Cartea de religie
Paul Aretzu

ANTIM – IMNOGRAF

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012

Antim Ivireanul nu a scris imnuri explicite, care să se încadreze în tipicul bisericesc, şi nici poeme literare pe teme religioase. Poezia imnică, însă, existentă cu asupra de măsură în scrierile sale, este disipată în Didahii, în care, pentru a convinge, predicatorul recurge la modalități expresive, la o poezie vibrantă şi înălțătoare. Astfel încât este de necontestat faptul că marele bogoslov a fost şi un poet adevărat.
Istoria acestei specii este îndelungată. Creştinii foloseau cântări imnice încă din Biserica primară. În lipsa unor creații poetice noi, cu autoritate cultică, necesare cântărilor bisericeşti, s-au folosit la început texte biblice, în special psalmi. Cu siguranță, se cântau poezii creştine la agape. Atunci când au apărut, imnurile creştine nu au preluat influențe stilistice sau de conținut din poezia clasică greacă, lăsând să fie exprimat liber sentimentul religios, asociindu-l (sincretic) cu muzica. De aceea, imnografii sunt cunoscuți şi ca melozi.
Reputatul liturgist Petre Vintilescu s-a ocupat în studiul său Despre poezia imnografică din cărțile de ritual şi cântarea bisericească de modul în care s-a cristalizat, în primele secole creştine, poezia imnografică, diferențiindu-se compozițional de modelul clasic grecesc şi înscriindu-se în entuziasmul noii credințe, dar şi în misiunea de a combate tendințele eretice ale vremii: „Astfel, rezultă o imnologie analitică, o imnologie cu teză teologică, explicativă” (opera citată, Editura Partener, Galați, 2006, p. 34). Părintele stabileşte perioadele de evoluție pe care le cunoaşte poezia imnică, detaliază regulile specifice ale acestei specii, funcțiile liturgice, precum şi aspectele melodice.
Unul dintre cei mai combativi imnografi împotriva devierilor eretice a fost Sfântul Efrem Sirul (c. 306-373), de la care au rămas peste patru sute de imnuri. Primele forme de imnuri, consacrate în secolul al V-lea, sunt troparele, cuvântul însemnând melodie sau mod de cântare şi de exprimare. Erau cântate printre psalmi, numindu-se şi stihire. Sunt texte scurte, cântate la Utrenie, la Vecernie, la Liturghie, la Slujba Ceasurilor, găsindu-se, cu denumiri diferite (idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoane, treptele antifoanelor, svetilne sau luminânde sau voscrene sau mânecânde), şi în Minee. Imnele Sfântului Grigore de Nazians (329-389), fiind mai savante, nu se fixează în slujbele eclesiastice.
Roman Melodul (490-560), greierul dumenzeieştilor cântări, dă o mare dezvoltare poeziei imnice, transformând troparul hieratic, minimal, în poeme cursive, numite condace şi icoase, celebrând aspecte din opera mântuirii ori acte martirice. Condacul este foarte cultivat în literatura bizantină, din secolul al VI-lea, până în secolul al X-lea. Este alcătuit din 18-24 de strofe (fiecare având câte 20-30 de versuri scurte, unitare tematic şi legate printr-un acrostih), precedate de o strofă izolată, numită proimion. Condacul are caracter dogmatic. Singurul condac păstrat de la Roman Melodul este Acatistul Buneivestiri (cunoscut şi sub numele de Acatistul Maicii Domnului).
În secolul al VII-lea se cristalizează o altă formă de poezie religioasă creştină, canonul. Este format din nouă ode; poate fi şi mai restrâns (diode, triode, tetraode). Prima strofă reprezintă modelul melodic şi metric şi se numeşte irmos. Canonul este forma cea mai amplă de cântare imnografică. Odele din canon semnifică cele nouă cete îngereşti din preajma Domnului. Canoane cu un număr redus de ode, numite şi cântânde, alcătuiesc Triodul, cântat în perioada Postului Mare. Un mare imnograf a fost Andrei Criteanul (660-740), autor al impunătoarei opere Canonul cel Mare. În secolul al VIII-lea, canonul imnografic atinge apogeul prin Sfântul Ioan Damaschin (675-749) şi prin Sfântul Cosma Melodul (?-781), episcop de Maiuma (743). Erau frați, prin adopția celui de-al doilea de către tatăl lui Ioan. Ioan Damaschin are un rol important în definitivarea Octoihului, la care a contribuit cu imnuri, împreună cu Sfântul Cosma. Amândoi au fost monahi la Mânăstirea Sfântul Sava din Ierusalim. Prezent în cărțile de ritual (Triod, Octoih, Penticostar, Mineie) este, un secol mai târziu, Teofan Graptul (775-845), mitropolit al Niceei.
