Miscellanea
Horia Gârbea

Poeți cu şi fără îngeri

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

Se împlinesc aproape patru decenii de cînd Mircea Florin Şandru scrie poezie, a adunat peste douăzeci de volume. Talentul său, remarcat încă de la debut de Nicolae Manolescu şi de alți critici se aşează acum în volumul Ca silabele unui mare pian, Editura Eminescu, în tipare postmoderne, chiar dacă un ciclu final din prezentul volum conține „exerciții în stil clasic” în care poetul dă dovadă de rafinament şi ştiința prozodiei, cu meşteşugite rime interioare. „Pe Königensteasse, cu vechile case,/ Trăsurile curg spre porți la Hofburg,/ Sub voal de mătase râd chipuri frumoase/ în sala de bal a bătrînului burg”. Chiar în textele care adoptă o recuzită înnoită şi în care apar crizele de anxietate ale omului contemporan, (ne)civilizat de tehnologie, Mircea Florin Şandru păstrează unele înfiorări romantice şi cascade de comparații: „Se lasă seara în Cartierul de Vest şi avioane trec triste,/ Sfâşiind cerul cu prova lor rece de aluminiu./ Vino şi vom dansa,/ Vom aluneca pe covoare uriaşe,/ Muzica ne va lovi în stern ca o catapultă”. Mircea Florin Şandru scrie mult şi unele repetiții şi scăderi sînt inerente cantității. Dar este indiscutabil un poet care îşi cunoaşte meseria.

Din Nordul suedez, o poetă mi-a trimis cartea ei în limba română: Dorina Brânduşa Landén La nord de sufletele voastre, Editura Călăuza v. b. Volumul s-a tipărit la Deva, va fi ajuns la autoare ca să pornească iar spre Bucureşti. Poezia Dorinei Landén e într-adevăr transfrontalieră, nelocalizată, vorbind despre lucruri eterne cu discreție şi gravitate. „Asemeni unui şarpe se mulează/ ostil pe crinul trupului meu/ realitatea” scrie ea. Poezia vorbeşte de „îngeri în derivă”, deplînge permanent căderea eului într-o lume brutală a lipsei de spiritualitate, nereflexivă a „magnaților asudînd de prostie”. Desigur, lumea ideală este cea a castelului de gheață al gîndirii, pentru că de căldura sentimentelor nu prea e vorba în aceste versuri. Interesante şi chiar impresionante aceste poeme care au fost create într-un spațiu extraneu lingvistic şi în mod cert fără influența mediului literar românesc, dar în limba română, care este cea intimă poetei.
Marile evenimente fac să tacă micile pasiuni. Dar şi invers! Celebrarea poeziei şi nu numai a ei, ci a fiecărui vers, a fiecărui cuvînt folosit, ca pe un eveniment capital este pînă la urmă obositoare şi chiar stridentă. Vasile Mic îşi izolează aproape fiecare cuvînt într-un vers, cînd nu chiar într-o strofă din volumul Copacul de argint, Editura Sedan. Ceea ce nu schimbă natura cuvîntului, cum pare a crede el, şi nu-l transformă automat în poezie. Ba nici măcar nu-l apără pe autor de ridicol, dacă uită să țină caii: „Îngeri/ De aceeaşi factură/ Coboară/ Pe streaşina casei// Un batalion de îngeri/ Am văzut/ Mergînd pe cărare/ Către o altă / Iarnă”. Mărturisesc că mie îngerii mi se arată doar cîte unul-doi, patrulă, nu batalion. Dar mai mult ca sigur că ai mei sînt de altă „factură” decît ai poetului Vasile Mic. Înainte să treacă batalioanele de îngeri Carpații (el fiind din Satu-Mare) îi recomand poetului să le adreseze cunoscuta cerere: „eu sînt mic, tu fă-mă mare”. Poate, cine ştie...