omoare geru’.
– Oi?
– Alea cinci, alea le mai țiu.
Urcă prin plantația de meri, sub un cer livid, străbătut de licăriri de fum, mâncat de pădurea risipită pe culmea Armăseştilor. Rugi de mure chirciți sub cruste de gheață şi urme rare de zăpadă din fulguiala de alaltăieri împestrițează pământul printre trunchiurile merilor lustruite de ger. Trosneşte ca sticla sub bocanci bura de iarbă înghețată, în timp ce piciorul pipăie şovăitor treptele teraselor. E lunecuş şi urcă anevoie, încovoiați şi zgribuliți în sine, cu mâinile îndesate adânc în buzunarele pufoaicelor şi cu gurile topoarelor agățate pe antebrațe. Când şi când ridică priviri speriate parcă pe sub marginile roase ale căciulilor de oaie. Pădurea şi cerul sunt neclintite şi parcă nici ei nu se urnesc.

*

– Nu ştiu ce-o fi în căpățâna aia mare a ta de mistreț, Costache. Io unu n-aş ține oi nici de frică. Ie cel mai păgubos animal. Mănâncă cât un cal, nu-mi spune tu mie. O căruță de coceni dacă-i dai, pă toată ți-o mănâncă dacă te pui la mintea oii.
– Io ştiu ce să mai zic? De patru ani țin oi şi-am tot vândut din ele şi-acuma rămăsei doar cu astea cinci. Ie bine dacă ai, să ai mai multe, ca să te ții numai de ele. Să nu mai ții altceva, fiindcă oile ie pretențioase cum ar veni...
– Pretențioase care va să zică păguboase. Tot un drac. Te şi sperii cât poate să mănânce o oaie. Şi dacă nu-i dai cât îi trebuie, se mănâncă una pe alta de blană. Şi dacă eşti cioban să ții o târlă or mai fi cum or mai fi, da’ dacă nu ți-e de ciobănie, doar să te-ncurci cu cinci oi, mai bine lipsă. Până la urmă tot la cioban le dai că n-ai vreme să stai toată ziua după căcăreaza lor şi pentru ce? Pentru un strop de brânză şi o mână de lână aleasă dintr-o grămadă de bălegar, nămol şi scaieți, care dac-o dai la cioban nici cu atâta nu te-alegi. Şi pă unde trece oaia, Costache, vezi bine că rămâne ca-n palmă tunsă iarba, ca după secetă, de nu mai are ce să mănânce în urma ei nici un animal...
– Ştiu, da’ n-am ce le face acuma. Le-oi vinde la primăvară. Acuma nu mi le mai ia niminea nici pe degeaba. N-are lumea notreț, Nelule, e jale. N-are lumea cu ce să scoață animalele din iarnă. N-am decât să mă chinui cu iele, decât să le dau drumu-n pădure să le mănânce lupii. Şi uite beleaua dracului că m-a prins iarna şi fără căpriorii la grajd...
– Neşte păcate amărâte, Costache, asta ieste. Mai bine să le mâncăm noi decât să le mănânce lupii. Ai?
Lui Trencu i s-a părut că a zis ceva, deh, tot viscolul. Îi suflă-n urechi intermitent, când mai tare, când susurând sau amuțind definitiv. Berilă n-a zis nimic, ci doar clipeşte des. I s-au pungit buturile veştede ale obrajilor uimindu-se: oare Trencu îşi râde de el sau face pe prostu’? Auzi că să le mâncăm noi. Care noi? El cu Trencu şi cu mai cine? Tot Frăsineniul pasămite, cu care să-şi facă pomană el, Berilă.
– Ascultă aicea la mine, Costache: vaca-i sfântă. Ai vacă, ai orice pe lumea asta.
