Centenar Steinhardt
Ioan Pintea

N. STEINHARDT, MARCEL PROUST ŞI ALȚI CÂȚIVA. (A PATRA SOLUȚIE)

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012

Marcel Proust, un prozator foarte iubit şi cultivat de N. Steinhardt (a nu se uita primul eseu Elementele operei lui Proust, publicat în Revista Fundațiilor Regale), într-un text destul de scurt, nu mai mult decât o tabletă ocazională, tipărit în Nouveux Melanges, are o reflecție profundă, definitivă şi totodată cuprinzătoare asupra romanelor scrise de Dostoievski şi Flaubert. Proust zice aşa: „Toate romanele lui Dostoievski s-ar putea numi Crimă şi pedeapsă, după cum toate romanele lui Flaubert, şi mai ales Doamna Bovary, s-ar putea numi Educație sentimentală.”
Aserțiunea aceasta se potriveşte de minune, după părerea mea, cărților scrise de N. Steinhardt.
Toate eseurile, cronicile literare, cărțile de convorbiri, şi mai ales cartea de predici Cuvinte de credință (Dăruind vei dobândi), se pot numi fără ezitare Jurnalul Fericirii.
N. Steinhardt foloseşte din plin, în toate cărțile lui, şi cu asupra de măsură în Jurnalul Fericirii, fără parcimonie, un întreg arsenal de virtuți care defineşte, în tuşe tari, în primul rând, autoportretul entuziast şi vivant al autorului.
Aceste atribute relaționale: credință, neteamă şi îndrăzneală, curaj, dorință de libertate, suferință, rostirea adevărului cu orice preț, bunăvoință, bucurie, dreaptă-socotință, bună dispoziție, solidaritate, altruism, iertare, duioşie – asemănătoare unor trepte, unei scări, care urcă către un punct Omega numit salvare, scăpare, mântuire – alcătuiesc, în cele din urmă, corpusul fericirii şi, prin recul, tema inefabilă a fericirii, tema Paradisului, de fapt, temă care este prezentă, vine şi revine mai mereu în tot ceea ce scrie N. Steinhardt.
Aş spune, parafrazându-l, că toate atributele înşirate mai sus, sunt, nici mai mult, nici mai puțin decât soluții, nenumărate soluții, care conduc la definiția fericirii. O fericire care are toate elementele diafanului, ale inexprimabilului, „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, cum scrie Apostolul Pavel, dar şi, paradoxal, realismului pur şi simplu din care răzbat cu puterea izvorului de munte toate satisfacțiile şi mulțumirile date, „fericirea imediată”, despre care vorbeşte, tot Proust, într-un articol dedicat Prințului Antoine Bibesco.
Fericirea dobândită şi proclamată de N. Steinhardt are fundamente creştine chiar şi atunci când devine o anamneză a copilăriei, de pildă, şi e întreținută de iluminări livreşti. Nu e un surogat de fericire. E ceas de totală absorbție interioară, clipă de deplină cufundare. „Raiul pe pământ”, pomenit de atâtea ori, e o stare sinceră şi concretă. Nimic fals, nimic de formă.
În înțeles comun fericirea e lipsită de suferință, însă la Steinhardt e cu totul altfel. Suferința dă măsură fericirii şi asigură gloria ei. Contrar sintagmei lui Dalai Lama, Steinhardt ne învață că cine vrea să obțină fericirea e dator să nu evite suferința. Iar pentru a purta şi înfrunta suferința (de ce nu şi moartea?! nu-l citează el de nenumărate ori pe Brice Parain ?!) este nevoie de „soluția mistică a credinței”, de curaj şi multă, foarte multă ironie.
După cum se vede, din testamentul politic, care deschide Jurnalul Fericirii, sunt necesare, pe lângă virtuțile pomenite, încă trei soluții, „strict lumeşti,” dar foarte bune pentru ieşirea dintr-un regim concentraționar, fie el puşcărie ori iad, şi obținerea eliberării, a libertății, a fericirii. Una, a lui Soljenițîn, alta, a lui Alexandru Zinoviev şi cealaltă, a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski.
Trei soluții, trei căi care alături de atributele sus pomenite te scot din infern. „Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar, (nu pot fi ținuți de iad n.n.) e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.”
Aşadar mărturisirile din Jurnalul Fericirii arată din plin valabilitatea soluțiilor transfigurării umane şi cum e cu putință schimbarea totală a unei ființe în condiții neadecvate şi absolut contrare pentru obținerea unui colț de Paradis. „Am intrat în închisoare orb/…/şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea”...