În secolul al IX-lea, doi sicilieni, stabiliți la Costantinopol, Metodie Mărturisitorul şi Iosif Peregrinul, îmbogățesc literatura imnică. Dar foarte importanți sunt frații Teodor Studitul (759-826) şi Iosif Studitul. Li se datorează ordonarea cărții Triodului. Iosif Studitul s-a ocupat şi de alcătuirea Penticostarului. Printre atâția imnografi, o călugăriță, Cassia, scrie imnuri foarte apreciate. În secolul al X-lea, Simeon Metafrastul, cunoscutul hagiograf, scrie canoane pentru Mineie. Aceste importante cărți de cult au fost definitivate de Ioan Mavropus. Până în secolul al XV-lea, puține adausuri s-au mai făcut cărților de slujire bisericească. Nu numai în acestea se află imnuri, ci şi în Sfânta Liturghie, cum ar fi Trisaghionul, Imnul heruvimic, Pe Tine Te lăudăm, Imnul Axion.
În limba română, primele imnuri (sau slavoslavii sau doxologii) se află în traducerile Sfintei Liturghii. În 1570, diaconul Coresi tipăreşte primul Liturghier românesc, conținând numai Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În 1679, mitropolitul Dosoftei tipăreşte la Iaşi Dumnezăiasca Liturghie. În 1706, Antim Ivireanul, episcop de Râmnic, tipăreşte Evhologhion adecă Molitvelnic, în două volume, primul fiind, de fapt, un Liturghier. În 1713, scoate, la Târgovişte, Dumnezeieştile şi sfintele Liturghii, într-o limbă clară şi exactă, foarte apropiată de cea de azi.
Imnuri au existat şi în Acatistiere, cuprinzând cântări închinate Sfintei Treimi, Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinților. Au tipărit Acatistiere mitropolitul Dosoftei (1673), Antim Ivireanul (1698). Autor de imnuri şi muzică liturgică a fost un logofăt din timpul lui Mircea cel Bătrân, călugărit la Cozia cu numele de Filotei Monahul. Scrierile sale, în limba slavonă, sunt numite Pripeale, cântate la Utrenie. Eustatie, protopsalt la Putna, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, a compus heruvice, irmoase, tropare. A organizat cântările monahilor la înmormântarea lui Ştefan cel Mare şi a dedicat un imn Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Filothei sin Agăi Jipăi (1670-1720) a scris o carte de muzică bisericească, Psaltichie românească, făcând şi traduceri, la îndemnul mitropolitului Antim.
Imnuri religioase originale s-au scris foarte puține în cultura română. Cel mai important autor este unul apropiat de zilele noastre, Daniil Sandu Tudor, ieroschimonahul de la Rarău. Semireligioase sunt acatistele Părintelui Bartolomeu Anania.
Antim Ivireanul n-a scris imnuri după regulile impuse acestei specii religioase. Elemente imnice există incluse în alte scrieri, dar mai ales în Didahii. Ele sunt în spiritul imnurilor, apropiindu-se de tipicul acestora. Fără îndoială, în predici, Mitropolitul a folosit, în principal, mijloacele specifice oratoriei sacre. Eugen Negrici observă, însă, variabilitatea stilistică practicată, psalmodia, lirismul accentuat. Nu putem să nu recunoaştem fervoarea dreptcredinciosului, harul care mocneşte în tot locul. Accente de acatist, de poem imnografic întâlnim adesea, aşa cum se întâmplă în Cazanie la Preobrajeniia Domnului (Schimbarea la față): „Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilii aceştiia, desăvârşit şi precum să cade? Că tot ce au fost mai slăvit în legia veche şi în cea noao, în ceriu şi pre pământ, la arătare a ieşit, căci acolo au fost mai marii prorocilor, ai legii vechi şi mai marii apostolilor ai legii noao; din ceriu sfânta troiță s-au vădit şi de pre pământ preasfânta omenire a lui Hristos s-au arătat. Şi la această veselie, mare şi preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, carii au fost mai iubiț, n-au fost chemați”. La minunea de pe Muntele Taborului, Petru „încă şi de sine uitându-ş fiind ca şi un beat de dragostea acei frumoseți”.