Vezi bine că ştie el Trencu ce ştie, îşi spune Berilă. Răciugosu’ ăsta. D-aia n-a avut el de nici unele la viața lui, fiindcă n-a apucat să țină vacă. Le-a mâncat fripte pă vacile soacră-si. Vorba vine că le-a mâncat. Dacă vacile soacră-si le-a dat de suflet la colectiv, nici că i-a mai trebuit nici vaci, nici oi, nici capre. A fost salariat vezi, slugă la Sfat şi n-a mai avut nevoie de animale. Lipit a fost toată viața lui, lipit o să-l ia dracu. Care pă iel nu l-a ros viermele căpătuielii, să strângă şi să aivă, să crească animale ca să se bage slugă la ele. Murături cu pâine dacă are azi pentru sufletu’ lui, tot ie bine, că de mâine nu se mai ştie... Nu se ştie niciodată ce ți se dă şi ce ți se ia, îşi spune Trencu. Niciodată nu-i prea rău, fiindcă nu se ştie dincotro te loveşte. Într-o bună zi poa’ să-ți ia şi cămaşa şi izmenele de pe tine şi sufletu’ din tine poa’ să ți-l ia şi atuncea la ce să te mai omori cu animalele, să cumperi căruțe de prune şi să vânturi vedre de rachiu şi să dormi iepureşte ca să stai la cheremu’ la toți bețivii şi zi şi noapte cu frica-n sân de reclamații pentru cazan, Berilă-Berilă, şi uite-l bătrân abia târându-şi hoitu’ cât grămada de bălegar şi tot la avere şi pricopseală i-e gându’, ca şi cum de-acuma-ncolo şi-ar face el un rost pă lumea asta şi n-are nici copii cui să lase ce o rămâne după el, Costache-Costache, lacomule şi prostovanule carele pentru cine te pedepseşti tu atâta?
Prin pădure abia se văd urme de zăpadă, dar aluneca mai rău decât în plantație. Ai zice că se-nserează după cât de închis ce e cerul, când ajung la cei trei carpeni însemnați de Berilă şi pădurar cu o zi înainte. Sunt înalți şi mai groşi decât pe picior. Precis l-au costat pe Berilă cât nu fac. Păi doi băniciori de grâu şi o vadră de rachiu, atâta i-a cerut nemernicu’ de pădurar pentru bon.
– Din pădurea mă-si să fi tăiat şi tot te-ar fi lăsat mai lesne, pufni Trencu.
Lui Berilă nu i se pare c-ar fi plătit exagerat de mult.
– Ba-i scump tare metru de carpen dacă-l cumperi, şi cu bonu’ semnat şi ştampilat de pădurar, pe lângă carpeni, mai umplu căruța şi c-o grămadă de retezături.
– Hai, Berilă, să-i doborâm barem până nu se-nserează şi mâine să ți-i cureți şi să ți-i cari acasă. Şi-i ca dracu’, mâine-i duminică...
Nu-i pasă lui Berilă: ce dacă-i duminică? Duminica nu mâncăm? Ce-o mai fi şi-n căpățâna lui aia de mistreț, cică duminica, vai de bătrânețile noastre alea păcătoasele, Berilă, care s-a-nrăit şi a înnebunit lumea, de se omoară frate cu frate şi nu se mai înțelege părinte cu copil şi atâta i-a trebuit lui Berilă ca să înceapă să-l descoasă de fiu-său Aurel, întors acasă de la puşcărie ca să plece înapoi în lume sau din nou la puşcărie, care lumea aşa vorbeşte, cică neam de puşcăriaşi şi scandalagii, şi tot aşa de scandalu’ ăla de-acu o săptămână de la Trencu din bătătură, cu omu’ ăla de zice lumea că-i gineri-său şi nu ştie lumea pe care din fete o ține-o, pe Doina ori pe Lențica, măcar că pe Lențica o ştiau măritată, şi care mulți spune că trăieşte cu amândouă, că le ține pe amândouoă acolo-n bătătura lui Trencu, c-a înnebunit lumea şi s-a prostit şi d-aia ne merge tot de-a-ndoaselea, că bine zici, Costache, şi hai dracului odată mai repede să-i doborâm şi mâine să faci bine să vii singur să ți-i curmi şi să ți-i cureți, că io-s de serviciu la Sfat. Păi duminica? Duminica, da, ce duminica nu mâncăm? Serviciu-i servici.
