Centenar Steinhardt
Florin Caragiu

ÎN CĂUTAREA SACRULUI ASCUNS

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012

Căderea îngerilor, în viziunea creştină, dincolo de a fi un act de răzvrătire şi concomitent de exercitare a liberului arbitru, dă naştere unui uriaş paradox existențial, paradoxul amăgirii, al existenței trăite ca şi cum ar ține loc de absolut, dar de fapt nu e deloc aşa. Astfel, ispita insuflată primilor oameni creați a putut fi auzită prin cuvintele: „Veți fi ca Dumnezeu”. E aceasta o promisiune cu putere de atracție abisală, a cărei noutate absolută constă nu în a promite darul asemănării cu Dumnezeu, ci, într-un chip cu totul de neînțeles, stă în imboldul de a-L detrona pe Cel Suprem, cu intenția de a-i lua locul. O sugestie extrem de învăluită şi impenetrabilă rațional ajunge, aşadar, să postuleze un „a fi” întemeiat din adânc pe revoltă, pe ucidere şi substituire. Ideea unei afirmări de sine violente împotriva altuia constituie axa vertebrală a egoului şi, după cuvântul Scripturii, reprezintă păcatul originar, ce a antrenat cu sine catastrofa cosmică a căderii. Lumea a luat ea însăşi chipul gândului amăgit, transformându-se într-o scenă tragică a luptei pentru existență. Dar promisiunile şarpelui s-au dovedit a fi, în esență, false: ele nu spun nimic despre urmări, despre pedeapsa finală, despre moarte, şi mai ales nimic despre moartea proprie, despre sfârşitul celui căruia i s-a promis izbânda absolută. E lucru ştiut că îngerul răzvrătit se foloseşte de imaginile binelui şi frumuseții pentru a induce în eroare. Amăgitorul e, aşadar, un viclean. Dar tot Evanghelia vorbeşte despre şerpi înțelepți, de acea binefăcătoare înțelepciune a şarpelui unită cu curăția porumbelului. O vedem în măsură să răstoarne uneltirile, să facă posibile deplierile substanțiale şi descoperirile salvatoare.
Pe această cale, asemănătoare unei călătorii inițiatice (Lehrjahre), părintele Nicolae Steinhardt s-a arătat a fi o călăuză de nădejde a celor ce au ales să-l urmeze. O astfel de cale, aşa cum se constituie ea într-o filosofie practică a vieții, îşi făureşte o metodologie proprie, constând în analiza contextuală: e vorba de demontarea falselor contextualizări, concomitent cu refacerea unui context originar, mult mai larg întemeiat şi mai transparent, propriu semnificațiilor vizate. De exemplu, referindu-se la cunoaşterea complicată, antinomică, contradictorie, tainică, surprinzătoare, adesea şocantă, pe care Lucian Blaga a încercat s-o cuprindă cu binecunoscuta formulă „cunoaştere luciferică”, Nicolae Steinhardt a atras atenția că sintagma nu este un context tocmai potrivit cu conținutul sugestiv pe care îl vehiculează. Vicleniile limbajului sunt cu putință numai întrucât vorbele promit adesea altceva decât realitatea la care par că se referă de facto. Pentru câteva clipe, răul ia chipul binelui, se prezintă drept paradis, cu adâncimi de mister substanțial. E adevărat şi că luciferismul blagian e şi acesta tot un termen recontextualizat, însă, după observația lui Steinhardt, „chiar termenul raportat la faza cerească a celui ce avea să devină prințul întunericului ne pune pe gânduri şi vădeşte din partea autorului o netă preferință (ori măcar nostalgie)” (Prin alții spre sine, Ed. Eminescu, 1988, p. 120).