Două trăsături temperamentale ale mitropolitului sunt evidențiate din plin în predici, vehemența moralizatoare, cu adresă directă la cei prezenți în biserică (mai ales boieri) sau la societatea medievală, în întregul ei, şi lirismul imnografic al credinței. George Călinesu nu arată vreo rezervă în această privință: „În duhul biblic, didahiile lui Antim sunt cele mai violente critici ale ordinii feudale şi ale asupririi otomane. Totdeodată Antim are exaltarea lirică, suavitatea, fie că evocă inocența lunei care trece «curată şi nevinovată», «făr de zăticneală», când, plină fiind, o latră câinii care nu pot suferi lumina ei, fie că face dintr-o admirabilă cadență desfăşurată fastuos ca o coadă de păun oratorică, elogiul, în stil franciscan, al Fecioarei” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucure?ti, 1982, p. 13-14, ediție şi prefață de Al. Piru).
În Istoria literaturii române vechi, ?tefan Ciobanu notează: „Sunt frumoase paginile din Didahiile mitropolitului Antim acolo unde el zugrăveşte măreția lui Dumnezeu, bunătatea lui, frumusețea morală a Maicii Domnului, calități cărora el le opune netrebnicia omului păcătos, nimicnicia şi urâțenia vieții lui” (op. citată, p. 410, Editura Eminescu, Bucure?ti, 1989, ediție îngrijită, note şi prefață de Dan Horia Mazilu).
Şi Nicolae Manolescu remarcă propensiunea pentru slăvirea sacrului: „Narațiunea, portretul şi descrierea sunt puțin semnificative la Antim. Nu însă şi imnica didahiilor, rugăciunea, panegiricul şi lauda.” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 52).
Eugen Negrici identifică în predici trei niveluri de performanță literară, primul al portretului şi descrierii, al doilea al pamfletului şi al caracterelor şi al treilea al imnului religios. De obicei, însă, predicatorul evoluează, după cum cer regulile elocuției cleziale, între exemplul biblic şi învățătura morală. El îi ceartă pe pământeni, le disecă sufletele pline de păcate, dar tot el ştie, ca un adevărat imnograf, să îi ridice în zonele sublime, la entitățile paradigmei cereşti. Ca un poet expresiv, pendulează între iadul cotidian şi raiul râvnit, între profan şi sacru. Jocul paralelismelor, asocierea contrariilor țin de arta elocinței, de un ritm alternând flagelarea şi fervoarea, modelat în funcție de psihologia auditoriului. Ne ducem cu gândul la predicile pe care ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) le ținea în fața unor săteni, în Mânăstirea Rarău, apostrofându-i fără nicio reținere, dându-le exemple din Dostoievski, din Tolstoi, de care aceştia habar nu aveau, până când, din pornire duhovnicească, începeau să plângă toți. În mistică, o astfel de situație se numeşte străpungere.