Păi cum i-o duce şi cum i-o scoate din râpa asta pă lunecuşu ăsta, fără doi boi zdraveni să nici nu te gândeşti, Costache. Îi numeri pă deşte care are boi în Frăsineni şi care o fi ăla să-i dea mâna să-i omoare prin pădure, pe coaste şi prin râpi pă lunecuşu ăsta şi nu te gândi că nu ți-ar cere şi pă mă-sa şi pă tac-su pentru ăştia trei carpeni, care io ce-ți spusei, Trencule, ajunseşi la vorba mea că s-a-nrăit lumea şi-a înnebunit de nu se mai ajută oamenii-ntre ei... Ce ziceai? Că iar îmi suflă viscolu-n urechi şi nu te-auz... Păi boii colectivului, Berilă, n-ai decât să te rogi în patru labe şi să te obligi până peste poate pentru când te cheamă la hămălit la grajduri şi la descărcat saci cu îngrăşăminte şi tot nu s-ar îndura preşedintele ca să-i scoată pă boi din grajd pe o vreme ca asta, că doar cu perechea aia de boi îşi cară acasă porumbu’ şi lemne din pădure şi tot ce are nevoie şi n-o fi nebun ca să-i deie la alții să-i omoare prin râpi în pădure, Costache, e nenorocire ce ține la perechea aia de boi. Mai degrabă ți-ar da un tractor. Un tractor ți-ar da numaidecât, că acuma la ora asta ie toate tractoarele pă butuci, hi-hi-hi... Ba nu mai spune asta, Nelule, că mai şi merge din ele. Nu se lasă ei fără tractor şi Nelu ştie că poate merge, da’ ce te faci că n-are motorină să le urnească din loc. Şi dacă le faci rost de un bidonaş de motorină, poate cine ştie cum s-or îndura... Ei, lasă, Costache, doborâți şi curățați să-i vedem noi, că pân’ la vară găseşti tu cu ce să-i scoți din pădure.
Se opintesc de-acum cu topoarele la rădăcina unuia, iuțiți de ger şi de amurgul ce-i împresoară în grabă. E cel mai gros ăsta dintre cei trei carpeni, cât să-l cuprinzi în brațe şi să te ții cu mâna de încheietura celeilalte mâini. Doar din ăsta şi-ar scoate Berilă scândură pentru mai bine de jumătate de grajd nou. Vezi bine că şi-a făcut porcu’ de Berilă o socoteală bună, recunoaşte în sfârşit în sinea lui Trencu. N-a aruncat el aiurea cu băniciori de grâu şi rachiu. Om socotit şi chivernisit mistrețu’ de Berilă, nu lasă să-i scape nimic printre deşte, altfel n-ar fi agonisit pe el atâta carne, ditamai hoitu’, hrană pentru viermi, Berilă-Berilă, lacomule şi păcătosule care ai adunat până ai dat pe-afară, oi şi grajduri şi vedre de rachiu şi saci de grâu şi porumb şi bani câți oi fi pus la saltea... Gurile topoarelor scapără în trunchiul înghețat împroşcând roiuri de scântei. Cioplesc şi izbesc ca-n cremene, icnesc din adâncul rărunchilor, se odihnesc cu rândul, sunt lac de transpirație până scobesc la rădăcina carpenului o muşcătură mare, pe marginile căreia se preling bale de sevă înghețând instantaneu.
Drujba ne-a mâncat şalele, Costache, care la doi moşnegi băşinoşi ca noi, nu te duse mintea să fi luat în pădure un bidon de rachiu, să ne pună sângele-n mişcare, la care Berilă clipeşte iarăşi des, păi rachiu, un bidonaş ori o sticlă, uite că nu i-a dat prin cap şi-o dă repede-n altă vorbă, cum că făcuse el rost şi de drujbă de la unu de la vale, da’ i-a fost imposibil să se lipească de un kil de benzină pe la vreo zece case cât a întrebat la deal şi la vale, pe la ăştia care are motorete şi maşini mici, care-i cum îți spusei, Nelule, că-i lumea avară şi-nrăită, intrară cu toții în anul morții şi-am zis că la ce-mi mai trebuie drujbă doar la trei carpeni... Uite-al dracului că nu vrea să cadă, Nelule, împinge-l! Ah, fir-aş al dracului! Împinge-l peste râpă! Împinge-l! Împinge-l!