La ieşirea din închisoare N. Steinhardt e un „om liber, redat sieşi, un om împăcat şi drept, fericit,” după cum notează în Subiect şi predicat Virgil Ierunca.
Chestionarul lui Steinhardt față de celebrul chestionar al lui Proust conține ceva în plus. Un răspuns întreit. Despre Fericire, despre Paradis, despre Viață.
Într-un text din 1936, N. Steinhardt, precizează: „Proust urăşte curgerea heracliteană a vremii şi proclamă dorința unei statici pure”, se întreabă şi răspunde: „Când atinge (ori zăreşte ) Marcel, fericirea? Când e în afara timpului” şi trage o concluzie care îi va fi de mare folos în puşcărie: ”Câteva clipe ființa e în afara timpului şi cunoaşte fericirea”.
„Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe nici pretinde paradisul”, va scrie mai târziu în Jurnalul Fericirii.
Prin urmare, există o modalitate de a schimba mecanismele timpului, de a te sustrage acestuia, de a te plasa în afara lui şi de a fi fericit.
Ca să dobândeşti fericirea e nevoie de această tehnică proustiană pe care N. Steinhardt o stăpâneşte foarte bine şi nu ezită să o pună în practică.
Aflat în închisoare el depune tot efortul de care e în stare să fie nu numai un creştin exemplar dar şi un proustian de rasă. Ştie prea bine de la Proust ce înseamnă căutarea timpului pierdut şi regăsirea lui şi mai ştie, desigur, că opera acestuia poate fi un „mijloc unic şi absolut de a scăpa de servituțile condiției umane şi de sub tirania timpului.” Ştie prea bine, repet, pentru că are un cult aparte pentru acest scriitor. Nu există carte de eseuri în care să nu figureze cel puțin un text sau o referință despre Proust. La un moment dat aflat la Paris pleacă în hagialâc la Illiers- Combray, stăpânit de „aprigă nerăbdare de a vedea cu ochii locurile unde şi-a petrecut Marcel copilăria.” Meticulos ca un reporter descrie Combray-ul, casa mătuşii Leonie, împrejurimile, „perimetrul acesta perfect oarecare”, se miră şi constată că nu au nimic ieşit din comun şi, în cele din urmă, aduce un elogiu sincer artei autentice şi puterii ei de transfigurare. „Uimire şi emoție. Cât de puternică se arată a fi arta, cât de clar se defineşte aici drept facultatea transfigurării. A! realitatea – la Illiers şi în casa mătuşii Leonie – se trădează: nu-i decât aparență înşelătoare, de vreme ce pentru un artist poate deveni o lume feerică, ridicată la puterea a zecea ori a suta, supraîncărcată de magnetism şi magică.”
Aşa e şi în puşcărie. Timpul: un moft. Realitatea: „aparență înşelătoare”, fantasmă.
Rezistența celui închis, la Malmaison, la Jilava, la Gherla, în ciuda caraliilor şi a tuturor mizeriilor de aici, este cu atât mai combativă, cu atât mai utilă şi mai pilduitoare, cu cât ea se transformă şi devine luptă şi asalt împotriva timpului. În primul rând prin neuitare şi în al doilea rând prin rememorare. Cu alte cuvinte: acces liber la, ceea ce Walter Benjamin, numeşte „timpul învechit.”
„Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Seteanu, zâmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre râul Târgului şi râul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale doamnei Florescu, imprecațiile anticatolice ale d-nei Branszki, strigătele neguțătorilor ambulanți străbătând, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălțau deasupra ulițelor şi străzilor... ?i Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperând la Duque împotriva liberarilor şi pentru junimişti”...
Atmosfera recreată prin aide-memoire de către cel închis are efectul paginilor despre Combray-ului de altădată.
E uimitor cât de apropiată este lumea această a liniştii, a păcii, a Paradisului, în definitiv, alcătuită pe loc, aici în puşcărie, şi cât de mult se aseamănă ea cu aceea a lui Marcel Proust.
Walter Benjamin, cel care l-a tradus pe Proust în germană, el însuşi un proustian de înaltă clasă, care acuza „dependențe pătimaşe” față de opera acestuia, a scris o carte exemplară despre „timpul pierdut” intitulată „Copilărie berlineză la 1900” şi un eseu, absolut fundamental, cred eu, intitulat „Portretul lui Proust,” organizat pe trei capitole. Aici, Benjamin, vorbeşte despre legile memoriei, dialectica fericirii, cu formele ei: imnică şi elegiacă, discrepanța crescândă dintre literatură şi viață (Steinhardt a găsit o altă formulă: între viață şi cărți), cele două vicii: curiozitatea şi linguşirea, singurătate şi amintire, spaimă şi ironie, cufundare în sine etc. La începutul capitolului trei dă de înțeles că „A la recherche du temps perdu” propune trecerea unui prag şi că, de fapt, trecerea acestuia înseamnă accesul sigur în lumea armoniei şi a frumuseții. ... „La Proust suntem oaspeții care trec un prag/…/un prag dincolo de care ne aşteaptă eternitatea şi încântarea”.