Smerit, „neştiind a vorbi”, mitropolitul cere har: „iar încăş domnul Hristos, carele au săturat cu 5 pâini 5000 de suflete şi au îndreptat sărăcia şi neputința ucenicilor lui cu bogăția darului său, acelaş şi înaintea dragostei voastre, prin mijlocul vorbelor mele cele neritoricite va întinde masă duhovnicească”. Structura şi schimbările tematice şi de ritm, menite a potența expresivitatea predicilor, au fost detaliate şi exemplificate abundent de Eugen Negrici în studiul său, Antim. Logos şi personalitate (1971). După ce, în Cazanie la Adormirea preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, se dau explicații mariologice, Antim alcătuieşte un adevărat acatist, dedicat Maicii Domnului, conținând, fără a fi specificate, părți identificabile condacelor şi icoaselor şi încheindu-se cu o rugăciune: „Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului./ Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfințeniei stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata strălucire de toate şireagurile stelelor celor de taină să cinsteşte, ca o împărăteasă./ Aleasă iaste ca răvărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viață./ Aleasă iaste, că iaste izvor carele cu curgerile cereştilor bunătăț adapă sfinta biserică şi tot sufletul creştinesc./ Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu nălțimea covârşaşte ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea./ Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au şi născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu ş-au pierdut niciodată podoaba albiciunii./ Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nicio greime a păcatului./ Aleasă iaste, pentru că iaste fecioară mai nainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere şi iaste o adâncime neprecepută a bunătăților şi o icoană însuflețită a frumoseților celor cereşti. Iaste o grădină încuiată dintru care au eşit floarea cea neveştejită şi fântână pecetluită, dintru care au curs izvorul vieții, Hristos./ Pre aceasta au văzut-o Moisi în muntele Sinaei, ca un rug aprins şi nu ardea./ Pre aceasta au văzut-o Aaron, ca un toiag înflorit şi plin de roadă./ Pre aceasta au văzut-o Iacov, ca o scară întărită, din pământ până la ceriu şi îngerii lui Dumnezeu să suiia şi să pogorâia pre dânsa./ Pre aceasta o au văzut-o Iezechiil ca o uşă încuiată, prin care nimenea n-au trecut./ Pre aceasta o au văzut-o Ghedeon, ca o lână, Avvacum ca o dumbravă umbroasă, Daniil ca un munte şi Solomon ca un pat./ Aceasta astăzi să mută de pre pământ la ceriu; lasă întristăciunea şi să duce la bucurie, lasă cele de jos şi priimeşte cele de sus; lasă cele stricăcioase şi câştigă cele nemuritoare şi vecinice. Astăzi îş dă preasfânt sufletul ei în mâinile Fiiului ei şi cu cântări îngereşti şi apostoleşti să petrece cinstit trupul ei în satul Ghethsimani, spre îngropare./ Astăzi ceriul întinde sânurile sale şi priimeşte pre ceia ce au născut pre cela ce nu-l încape toată zidire./ Astăzi să minunează toate puterile cereşti, zicând una cătră alta: cine iaste aceasta ce să sue din pustiiu, adecă de pre pământ, la ceriu? Cine iaste aceasta care să iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi aleasă, ca soarele? Cine iaste aceasta ce să sue de pre pământ la ceriu, albită, înflorită, întru care hulă nu iaste? Rădicaț porțile voastre, zic cetele cele îngereşti, una cătră alta şi cu cântări de laudă priimiț pre împărăteasa ceriului şi a pământului, care vine, să lăcuiască den a dreapta împăratului Dumnezeu, cu îmbrăcăminte cu aur îmbrăcată, împistrită, după cum zice David, căci aceasta iaste ceia ce au împăcat ceriul cu pământul şi pre Dumnezeu cu omul. Aceasta iaste bucuriia celor drepți şi nădejdia celor păcătoşi”. Daniil (Sandu Tudor) dă o bună definiție a unui astfel de text: „Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înțelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adânc, la rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părților şi până a fiecărui stih în parte” (Acatiste, Editura Christiana, Bucure?ti, 2009, ediție îngrijită de Alexandru Dimcea şi Gabriela Moldoveanu, p. 10). Aflăm în imnul citat modalități stilistice specifice poeziei religioase, figuri ale repetiției, corelații diverse, comparația, metafora, acumularea, ritmica susținută. Limba este surprinzător de limpede şi de expresivă pentru timpul căruia îi aparține. Poezia are în subtext şi teologie şi simbolistică biblică. Se remarcă echilibrul construcției, simetria: prima parte glorifică, în timp ce ultima este o elegie discretă, înălțătoare. De luat în seamă este, mai curând, nu faptul că predica se transformă dintr-o dată într-un imn religios, ci că un imn este adaptat unei predici, făcând din aceasta o sărbătoare duhovnicească, infuzând lirism unui text care, de regulă, este formator, educativ.