Aşa cum le-au văzut creştinii, dar şi cum apar într-o multitudine de crezuri mitologice, ordinea deterministă şi cauzalitatea constrângătoare sunt departe de a fi paradisiace. Dimpotrivă, reprezintă alterări ale libertății originare, semne de opacizare ontologică, o consecință a conflictului cu o transcendență divină. La Blaga, preferința pentru calificativul „luciferic” se justifică prioritar prin nedefinitul forței de sugestie pe care o exercită termenul respectiv, în condițiile devalorizării pragmatice a antonimului său, „paradisiac”. Nefiind substanță denotativă, sugestia poate fi dumnezeiască, cu o existență întrucâtva liberă față de suportul ei. De regulă, natura sugestiei e să plutească deasupra denotațiilor, neatingându-se de ele. Astfel, exprimarea prin contrariu devine posibilă în anumite situații. Faptul se adevereşte cu atât mai mult cu cât Blaga însuşi a admis paradoxal că „dogmele metafizicii creştine constituie nişte exemple extreme de cunoaştere luciferică (Filon fiind cel dintâi, scrie Blaga, dispus să accepte în deplină cunoştință o formulă antinomică în sine şi care nu se poate gândi până la capăt, nici în lumea abstracțiunii logice şi nici în lumea concretului)” (Ibid., p. 122). O ființă în trei persoane, afirma Blaga, reprezintă un astfel de exemplu extrem. Criza, tensiunea, tragedia, pe care Lucifer le-a dat omului sunt, după Blaga „mistere deschise ca mistere”. Steinhardt corectează această idee, afirmând că promisiunile luciferice sunt false mistere, întrucât sunt lipsite de imperiul Harului. În practică, primele nasc nevoi, constrângeri, uniformitate, pe când Harul e dăruitor de fericiri (opuse nevoilor în Predica de pe Munte), deschizător de drumuri pentru existența liberă a valorilor şi a nesfârşitei lor diversități.
Sensibilitatea ştiințifică actuală a pus în lumină relevanța antinomiei, a paradoxului, în actul cunoaşterii. Saltul de la cuantic la macroscopic e foarte greu de explicat. Nivelurile existenței par a fi unite prin variabile ascunse. În acest context, în care ideea de cauzalitate clară suferă, psihologia, afirmă unele voci, tinde să devină o ştiință la fel de fundamentală ca şi fizica. „Atât relativitatea, cât şi cuantica, în repetate rânduri invocate de Blaga, au mărit sfera misterului, au introdus noutate, au zdruncinat o întreagă mentalitate cogitativă” (Ibid., p. 20). Μatematica şi cosmologia, în rând cu lingvistica, deschid poarta pentru pătrunderea enigmelor. Numărul imaginar la transfinite e o idee seducătoare pentru spirit, subliniază Steinhardt, motivând: „pentru că aici partea este egală cu întregul, iar totalul nu scade atunci când i se sustrage o parte. Soluția, aici, o presupune deosebirea puterii de sumă. Suma scade, puterea, nu” (Ibid., p. 121). Reinterpretarea termenilor se impune ca o direcție principală a hermeneuticii practicate de Steinhardt, după cum însuşi arată: „În perspectiva de astăzi a ştiinței, în condițiile intensificării şi potențializării misterului şi antinomiilor pe plan ştiințific propriu-zis şi pe planul cultural general, ne revine sarcina să ne întrebăm dacă nu-i acum vremea să procedăm la o mai largă interpretare a termenilor. (...) Atunci şi Marele Anonim se cuvine reconsiderat şi privit ca metafora, vai, prea omenească, chiar taxonimic omenească, a veşniciei întrupate” (Ibid., p. 124).
Legătura dintre cosmologie şi cosmogonie trasează granița dintre fizică şi metafizică. Timpul zero al genezei e deasupra oricărei fizici. Nimeni nu l-a studiat formalizând. A gândi în termeni de sfârşit şi început înseamnă a ne situa deja în orizont metafizic. În privința raportului lor cu timpul, sfârşitul şi începutul nu există în timp finit. Dar, deşi nu poate fi concepută ca o stare fizică propriu-zisă, existența eshatologică poate fi descrisă şi ca o stare fizică ideală, cea a fiindului penetrat de Har. Această fizică pe măsura spiritului e o imagine provocatoare, credea Steinhardt, ea fiind responsabilă de sentimentul puterii inefabile a expresiei, în cuprinsul căreia obiectul şi subiectul fuzionează, în câmpul creativității poetice şi mistice. Ne căutăm ideile aşa cum ne căutăm expresiile. Omul se defineşte mai degrabă prin ceea ce caută decât prin ceea ce crede că a găsit deja la modul definitiv.