În acord cu N. Steinhardt, Walter Benjamin şi cu Marcel Proust, Eugen Ionesco vorbeşte şi el în libretul „Maximilian Kolbe” despre pragul Paradisului.
„Adevăr spun vouă, vă aflați la porțile Paradisului şi n-o ştiți: vă aflați în pragul fericirii fără de sfârşit” .
Aşezarea în afara timpului dat, dincolo de „prag”, îl face pe Steinhardt să guste aceeaşi „madlenă scurtă şi durdulie”, acelaşi ceai, care trezesc stările şi reveriile de demult, trezesc un alt fel de fericire, de fapt. O stare pe care cei doi autori, în situații şi momente diferite, o creează cu acelaşi entuziasm şi nostalgie de a fi în afara timpului, o „stare necunoscută ce nu aduce nici o dovadă logică, ci evidența fericirii ei, a realității ei”, cum bine o defineşte Proust.
N. Steinhardt are nevoie de aceste plonjări în trecut, în afara timpului dat de istorie, ca să poată supraviețui şi pentru a reuşi să fie cu adevărat fericit în aceste condiții de batjocură şi teroare.
„Braşov, august, 1926. Am luat masa cu mama la Rothenbacher: salată de cozi de raci, friptură de vițel de la rinichi, cremă de zahăr ars, bere Czell (mai dulce decât celelalte). Când plecăm, pe la două jumătate, căldura e în toi şi nu se vede nici o birjă. Dar suntem foarte dispuşi să batem drumul pe jos, cu toate că de pe strada Lungă, aproape de capăt, şi până la hotelul Coroana distanța e mare. Cât e totul de odihnit în căldură şi cât e de miloasă viața şi de lipsită de urâțenii, în acest munte magic al orăşelului, refugiu dar şi rai/…/ Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă, fericirea deplină”.
Iată cum tot ceea ce a fost cândva fascinant şi plăcut şi înălțător, se întoarce cu voluptate proustiană şi dă o mână de ajutor celui aflat în suferință. Timpul rău şi urât este suspendat prin aceste inserturi de amintire.
Copilăria e oglinda timpului mesianic. A acelui timp explicat de epistolele pauline şi de Giorgio Agamben drept intervalul care „implică integrala transformare a noastră înşine şi a felului în care ne ducem viața”.
Copilăria rămâne pentru N. Steinhardt, ca pentru mai toți cei din generația lui, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade etc., timpul necontaminat, privilegiat, la care se poate face apel în momente grele, de disperare, în clipe de primejdie. Pantelimon, Chapelle-Anthenaise, Răşinari, „încăperea-boabă-de-strugure” din casa Eliade, sunt lumi care dând timpul-agresiune la o parte creează stări de beatitudine în orice loc şi spațiu te-ai afla.
Emil Cioran: „...nu cunosc alt caz de copilărie atât de fericită ca a mea/…/A fost o copilărie nemaipomenit de fericită/…/Copilăria mea a fost raiul pe pământ”. Eugen Ionesco: „La Chapelle-Anthenaise timpul nu exista. Trăiam în prezent. Iar viața însemna farmec şi bucuria de a trăi./…/Abia acum încerc să-mi explic de ce mă simțeam aşa de fericit. Trăiam atunci paradisul”. Mircea Eliade: „Nu mi se părea că mă aflam cu adevărat într-un fruct uriaş. Dar nu puteam să compar lumina, de un verde auriu, decât numai cu aceea pe care am avea-o dacă am fi într-o boabă de strugure. Deci nu era ideea fructului, ideea de-a locui într-un fruct, ci aceea de a mă afla într-un spațiu paradisiac. Era experiența unei anumite lumini”.
Starea aceasta de tihnă, fericire şi paradis este mărturisită de nenumărate ori de N. Steinhardt . „La început a fost Pantelimonul meu natal/…/cu salcâmii săi modeşti şi căsuțele-i scunde, cu oamenii săi împăcați cu viața şi convinşi că nimic cu adevărat tragic nu li se poate întâmpla/…/M-am învrednicit, pot spune, de o copilărie fericită.”