Poezie imnografică există risipită în multe dintre didahii. În Cuvânt de învățătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos, este elogiat pruncul Iisus, întâmpinat, la templu, la împlinirea a 40 de zile, de dreptul Simeon. În Cazanie la Vovedenie Bogorodițe, noemvrie 21, este cântată afierosirea şi Intrarea Maicii Domnului în biserică, prefigurând mântuirea. Un portret liric foarte frumos este dedicat Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni: „Stă nemişcat în muntele credinții şi al nădejdii şi nu se poate ascunde; stă întemeiat în muntele dragostei şi al smereniei şi nu să poată pitula. Să vede de departe, că iaste la loc înalt; luminează ca o foclie aprinsă în casa Domnului, în curțile Dumnezeului nostru. Faptele lui cele bune strălucesc tuturor celor din casă, nu sunt ascunse sub obroc; luminează în toată lumea, ca lumina soarelui, minunile lui […]” (Luna lui dechemvrie, 6. Cazanie la Sfântul Nicolae).
Undița cuvintelor cu care vlădica îşi propune să pescuiască sufletele oamenilor este aceeaşi pe care o foloseşte ca mreajă stilistică, fiind conştient de efectele ei retorice. Răbufniri imnice găsim şi în Cuvânt de învățătură la sfinții şi întocma cu apostolii împăraț Constantin şi Elena: „Bucură-te, drept aceia, acolo sus, la împărățiile cele mari a dumenzeeştii măriri, o, blagocestive împărate! Sue-te la înălțimea dumnezeeştilor fericiri, unde cea desăvârşit smerenie te-au suit. Culege rodurile credinții tale cei peste măsură în ceriuri, carele aici, jos, pre pământ, ai sămănat tu. Iară să nu laş nici pre noi săraci de folosirile, de acoperământul şi de rugăciunile tale cele fierbinți cătră Dumnezeu şi mai vârtos te roagă Fiiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, să păzească între şi cu fericire chipul cel viu al bunătăților tale, pre adevăratul moştenitor creştinătății tale, pre iubitoriul de Hristos şi creştinul nostru domn”. Mitropolitul se dovedeşte un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinților Părinți, întrețesându-şi argumentele teologice, folosind concordanțe şi trimiteri convingătoare şi de mare acuratețe. Uneori, primează scopul educativ, moralizator, alteori, predicatorul se lasă în voia ideilor teologice, poetice, umaniste. Unele aserțiuni sunt foarte îndrăznețe, desfidând locurile comune. Prelatul este un erudit, îşi construieşte predica în funcție de pericopa evanghelică duminicală, dar şi din perspectiva aşteptării creştinilor adunați în biserică. Or, avem a face cu slujbe la care participă domnitorul umanist Constantin Brâncoveanu şi marii boieri ai țării, popor de obşte mai puțin. Sunt predici la slujbe domneşti, nu foarte teologice, mai curând duhovniceşti, adresate inimii, mai puțin minții. De Sfântul Nicolae, vorbeşte despre oportunitatea folosirii toiagului, atunci când e nevoie „să pedepsească pre oi şi să gonească hiarăle”. Mitropolitul se poartă ca un Păstor al comunității, uneori dojenitor, alteori mângâietor. Scena (cinematografică) a Intrării Domnului în Ierusalim, din Predoslavie la cuvântul de învățătură în Duminica Floriilor, este literatură adevărată, însoțită de un îndemn venit din hieratismul bisericesc, Ce asculți cu dragoste, de pohtiți să vă folosiți sufleteşte: „O, cât sunt de minunate semnele bucuriei, ce arată astăzi Ierusalimului, la întrarea domnului Hristos! Ca pre un biruitoriu îl priimeşte. Toată cetatea iase întru întânpinarea lui. Norodul şi mulțimea, toată rânduiala i să închină cu cucerie şi toată vârsta îl cinsteşte cu laude. Unii aştern hainele lor pre pământ ca să treacă şi alții cu frunzele copacilor îi împodobesc calea. Alții merg înainte cu stâlpări şi alții îi urma cu ramuri. Alții îl slăvesc ca pre un fiiu al lui David: «Osana, fiiul lui David» şi alții îl propoveduiesc