Totuşi, trebuie arătat, expresia poetică nu se comportă ca un foarte bun semnalizator în universul denotațiilor. Pentru a se afirma, adesea ea le sfarmă pe acestea şi încurcă rațiunea comună, provocând pe teritoriul ei grave ambuteiaje. Una din concluziile de seamă ale psihologului, duhovnicului şi teologului Nicolae Steinhardt, ce se înscrie într-un anumit tip de hermeneutică pe care el a inițiat-o, este aceea că destinul cuvântului apare osmotic cu destinul omului. Insul desacralizat trăieşte într-o stare de creştinism implicit şi actualizat la modul minimal. El refuză explicitul creştin, mărturisirea de credință. Sacrul camuflat în profan continuă să trăiască prin impresii fulgurante despre transcendență, după cum cuvântul poetic se aprinde intermitent cu flacăra sugestiilor, rupte însă de conştiința relației lor certe cu o realitate metafizică propriu-zisă. Omul pare că priveşte, dar nu recunoaşte ceea ce vede. Fericirea, ca şi starea poetică, au o existență scurtă, mai scurtă decât cea a unui vis de noapte, repede uitat. Într-un fel, această stare de lucruri ne aminteşte de vechea eră a persecuțiilor. Numai că astăzi tiranii nu mai sunt împărați păgâni, ci persecutorii din interior, forțele brute ale materialismului, ce parazitează viața sufletului. Din bucuria Învierii a rămas o flacără mică, făcută nevăzută în catacombe. Cu aceasta, ne întoarcem, dacă vrem, la imaginea şi la semnificația spirituală a mineritului, aşa cum le-au valorificat romanticii, în particular Novalis. Trebuie să săpăm adânc în noi pentru a da de filonul aurului. Aşa cum trăim, mai străin de suflet ne-a devenit adevărul cunoscut, cel care s-a revelat deja omenirii, decât cel necunoscut, încifrat în „ecuații luciferice”. Sensibilitatea naturală, ea însăşi, s-a tocit, s-a uzat, ca orice lucru supus legii entropiei. După cum înghite viața, materia poate înghiți şi spiritul.
Analizele literare întreprinse de părintele Steinhardt intenționează cu prioritate un fel de descarcerare, prin care se are în vedere descoperirea şi salvarea supraviețuitorilor prinşi în dărâmături (în cazul de față, este vorba de trupul adevărurilor creştine). Fie că e vorba de Proust, de Sartre, de Roland Barthes, de Blaga, de Dickens, de Mateiu Caragiale, de Mircea Eliade, de Eugen Ionescu ş.a.m.d., scopul vizat şi realizat constă în recuperarea sacrului ocultat. Văzută astfel, creația de artă în speță se lasă descifrată ca un act creştinesc: „De aceea, poate, se şi spune că artistul pătimeşte pentru toți în operele sale” (Ibid., p. 269). În aceeaşi ordine de idei, semnificativă este, citată de Steinhardt, o cugetare poetică semnată de T. S. Eliot, care sună astfel în tălmăcirea părintelui de la Rohia: „Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi individuale ale iluziei şi spaimei. De-am rămâne numai în propria noastră suferință, ne-am eschiva de la durere. Trebuie să învățăm a suferi mai mult” (Idem).
Parafrazând maxima lui Einstein, cel ce a spus că minunea cea mare este că ceva există, putem afirma, o dată cu neuitatul părinte Nicolae Steinhardt că „prezența vieții organizate preface neantul, haosul ori moartea în stări secundare şi inferioare. Dar dacă viața predomină astfel, ca o minune, ni se mai dezvăluie că viața înghite moartea” (Ibid., p. 231).