Carpenul se apleacă greu, pârâie prelung şi sinistru în aerul de gheață vânătă al înserării şi tot nu-l văd căzând. Se învârt o vreme în jurul lui uitându-se în sus, până îşi dau seama că s-a poticnit agățându-şi crăcile de crăcile copacilor din jur. Ar mai avea destul până să buşească de râpă. A rămas aninat, ca şi cum ar fi vrut să cadă şi s-a răzgândit la mijlocul drumului. L-au luat de păr frații lui, Costache, ciorile şi coțofenele l-or mai scoate pe ăsta de-acolo... N-au decât să-l lase aşa şi să se apuce de ceilalți, luând aminte de astă dată spre un loc mai deschis unde să le facă vânt, ca să nu pățească tot aşa.
Coboară râpa lunecoasă spre alt carpen, când se stârneşte subit o rafală de vijelie ca un oftat adânc, scos parcă din viscerele mohorâte ale cerului, scuipând peste pădure o grindină de ace de gheață ce frământă trunchiuri de copaci zvârcolindu-le şi plecându-le până la pământ. Din vânzoleala aia se eliberează coroana carpenului tăiat. Trunchiul se zbate şi se zgâlțâie şi pare că vrea să-şi continue drumul spre fundul râpii, în timp ce Trencu şi Berilă se învârt năuci în jurul lui cu ochii la cer. N-ai avea cum să ghiceşti încotro îl va împinge vârtejul care-i mistuie pe amândoi în viscerele lui de gheață. Trencu şchioapătă şi nu-şi mai simte picioarele, şuierul hăcuieşte şi zdrențuieşte carnea lui bătrână. Cade şi alunecă la vale pe spate şi trunchiul carpenului îl prinde căzându-i în cruce peste piept şi pântec.
– Costache, mă luă dracu’, mor, Costache!... Sfinte Dumnezeule, mor!
Asta-i tot ce mai aude Berilă din gura lui. De bună seamă că i s-a luat glasul. Închide şi deschide ochii tot într-o văitătură a privirii, geme stins în vreme ce Berilă înjură şi blesteamă învârtindu-se în jurul lui şi opintindu-se să mişte trunchiul. I-ar trebui două perechi de brațe, dacă nu patru. Trunchiul a fost aruncat peste râpă la zece metri de locul unde a fost tăiat şi Trencu prins aproape de retezătură. Grosimea trunchiului îl țintuieşte şi-i striveşte şalele şi pieptul şi toată povara lumii şi toată pedeapsa cerului îl apasă şi-l rupe în două. Lasă-mă, spun ochii lui, când Berilă vrea să-l tragă de subțiori. Asta mi-a fost, Costache. Costache îl acoperă cu pufoaica lui, îngrijorat parcă să nu răcească, şi se îndepărtează privind în urmă şi spunându-i că se duce în sat după ajutoare.
Se scutură de-acum din întuneric o ninsoare molcomă, cu fulgi mari, ca o pace şi-o mântuire răcorindu-i fața şi veghindu-i îmbrățişarea cu trunchiul carpenului, urcând şi coborând din noaptea nepătrunsă a uşurării şi eliberării, pe care în sfârşit o vede şi o aude, dar vorbele nu i se desprind dintre buze. Şi-a vărsat toată sămânța din el sub carpen până a amuțit şi cât ar mai vrea să vorbească, dar cui să povestească? Capul i se suceşte şi privirea-i încremeneşte. Se lățeşte sub el o baltă întunecată, se înalță un fir de abur din zăpada afânată. Pădurea îl striveşte. Ceva se foieşte în întuneric şi se apropie, dacă nu cumva s-o fi întors Berilă cu oameni ca să salte pădurea de pe el, şi încă se apropie, un freamăt înnăbuşit, fierbinte, venind de dincolo de tot zbuciumul vieții lui, o pată de sânge lățindu-se neîncetat şi împresurâdu-l.