împărat lui Israil: «Blagoslovit cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israil»”. Expresivă este şi descrierea furtunii care amenință viața apostolilor aflați în corabie, cuprinşi de spaimă, în timp ce Iisus dormea, din cazania dedicată sfântului şi marelui mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. Predicatorul, cum e de aşteptat, alegorizează adesea, nu povesteşte întâmplări, decât foarte rar, ci, prin învăluiri, moşeşte învățături duhovniceşti, bazându-se pe culturalitate, pe inteligență (sclipitoare), având de la început imaginea întregului discurs, cu o parte incipientă în care se scuză pentru că este neputincios la vorbă, o parte strălucitoare, în care dezvoltă nestingherit, cu o căldură proprie, idei diferite, dar convergente, bazându-se pe relaționări semnificative, şi cu o ultimă parte, adresată, de obicei, direct auditoriului, conținuând sfaturi morale, învățături creştine sau admonestări vehemente. În Cuvânt de învățătură în 25 a lunii dechemvrie, la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, efuziunea lirică este de excepție. Este elogiat miracolul Crăciunului, este lăudată maternitatea neprihănită a Fecioarei, este cântată minunea cristoforă şi epifanică, dubla natură a lui Hristos: „Născut iaste cela ce simte apusul; dat iaste cela ce n-are început: născut iaste cel ce iaste mai tânăr decât mulți: dat iaste decât carele nu iaste nici părintele mai vechiu; născut iaste cel ce va să moară; dat iaste acela dintru carele viața să naşte şi aşa, cel ce era, dat iaste şi cel ce nu era s-au născut. Acela stăpâneşte, iar acesta să smereşte. Luiş stăpâneşte şi noao, celor credincioş, ne găteşte moştenire; şi nimeni să nu socotească că, luând trup, s-au micşorat ceva din mărirea cea dumnezeiască. Nu s-au născut îngerilor, căci acei ce au rămas în dreptate nu le trebuia mântuire şi cei ce căzuse nu putea ca să se mântuiască. Noao iaste, drept aceia, dat Domnul acesta şi născut./ Şi de vreme ce îngerii îl măresc pre dânsul, cu cântări, neîntorcându-i pre dânşii de la răutate, nici cetele lor să le mai slăvească, dară noi, cu cât mai vârtos să cuvine să-l mărim şi să-i mulțemim pentru vestia cea bună a împăcăciunii ce ne-au adus de la Dumnezeu Tatăl pentru bucuriia cea mare ce au vărsat peste tot pământul, pentru mântuirea noastră din mâna vrăjmaşului, pentru deşchiderea uşilor raiului şi pentru multele şi nenumăratele faceri de bine ce ne-au făcut şi ne face totdeauna, pentru carele trebuiaşte, cu bucurie sufletească şi cu laude de mulțemiri şi de slavoslovie să-i zicem: Slavă ție, Dumnezeule, celui din nălțime./ Şi să ne închinăm naşterii lui, aducându-i cu dragoste, cu frică şi cu multă cucerie, împreună cu filozofii şi daruri de bunătăț: aur, tămâie şi zmirnă în locul aurului să-i aducem credință dreaptă, ca unui împărat ce iaste al ceriului şi al pământului şi a tuturor adâncurilor; în locul tămâiei să-i aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu vecinic; şi în loc de zmirnă să-i aducem nădejdia cea bună, că el iaste toată nădejdia lumii”.
Didahiile sunt discursuri menite să facă accesibile învățături biblice, să formeze şi să consolideze trăsături morale creştine. Ca demers religios, se adresează fondului uman profund. Mitropolitul nu se limitează numai la misiunea sa pastorală şi duhovnicească, la cadrul strict omiletic. Se dovedeşte, fără nicio îndoială, un credincios autentic, încărcat cu mare har, menit să devină sfânt. A fost însă, deopotrivă, şi un om de cultură, textele sale înscriindu-l între întemeietorii literaturii române. Dacă didahiile aparțin unui model bine structurat al oratoriei ecleziastice, limba uimitoare, scriitura, coerența şi strălucirea ideilor îl impun ca pe un mare artist, de această dată, ca poet imnograf.