Toate aceste secvențe despre beatitudinile copilăriei par văzute şi citite prin ochii lui Marcel Proust.
„Edificiul imens al amintirii” s-a cutremurat. Madlena şi ceaiul în care aceasta a fost înmuiată îşi fac efectul. Timpul este altul decât cel „măsurat pe bătăi de pendul”. Combray-ul este viu.
„După cum în jocul în care japonezii se amuză să înmoaie într-o ceaşcă de porțelan plină cu apă, bucățele de hârtie, până atunci nedesluşite, care, de-abia înmuiate, se întind, se strâmbă, se colorează, se diferențiază, devin flori, case, personaje consistente şi uşor de recunoscut, tot aşa acum, toate florile din grădina noastră, şi acelea din parcul domnului Swann, şi nuferii albi de pe Vivonne, şi oamenii de treabă din sat, şi căsuțele lor, şi biserica, şi întreg Combray-ul, şi împrejurimile lui, toate acestea care iau formă şi consistență, au răsărit deodată, oraş şi grădini, din ceaşca mea cu ceai.”
De remarcat că sunt două elemente, biserica şi clopotnița (la Marcel Proust şi Eugen Ionesco), biserica şi clopotele (la N. Steinhardt), evidențiate aproape la fel. Paginile din Swann abundă în descrierea acestora. Sunt poate cele mai frumoase, cele mai consistente şi pitoreşti pagini care s-au scris vreodată despre biserică şi clopotniță.
„Cât de dragă îmi era biserica noastră şi parcă o văd şi acum!/…/chiar dacă afară timpul era întunecat, erai sigur că în biserică va fi frumos/…/în zilele săptămânii, la prânz, când nu se slujea – într-unul din acele rare momente când biserica aerisită, goală, mai omenească, luxoasă, cu soare pe mobilierul ei bogat, avea aerul aproape locuibil/…/Clopotnița din strada Saint-Hilaire dădea tuturor îndeletnicirilor, tuturor orelor, tuturor punctelor de perspectivă ale oraşului, înfățişarea, încununarea, consacrarea lor/…/aveam în fața noastră clopotnița care, aurită şi ea însăşi coaptă ca un cozonac şi mai mare, sfințit, cu solzi şi picuri lipicioşi de soare, îşi înfigea vârful ascuțit în cerul albastru”.
Observația lui Eugen Ionesco pare desprinsă şi ea din Swann. „Cățărându-te până sus, vedeai, în zare, înaltă, clopotnița bisericii. Mi-amintesc de o dimineață foarte fericită, foarte luminoasă, când mă duceam în haine de duminică spre biserică. Încă mai văd cerul albastru şi, în cer, vârful bisericii. Clopotele – le aud”.
La N. Steinhardt, ca şi la cei doi, spațiul acesta e considerat sacru şi, prin urmare, dătător de fericire.
„Biserica, lipsită de orice frumusețe, dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi./…/Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, inițiatorul folosirii clopotelor în biserici.”
Ca şi Dumnezeu în opera lui Proust, Proust se află pretutindeni în opera lui Steinhardt. Impresionant şi de-a dreptul uluitor este, însă, atunci când Proust se întâlneşte cu Soljenițîn şi cu Kafka. În acel moment trăirile sunt cu totul şi cu totul paradoxale iar autorul Jurnalului Fericirii se dovedeşte nu numai un eseist şi un gânditor genial dar şi un prozator de mare forță. Dovadă că Steinhardt a deprins de la Proust nu numai o tehnică a supraviețuirii prin anamneză, ci şi o tehnică scriitoricească, compozițională, pe măsura marelui scriitor francez. E vorba de momentul sosirii la închisoarea din Gherla.
„Apoi o clădire pătrată, înaltă în care sunt lumini: Închisoarea. Proporțiile clădirii şi luminile produc o stranie senzație îmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Braşov, la hotelul Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama. Căldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un băiat se repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zâmbete în jur. Suntem primiți cu bâte şi toroipane.”
Putem spune că prin tehnica rememorării şi prin „exercițiile spirituale” practicate în regim strict concentraționar, Marcel Proust devine pentru N. Steinhardt, în condițiile date, nici mai mult nici mai puțin, decât a patra soluție? Putem. Cred.
În ce constă „soluția proustiană” ne spune Samuel Beckett: „soluția proustiană constă în negarea Timpului şi a Morții, negarea Morții ca urmare a negării Timpului. Moartea a murit fiindcă Timpul a murit.”