Pe urmă poate să vadă. E lângă capul lui. Un mistreț, un vier bătrân, cât un juncan şi slăbănog, deşelat, încropit numai din oase late. O arătare țepoasă, cu înfățişarea lui Berilă, cu privirea lui şi colți sticlind prin fuioare de ger, întorşi ca nişte junghere mici peste râtul cu smocuri de păr încleiate de bale înghețate. Râmă zăpada şi sparge cu râtul crusta de frunze înghețate şi adulmecă îndurerat balta de măruntaie fumegânde. Grohăie stins un descântec exhalând o duhoare grea şi zvâcneşte din rât, tot mai aproape peste pieptul lui Trencu.
Îi palpită măruntaiele risipite sub carpen şi-i e frig, Berilă, te-ntorseşi? Vorba lui iscă fuga, tropotul şi guițatul sincopat îndepărtându-se. Fugi, Berilă, du-te să mănânci zăpadă, lacomule şi păcătosule. M-ai omorât. Ninsoarea acoperă repede trunchiul dimpreună cu el, lăsându-i descoperită doar fața, o mască sticloasă de gheață şi sânge.

*

Îngeraşu’ nostru-i un bărbat de toată nădejdea, surioară, cu adevărat stâlpu’ casei. El l-a scos pe tăticuțu’ nostru de sub copacu’ ăla cât toate zilele, unde l-a băgat porcu’ de Berilă. Țapăn, înghețat bocnă şi mațele curse afară din el şi n-ar fi lipsit mult să-l acopere de tot zăpada pe tăticuțu’ nostru. Nici nu l-am recunoscut, surioară, al cui o fi capu’ ăsta ca un bolovan de sânge înghețat? Țin-te de el să-l scoatem de sub trunchi! Cine ştie cine o plânge după sărmanu’ omu’ ăsta? Uie-l că nu se clinteşte, surioară, uite-l cum l-acoperă zăpada de nu l-ar mai fi văzut nimeni până-n primăvară, ori l-ar fi mâncat mistreții de n-ar mai fi rămas nici bocancii din el...
Robert tocmai săltase snopul de lemne pe umăr cu gândul la o pereche de mănuşi pe care s-o caute prin boarfele din pod, când auzi ca prin vis prin vaietul viscolului chemarea aia urlată-disperată. Ce naiba or fi pățit? Iar le-o mânca? Ori dau să le mănânce mistreții? Dac-au luat-o de nebune înainte şi-acuma să le salvez. Aruncă lemnele de pe umăr şi o rupse la fugă. Aha, asta e, a căzut copacul pe omul ăsta. Să-l scoatem de-aici. Îngeraşul încearcă să ridice trunchiul cu nişte retezături din legăturile lor de lemne, uscate şi-nghețate şi spărgându-se ca şi cum ar fi de sticlă. Slabă nădejde, da-binențeles că gerul a lipit trunchiul de pământ dimpreună cu strivitul. Lenți şi Doinița sar înainte şi înapoi peste trunchi ca nişte veverițe curioase şi aferate care şi-au găsit de joacă, un joc nou şi pasionant, surioară-surioară, păi ăsta-i tăticuțu’ nostru, face Lențica. Are glas cristalin uşor aburit de întristare. L-a recunoscut mai mult după pufoaica de postav negru, îmblănită, luată anul trecut pe inventar de la Sfat şi tot ea recunoaşte pufoaica lui Berilă, făcută pe comandă, cât o plapumă, după care îşi dădu seama că porcu’ ăsta, mânca-l-ar focu ăla marele, l-a mâncat fript pe tăticuțu’ nostru mânându-l în pădure pe prăpădenia asta de vreme, cu prăpăditele lui de bătături, oh-oh-oh-oh, tăticuțu’ mieu bun şi frumos! zbiară Lenți cocoțată pe trunchi cu pumnii ridicați la cer. Cât am mai umblat şi cât te-am mai căutat! Tăticuțu’ mieu, drăguțu mieu! Cine mi te-a omorât?! Cine?! Cine?! Cine?!
Doina şi Robert ciocănesc uşor masca de gheață. O sparg şi o înlătură cu grijă, mângâindu-i şi oblojindu-i, punându-i parcă în ordine trăsăturile schimonosite cu degetele lor înghețate, da-binențeles că-i Trencu. Să vedem cum facem, taicule, să te scoate de-aici şi să te ducem acasă. Nu mişcă, nu suflă, da’ n-ar fi mare lucru să fie viu încă...
Robert face două trepte cu toporul în trunchiul unui fag şi se cocoață în el. Taie o cracă sănătoasă, groasă ca pe braț, destul de dreaptă, da’ parcă prea lungă, suri-oară, ce dracu’ face cu ea aşa lungă? Are pe puțin cinci paşi, mari, cât să te cră-cănezi până-ți pârâie pizda, surioară, ce o fi în capul îngeraşului nostru? Lasă-l, surioară, că ştie el ce face. Poate îl salvează.... Ba m-aş mira să mai fie viu. Miră-te, surioară, că tragi a pagubă. Ia-i pulsu’, pipăie-l, vezi dacă i se mai scoală, dacă-l mai băgăm în porție la sarmale de Crăciunu’ ăsta. Bietu nostru tăticuț... Ba-i doar al meu, surioară, că pe tine te-a făcut cu îngeru’ şi duhu’...
Oh, vai de viața lui cât a mai alergat la deal şi la vale pe bicicletă ca să-i facă porcului uruială să-l îngraşe şi acuma să nu se aleagă cu nimica din carnea lui? Să nu mai aivă ce să dosească sub podeaua fânarului pentru iarna ailaltă? Lasă, surioară, că-l facem noi pe porcu’ de Berilă să taie şi oile şi porcu’ şi toate orătăniile din curte, şi cât rachiu o mai face să ni-l trimită pe tot nouă, dacă nu vrea să-şi mănânce bătrânețile la ocnă. Să vezi atuncea trai pă noi cu îngeraşu’ nostru. Stai numai să-l scoatem pe tăticuțu’ de sub copac şi să-i tragem un topor în burtă ca să vadă şi să ştie Berilă ce-o să spunem la procuratură că el cu mâinile lui alea păcătoasele de ucigaş i-a făcut felu’ tăticuțului nostru iubit şi l-a lăsat să moară ca un câine aicea-n pădure, să-l îngroape zăpada şi să-l mănânce mistreții, oh-oh-oh, tăticuțu’ mieu, drăguțu’ mieu, ce s-ar mai bucura suflețelu’ tău acoloşa pe unde-o fi el acum, când o vedea cum îl stoarcem de agoniseală pe porcu’ de Berilă care ți-a luat zilişoareleeeee!... Hait! Ce făcuşi acolo, îngeraş idiot ce eşti? Ai cioplit ditamai paru’ numa bun să ți-l bagi în cur! Numa bun să te tragi în țeapă! Nu-l vezi că-i de trei ori cât tine? Mai retează dracului din el... Ba lasă-l, surioară, că ştie el ce face. Păi nu-l vezi, surioară, că-i prea mare pentru muşchii lui de îngeraş jigărit? Care numai cu pari d-ăştia o fi umblat la viața lui, la care el că special pentru voi l-am făcut: o țeapă d-asta de-ați avea să vă frecați cu drag în ea! Auzi la ce-i bese mintea, surioară, şi hai dracului, îngeraş, mişcă-te mai repede până nu ne prinde dimineața şi ne înțepeneşte geru’ lângă el! Lasă-l, surioară, nu-l mai grăbi, nu-l vezi că abia de s-a pus pe treabă? El deja a înfipt sub trunchi capătul parului ascuțit cu securea, trage de el şi împinge şi-acuma întinde-te, îngeraş! Aşa! Înălțându-se şi ridicându-se în vârful picioarelor, tot nu reuşeşte să ridice capătul parului cât de sus ar trebui ca să salte carpenul de pe Trencu, şi hai odată şi dă-l dracului, îngeraş, retează-l ori apucă-l dracului mai din scurt, da’ ți-ai găsit.